Ioan MOLDOVAN – Poeme

ioan-moldovan-1

de bine

 

M-am limpezit şi, prin urmare,

în picuratul bun al apei m-am trezit –

îl ascult ca pe un dor de ducă pe mare

şi şi pe mic infinit

Să ne-nţelegem: tu eşti o Doamnă

care pe mine m-ai fericit –

aici  nu-ncape glumă

Poate că mama, cât m-a vorbit,

a fost bine. Acum e toamnă

în plină lună aprilie.

Acum e doar o ciripitoare

copilăroasă care îmi umple de  plâns

timpanele, cu miile.

Citește în continuare →

Poeme de Constantin Abăluță, Rita Chirian, Paul Țanicui, Emilia Zăinel și Ioan Vieru

Constantin ABĂLUȚĂ

 

8 poeme simple

 abaluta

 

Piramida de mere   

În capătul dinspre şosea al livezii de pruni a bunicului,

ieşit din rând, se prăsise de la sine un măr.

Bunicul îi spunea Paznicul

căci toată vara veghea prunii şi se cocea hăt către toamnă

după ce prunele deveniseră demult ţuică.

Din merele viermănoase bunicul făcea tescovină

iar pe cele sănătoase le clădea într-o piramidă în beci.

Când mă trimetea bunica să-i aduc câte ceva de pe rafturi

mirosul de mere mă ispitea şi mi-era ciudă

că nu puteam să fur nici un măr,

nici măcar pe cel din vârf,

piramida fiind mult mai înaltă ca mine.

Citește în continuare →

Poeme de Matei HUTOPILA, Svetlana COROBCEANU, Sorin ANCA, Emil SUDE și Adi FILIMON

Matei HUTOPILA

hutopila 2

 

în sînul familiei

 

carpeta de perete închide un colț cît o lume
în ochii mijiți a somn, țesătura se amestecă cu visul
ciuta paște, cerbul țanțoș mă privește drept în ochi
soba dogorește, între bunicul și bunica obrajii îmi ard

bunicul se ridică somnambul într-o rînă, începe a pupa perna
bolborosește ceva și numele unei femei
bunica se ridică de la jumătate, îl privește o vreme
în lacrimi îi spune pe nume să se culce

închid ochii și nu-i mai deschid pînă dimineață

Citește în continuare →

Magda CÂRNECI – Poeme

magda 3

La mijlocul vieţii

Primim uneori lovituri neaşteptate, năprasnice,

în această cursă ciudată, fără ieșire,

Cînd brusc cronometrul din buzunar, pocnind, se opreşte

şi vedem altfel, dar a l t f e l,

scaunul şi masa la care stăm muţi, copleşiţi.

Obiectele capătă încet o claritate fosforescentă,

un fel de înaltă cortină e trasă puţin deoparte,

dinaintea unei ceţi străvechi, o dureroasă tenebră.

Timpul stă, nimic nu mai curge.

Stăm. Aşteptăm.

Închişi ermetic într-un intens, viu prezent.

Ceva vibrează în preajmă, un fel de tensiune, o teamă.

Ca şi cum o măruntă apocalipsă, totuşi teribilă,

această viaţă a noastră,

ne-ar putea cădea brusc în faţă

ca o apă tăioasă, o cascadă justiţiară.

Un film s-ar bloca într-un enorm aparat de proiecţie

şi ne-am trezi dintr-odată în mijlocul clişeului,

înăuntrul secvenţei. În fluviul vast de imagini care e lumea.

Lumina iluziei s-a stins, s-a răcit.

Totul tace; înăuntru e vid; o linişte cosmică.

Mintea se întredeschide preţ de un fulger, o clipă puternică,

spre uitate misterii, nicicând bănuite.

Ceva greu din noi geme, se vaită; cade într-un abis fără fund.

Altceva din noi se înalţă uşor către un sorb de lumină,

întrevăzându-şi uluit inocenţa.

Şi în noua limpezime a vederii interioare

zărim vag, ca un film mai subtil, o părere tremurătoare,

nişte zei maturi, aşezaţi la o masă, deasupra,

făcându-ne discret semn cu mîna,

zîmbind,

aşteptându-ne.

Citește în continuare →

Poeme de Angela NACHE MAMIER, Denisa DURAN, Maria PILCHIN, Adriana BARNA și Marina POPESCU

Angela NACHE MAMIER

 angela nache

 

m-am construit pe o coloană infinită

 

colina gardiole (garda lui eol) se opune vânturilor nebune,
soarele mușcă din viile cuminți, am nevoie de lumină, de albastru,
cactuși, măslini sălbatici, irișii lui van gogh, smochinul rezistă-n brațele mistralului
ori tramontanei,
zumzet milenar peste via romana,
les ventres bleus, localnicii recunosc vântul ce va sufla
după consistența miezului de pâine:
cel uscat anunță mistralul, cel umed, vântul marin
ventre bleu e cel care are rădăcini din tată-n fiu, pirați, corsari, pescari, ciobani
pământul acesta are o inimă, acest pământ are un puls
între mediterană și muntele acoperit de vița-de-vie nemuritoare,
balena din zare – muntele saint clair – cade-n mare cu cimitirul său marin legendar
paul valéry invizibil, de negăsit, legănat de soare
notre dame de la salette, capela miracolelor, binecuvîntează drumul vapoarelor,
plânge marinarii pierduți
lacul etang de thau al lui brassens leagănă barca des copains d’abord
el se odihnește-n vecii vecilor, după vrerea sa, în cimitirul săracilor, cu fața spre
malul lacului etang de thau al copilăriei
mă reconstruiesc pe o coloană infinită, sunt cetățean al lumii
voyager c’est exister, uneori îmi spun că visez
simt marea europă crescându-mi în vine
am vecini purtați de mediterană: maurice, rachid, luigi, enrique, suleiman,
ventres bleus, amestecați cu acești exilați de la fenicieni, greci și romani încoace
fantomatice ere,
hanibal însuși, zice legenda, a trecut pe aici însetat,
a sorbit uimit licoarea sfântă a muscatului auriu, a deformat sticla de vin până la ultimul strop
richelieu, omul regelui, a distrus catedrale, a tăiat capete de rebeli
orașul burților albastre (ventres bleus, numiți așa de pe timpul unei cumplite
epidemii de ciumă care i-a decimat)
s-a întins dincolo de biserica – fortăreață saint-paul, care la revoluție și-a pierdut clopotul – campanile,
depus pân-acum la primărie, la maison du peuple
italieni împinși de sărăcie au venit din sudul italiei – les macaronis – les ritals -,
au uscat mlaștinile, au creat la peyrade drumul de pietre, au secat bălțile,
au numit locul la pointe courte,
portughezii – les morues – morunii – au fugit de salazar, spaniolii de dictatura lui franco
arabii harkis, les pieds noirs, instalați de-a valma de generalul de gaulle,
în focul războiului de independență colonial,
când camus spunea j’ai mal à l’algérie
mă definesc pe o coloană invizibilă
românii se mai întâlnesc la biserică, protestanții le-au împrumutat-o pe-a lor,
se mai ajută mai ales la făcutul colivelor,
fug în spania, nu departe, să cumpere varză, murături, mititei, cozonac cu mac
au asociații, pagina de facebook „români la montpellier”, sunt pe skype,
schimbă vești din țară, înjură de mamă și de tată guvernul, trimit mandate poștale, așteaptă vacanțele,
revin acasă își duc părinții la doctor, fac pe grozavii în patrol,
se înscriu pe o coloană din ce în ce mai absentă, pe măsură ce copiii lor
au uitat ori nici nu vor mai ști vreodată dulcea limbă română
ubi bene ubi patria
nu există echivalent pentru starea de dor

Colina de clorofilă 

Femeia întinde brațe lungi

Vine din zare

Deschide orizonturi

Cascade de gânduri

Mișcări de stele în dezechilibru

Ling și consolează

Obrajii fetei nedezbrăcată

Lipită de plaja rece

Deschide pleoapa simțurilor

Cheamă licorile nopții

Balsamuri pe buze

Își spune că nu mai suportă

Îngropată de vie

Sub fustele vieții

In poziție fetală

Desculță și dreaptă

In picioare

În casa aerului ușoară

Un mesaj roșu, incandescent

Se rostogolește-n imensitatea de azur

Incendiază colina de clorofilă

pieptul roșu al argilei din vie

Numără transpirat

Ciorchinii dulci ai luminii

păpușa de cârpă 

numărați
loviturile de obuz
în zidul ciuruit al vieții
un nu știu ce o îmbie
să deschidă largi porțile zilei
un bărbat imberb și speriat
apare
călcat în picioare
urlă disperă amenință
cu gulerul ros de gânduri negre
electrocutat
cade în transă
pe masa judecății de apoi
sirena salvării se scufundă
sub pleoape fragile
în neantul spaimei
păpușa de cârpă se clatină
sprijină pereți
ferfenițiți de fălcile nopții
își spune a fi ori a nu fi
auziți-mă apropiați-mă
numărați cu mine
numărați cu mine

 

 

Sentimental girl

 

Mărgelele transpirației golesc capul de gânduri

Să nu dorm (pur si simplu să nu visez)

Să nu mă viziteze nici-un duh masculin

Nici inspirația vlăguitore

Rădăcinile uscate-ale patului

Par icoanele clipelor tulburi din zori

Dinlăuntrul nisipului, zilelor, nopților

Pieptul tace, alteori prea vorbește

Buzele mângâie întunericul unor blânde speranțe

Istovitoare închipuiri

Caută-mă, vino, apropie-te, lasă-mă să te privesc

Mai fii pentru o clipă alesul meu

Aburindu-mi obrazul, țipătul mut si surd

Al încleștării de clipe!

 

 

19 ani, punerea la zid

femeia scrutează cu ochi de vultur

dictează asistentei vârsta, greutatea, profesia,

virgină ori nu

cu scârbă, printre dinți, șuieră

„virgină pe dracu”

pipăie, palpează sâni mici,

întreabă flegmatică

când ați început viața sexuală

pudică, goală, se simte cântărită

ca o bucată de carne

în niște fălci primitive ,

mănuși reci de cauciuc

împing trupul fin la stâlpul infamiei

unde dinți de crocodil

mestecă bruma de fericire

recapitulează (ca să rămână în fire):

iubirea este aer este vulcan

un „nu știu ce” interpus

între soare și lună

lumină și întuneric

între somn și trezie

palmele iubirii enorme și calde

peste pielea de sirenă

este

țipăt de pântec , urlet de prunc

podul dintre lumi și patria

 extazului –

voalul acela  învăluitor

aruncat

peste  frontierele fricii

cusătoreasa de pietre

artei naive

miranda culege cioburi scoici
comori ascunse-n nisip
azi a găsit resturi, farfurii din 1900
degetele tremură
viaţa burgului se întinde la picioarele sale
gunoaiele se aruncau pe nisip
miranda şi canişul mimoza scrutează orizontul
plaja spălată de furtună
cusătoreasa de pietre  are în buzunare
cioburi sârme culori bibelouri
portrete caleidoscopice
marea spală tălpile goale şi reci
între aer apă cer şi pământ
miranda lipeşte pietricele figurine multicolore
cu un clei vârtos şi ieftin
de la pescari
buzunarele sale buzunarele mării
poartă păpuşile mici amazoane sirene
legănate de maree
în registru minor

artă modestă

 

culege lemnul flotant
scoici cuțite de sidef
învelește plaja
cu mătasea sfâșiată
a cămășii de noapte
(cu dinții
ultimului mohican)
pictează digurile visele
în alb
cu tone de vopsea
armata de meduze
deschide ochi mari
sculptează himere
în mare
în spuma de val
în blândul cristal
de sare

Liricale

nu mă tem să-mi arăt entuziasmul

ori zelul de oricare fel

căutarea austeră a puterii cuvintelor

împotriva stării de grație

e barbarie curată

sunt cam terestră

impregnată de realitatea concretă

muncesc să-mi câştig existența

imaginea vie a cotidianului

n-are nimic monoton

ea declanșează motoarele poeziei

cu două sute la oră

fără frâne fără reguli fixe

nu mă refuz realității

din jur

încerc sudura dintre real

și sensibil

cuvintele devin telegrame

roșii

secționate de gând

port bagajele spintecate-ale vieții

reînvăț vocalele respirației

mă sufoc, mă trădez

dar nu mă vând

smochinul

 

smochinul uriaș şi neliniştit

scutură mierle lacome

umbre zemoase

parfumează aerul greu și uscat

al caniculei

rădăcinile noduroase

spintecă argila

la încrucişări de ape

sapă drumuri

camere intermediare

păsări cu ciocul albastru

zboară încet peste târgul străin

vânzători ambulanți sunt

hoții de aripi de zbor

incendiază casele fără ferestre

cu făclii în mâini

strigă pe nume pruncii

plecați în voiaj

vând pe un preț de nimic

la talcioc

scheletele noastre

îngenunchiate

şi fardate strident

pe planeta-mamă

 în scrum

bovaric again

fug de zumzetul plânsului

ridic chiar privirile

brațele încordate în neantul așteptării

trupul și gândul atacate agonic

dureri, o dureri

metaforele frumuseții iubirii, încrederii

mor ferfenițite de buzele arse

trist monolog bâiguit de clapele

otrăvite-ale sufletului furat

de dorința să se identifice

cu darurile cerului

și-ale pământului

prin ochiul zăpezilor trece fluidul

cuvântului meu

blând melancolic

spălând împietrite oglinzi

unde se surpă vizibil

omătul visării

saga

o divinitate sălbatică
hrănește teama de sine
frica de cuvântul aventuros
prin carnea obosită a poemului
stropi de sânge acoperă
casa tatălui
muțenia mamei
pielea albastră a fratelui
lumina stinge gongurile
ieșirii din minți
care-mi sparge timpanele
în țărâna proaspătă
abia răsturnată
avansează încet
nemilos
imperiul furnicilor
sacre

 

*** 

 

Denisa DURAN

SONY DSC

(foto: Daniela Ulieriu)

 

Ești în mine, în stomacul meu,

plat și arzător ca un soare

decupat de-un copil;

un boț de aur

aplatizat de ciocan;

o foiță strecurată sub carne.

(O foiță strecurată sub carne)

De fiecare dată când sparg ceva

zic “Ducă-se cu răul!”

și mă gândesc la tine.

Ești răul meu,

ești mereu cu mine,

nu mă părăsești nici măcar

lipit de farfuriile sparte –

ca o ultimă gură de mâncare.

(Ești răul)

Să fim acolo, față-n față,

cu răsuflarea într-o răsuflare,

și să ne povestim cum ne-am iubi –

cu sâni calzi,

cu mâini goale…

Dimineața pătrundea în noapte

ca vorbele tale în corpul meu.

 

(Dimineața)

Vorbeai despre moarte

(RIP…)

dar ochii îți zâmbeau

îndrăgostiți.

(Dar ochii)

Iubesc ușile,

iubesc tăcerea,

iubesc gândurile care-mi gâlgâie în cap

ca o apă.

Și tu ești atât de bun,

și atât de generos,

bunătatea ta risipită pe jos

ca mațele unui animal tăiat

pentru hrană.

 

(Iubesc)

Când vreau să…

mi-e atât de teamă

că nu voi reuși să mor,

încât încerc să trăiesc.

Au fost miracole

și știu că,

aruncată chiar de la etajul patru

sau cu venele fărâmițate,

s-ar putea să mai am o șansă,

o mică șansă –

de care mi-e frică,

de care mi-e o frică de moarte.

 

(O frică)

Numai tu,

când mă săruți

te cobori în iad,

și mă tragi:

ca un lanț,

un scripete,

un înger cu aripi din plastic,

rezistente.

 

(Numai tu)

Tăcerea e o plapumă udă

care te sufocă.

Îți place tăcerea, te acoperi cu ea,

te ascunzi,

te ghemuiești

ca un copil mic, speriat de bătaie,

sau unul care așteaptă pupături pe tot corpul,

gol,

te ascunzi în tăcere,

gol,

și crezi că tăcerea ascunde mai mult,

dar nu e nimic,

e nimic.

 

(Te ascunzi în tăcere)

Când iubești pe cineva

îl pui în rugăciune

chiar dacă-i un străin.

 

(Chiar dacă)

Dimineața merg la biserică

și seara parcă am un diavol în mine.

Putere și înțelepciune!

Putere și înțelepciune!

Putere și înțelepciune!

Tăcerea ta,

ca o otravă,

scurgându-mi-se din gură.

 

(Putere și înțelepciune)

 

 

Când tu ieși din casă

și atingi aerul

cu fața

(iar respirația ta formează cercuri mici,

ca niște cuiburi de colibri)

mă iei de mână și mă tragi după tine,

în viață…

Îmi arăți vrăbiile,

îmi arăți cățeii…

 

(Mă iei de mână)

Corpul meu nu e doar al meu,

e și al vostru,

care mă sunați insistent să vedeți

dacă n-am murit –

tu, mama, tata…

Îmi simt organele plutind în mine, haotic,

niște gunoaie pe o apă

murdară de ele.

Mă doare inima,

dar în partea dreaptă.

Un sfârc mușcat de tine mă ustură

și nu știu dacă e de la dragoste

sau de la boală.

Genunchii  îmi alunecă, pășesc –

corpul meu e un corp abandonat.

Mă uit în oglindă,

firele albe mi s-au înmulțit peste noapte –

peste noaptea albă, redusă la nimic,

sfărâmată, umilită,

ca un pumn de nuci sparte.

Îmi acopăr firele albe

cu fire negre.

Sunt a voastră, mai mult decât sunt a mea,

și cândva voi fi doar a voastră  –

ca un lucru primit drept amintire

cu care nu știi ce să faci.

 

(Corpul meu nu e doar al meu)

Țin ochii strânși & încerc să adun

lacrimile înlăuntrul meu,

să le deturnez,

să-mi alunece încet de-a lungul

gâtului

și să-mi pice în corp

silențios,

niște picături într-o peșteră.

Pe oasele mele, stalagmite,

răsar flori

dureroase &

ascuțite.

(Țin ochii strânși)

 

*** 

 

Maria PILCHIN

Pilchin 

 

Zara în rochia alb-aurie

 

Anteea fetiţa de şapte ani păşeşte grăbită spre casă

păpuşa ei aproape târâtă pe jos prăfuită dezbrăcată

şi murdară are un ochi închis altul deschis iar

gura ei a fost tăiată cu foarfecele acum o săptămână

aşa a vrut anteea să aibă şi păpuşa gură să mănânce

să înghită anteea ca o mamă bună îşi hrăneşte

păpuşa îi dă să bea o leagănă o înfaşă îi cântă.

Dimineţile anteea doarme gogoaşă de mătase

e vară rămâne singură acasă se trezeşte târziu

deschide ochii ia păpuşa şi merge să ia masa

terci de griş de hrişcă de orez de ovăz de grâu

mănâncă alene şi îi dă şi păpuşii să îmbuce

în linişte de parcă există o înţelegere între ele

de parcă sunt mamă şi fiică de când lumea.

Într-o zi mergea de-a lungul unui gard cu zara

păpuşa un câine din curte un dulău cât un viţel

şi-a băgat botul printr-o gaură şi a apucat capul

păpuşii anteea a strigat l-a lovit peste bot şi urechi

pe animalul nesimţit l-a zgâriat cât de tare a putut

a smuls-o pe zara şi a fugit acasă unde a spălat-o

a legănat-o a alintat-o certând tot neamul câinesc.

Copilele se laudă cu păpuşile lor le fac rochii fuste

le dau unghiile cu ojă le împletesc cosiţe cu fundiţe

anteea o iubeşte pe zara aşa cum este îi place să îi

zică poveşti să îi îngâne să îi povestească tainele

visele şi dorinţele sale zara are doar două rochii şi

umblă cu unghiile fără ojă de când au vărsat-o pe jos

dar zara e o păpuşă înţelegătoare şi nu face nazuri.

Mai ieri tata i-a adus anteei o păpuşă nouă una care

zice „mama” şi îşi îndoaie genunchii anteea a privit-o

a pipăit-o a mirosit-o şi a lăsat-o să stea aşa în cutie

zara este păpuşa ei zara este jucăria cea mai frumoasă

din lume are ochi verzi păr galben ca spicul mănâncă

cu ea a umblat mereu peste tot cu ea doar cu ea se

joacă anteea mama cea mică mama cea bună.

Pe podul de peste râu e larmă e joacă toate fetele din curte

au ieşit să îşi arate odraslele care mai de care vine şi

anteea se aşază la margine de pod îşi leagănă picioarele

şi cântă zara stă culcată într-un şal bate vântul şi e cam

frig anteea tremură un pic dar rămâne aşa nu pleacă pentru că

nu poţi pleca aşa deodată după ce abia ai venit se uită

la alte păpuşi le cercetează zara e cea mai frumoasă.

Nadala copila din scara vecină fiica unui şef de vamă

vine la ea o apucă pe zara o ridică se uită la părul ei o

adulmecă aşa ca un câine şi râde un chiot prelung ascuţit

răzbate afară nadala strigă: păpuşa ta miroase urât ai

o jucărie împuţită toate râd anteea îşi bagă nasul un miros

urât de terci stricat terci de griş de hrişcă de orez de ovăz

de grâu răzbate afară din zara păpuşa ei cea frumoasă.

Anteea tremură anteea plânge toate râd chiote nebune

se aud pe pod zara e o păpuşă împuţită anteea o cuprinde

o strânge la piept dar râsul nu conteneşte toţi ochii se

îndreaptă spre ea şi păpuşa ei cu miros urât anteea înţelege

că nu a fost bună ideea să îi taie gura vai ce idee proastă

ah ce idee neroadă să hrăneşti o păpuşă cu terci cu

terci de griş de hrişcă de orez de ovăz de grâu.

Râsetele lor împuşcă aşa ca în filmele pentru cei mari

ca o mitralieră din filmele cu nemţi vocile lor urâte o

strâng de gât o sugrumă o ameţesc anteea plânge

lacrimile ei cad în râu şi vrea şi ea să cadă odată cu ele

dar îi este frică şi ruşine şi o doare anteea desface

braţele desface şalul şi zara zboară încet în jos ca o

eşarfă ca o pasăre ca un fluture transformat în cocon.

Zara cade ah cade coboară spre apă încet ca la botez

se loveşte de o piatră sare mai încolo şi se întoarce pe

spate corpul ei în rochia de un alb auriu pluteşte o vreme

pe valuri apoi părul ei ud o trage la fund şi zara dispare

strălucind ca o sirenă ca o ştimă a apelor a viselor

a dorinţelor anteea stă încremenită pe pod copilele

tac o privesc curioase anteea se ridică şi pleacă.

Aşa se întorc din bătăliile pierdute ostaşii şi ea soldăţica

de plumb merge mult merge greu merge încet câinele

doarme după gard anteea vine acasă intră pe uşă cade

secerată în pat şi plânge vai plânge greu plânge mult

plânge încet mama gaia o mângâie pe cap mama o cuprinde

mama gaia o leagănă: lasă nu-i nimic au mai crescut şi alţi

copii fără tată vei creşte şi tu veţi creşte şi voi.

Pe fundul râului zara tace mult tace greu tace încet.

*** 

Adriana BARNA

adriana barna

Portret cu om în trecere

Urc în taxi. Spre gară, spun. Suntem trei: taximetristul, eu și tu că te duc cu mine, deși nu ești prezent. Apare al patrulea personaj: vocea din off de la Dispecerat: pe Industriilor la Radiatoare – cine e mai aproape să preia apelul, Tudor Vladimirescu 22, scara D, Dumitru, café Noir hai răspunde, café Noir pe Crinilor. Pauză.

               Tu umbli cu bună dimineața în traistă și în lunga ta călătorie te mai prinde

                foamea între cele două lumi, cum ar fi dumicații de pâine – doi – rupți din pita

                întreagă și cercetezi dacă între dumicați și pâine se află cea mai bună

                asemănare, îți pare că drumul te duce încet către viață, ca și când ai fi lăsat

                în urmă lucruri împietrite și reci, pe margine puse acolo anume, ca să arate

                că nu curge sânge prin ele, că e vie doar urma ta printre semnele mărunte și

                mari;

Café Noir, o mașină, Tudor Vladimirescu, blocul Lama, răspunde:

                Apa, dar de ce spun eu apa, fluviul, doar el are un contur mișcător, umbrele au

                viață proprie când le dai nume, dacă le chemi, se croiesc după înălțimea

                ta  și fug de lumină ca potârnichile, dar tu ai de pus foița de aur pe chipul tău

                din oglindă,

Taximetristul răspunde: Café Noir 7 minute, preiau eu Crinilor.

                  Umbli pe jos ca printr-o pustietate unde culorile nu au margini spre nicăieri

                   și stau  la vedere  puse pe șotii parcă, dar cine strigând te bate cu patul puștii

                   la-începutul acesta de zi infernal?

Coroana de Aur, preluat, Eminescu la statuie, blocul Turn o mașină, vă rog.

portretul unui spânzurat

In memoriam Dan Socina

vine fotograful cu un maldăr de poze și cu un bec de optsute de wați.
cu cămașa desfăcută la gât, lăsat anume la vedere un triunghi de piele pe care
să îți culci privirea. se uită pe pereți, n-are bani, vrea să lase aici un portret,
al cui e? al unui spânzurat, nu-l cunosc. uite are papillon și mustață.
e adâncit într-un gând. e cu privirea spre cineva nevăzut care spune cucu.
ce moment printre alte momente. vestonul alb retușat. ce greutate poartă pe suflet,
aproape că i-o putem cântări. fluieră parcă un cântecel adormit. are cearcăne.
n-am avut onoarea să îl cunosc. ia-ți portretul – îi zic – nu acum că plouă afară.
se udă hârtia. nu azi că e luni. nu pot să îl duc, sunt cu căruciorul, copilul e adormit.
copilul meu a făcut primii trei pași aici în galeria de artă, asta nu se poate uita.
nu uiți nici tu. nu uit, ia-ți portretul. ține-l aici. ia-ți obiectul. du-ți personajul.
n-am loc în casă, am colecția mea de cristale – am cristale și-n baie, am cristale
cu picătura de apă păstrată înăuntru. e vorba de milioane de ani. știu cum arată.
cristalele alea. te vindecă. ha ha vindecă-l pe ăsta dacă îți dă mâna. dar nu e bolnav.
pune-te în situația mea. eu? tu. am nevastă tânără. are pretenții mari. îmi închipui.
renumita Saigon te face praf și pulbere. ce Saigon? pulbere am zis. adică un cristal mărunțit până aproape la atomi. am o șansă să fiu angajat. ce Saigon spui?
metropola, ce, n-ai auzit? spune de câți bani ai nevoie, păi, să văd. vezi și tu cum se uită la mine. întoarce-l și tu cu spatele. nu-l mai privi. spală-te pe cap cu el.
e de valoare într-o colecție. vinde-l unui colecționar. uite chiar ție ți-l vând pe nimic.
dacă e pe așa n-am eu atâta bănet ca să-l cumpăr.
vin altădată.
înțelege și tu.

Top of Form

Portretul artistului adolescent

El vine la întâlnire descheiat, cu părul vâlvoi, cu un dialog gata scris,
pune la cale o izbândă pe fundația unui eșec datorat altcuiva
și cum se mai bucură, cum a învățat să se bucure de legături
de pe vremea când nu știa încă dacă este băiat sau fată;
uite-l cum vine plin de promoroacă pe sprâncene
și mă cheamă să mințim împreună ca să scape nevătămat,
uite-ne pe noi cum suntem prinși cu minciuna și scăpăm nevătămați amândoi
cu mîinile și urechile neurzicate, cu un pas mai aproape de adevăr,
uite-ne pe noi cum pregătim plecarea lui în Lumea Nouă și saltul în alt timp
iar nopțile se strâng separat pe lângă trupurile noastre
ca o cămașă de forță roșie umezită în oțet, putredă pe alocuri
de cât a fost purtată,
uite cum îți ia el pielea lui de hârtie cu tatuaje de vopsea albă
și și-o duce acasă să o atârne la capul patului în loc de icoană,
vezi cum își mută el organul bucuriei din minte în inimă,
după ce mai înainte nici nu știa că îl are,
îl vezi cum face alpinism, când lui i se cere să meargă la pas?
aici rostește vorbe, aici intră în pielea unui personaj gata să moară
odată cu vaporul care va fi detonat peste câteva ore: sistolă-diastolă,
uite cum ne privim în ochi și ne împărtășim cu ziua asta caniculară,
printr-un trecut apropiat, care va fi la rândul lui spulberat
odată cu plecarea lui în locul trasat cu verde contur, care-i va locui sufletul,
iar sufletul lui va duce de căpăstru o sălbăticiune venită din alt film
și-i va purta cămașa în carouri ca pe un steag cu însemne heraldice
pînă când va fi pregătit să ajungă acolo, nu departe în timp,
cât aș mânca un măr copt, iar tu ai mânca un arici de mare,
gata să spunem lucrurilor pe nume, pe limba lor, în țara lor,
ca și cum ar fi un grai pe care îl știm fără să-l fi învățat vreodată,
eu îți arăt, dar tu vezi?

Memorie înaintând printre obstacole puse de-a valma
lui S.M.

       (Portret)

Memoria ta se târăște ca un panda uriaș.
Te privesc direct, foveea ta e acoperită de negură.
Vine un chelner cu șort negru și ne ia masa,
o duce dincolo să întregească un cerc mai mare.
Spui: e chiriașul meu, stă în camera din spate,
te ridici, vine un tânăr adept al lui Thoreau și-ți ia scaunul
fără să întrebe dacă cineva stă acolo.
Acum stai în picioare și te clatini ca un plop.
Chiriașul tău aduce un scaun și te prăbușești în el
ca într-un cuib al păsării-grădinar.
Îmi povestești scena ta preferată din „Călăuza”,
aceea în care el e iubit pentru momentul prezent,
eu îți povestesc cum „Mistrețul” a încercat să-și ducă în Zonă
fratele care moare pe drum. Călătorește apoi singur
și se roagă cu buzele arse să îi învie fratele;
iese din decor, ajunge în sat și devine cel mai bogat om.
Memoria ta înaintează ca o plasă de prins vise
către bogăția nevrednicului personaj,
o ajut să urce o treaptă, spun: se împlinea
cea mai intimă dorință, deși vocea spunea altceva,
rugăciunea inimii, zici tu stins, dar bucuros că găsești calea,
DA, dacă nu știa nimeni că ai ajuns până acolo.
Te-am văzut atunci spunând versuri operate pe creier,
nu îți aduci aminte decât de tatuajele ei dintr-o poveste
pe care ai scris-o cu un stilou cu cerneală violet.
Foveea ta e umbrită de o siluetă stînd în picioare.
Memoria ta caută un punct de sprijin
pe care îl muți într-un loc nou, de fiecare dată mai îndepărtat.
Iau un evantai cu un haiku scris pe ambele fețe
și îl mișc ușurel, poate umbra dispare…
Te ridici, îți cauți haina, avem insomnie,
memoria ta caută un vehicul, nu mai vrea să meargă pe jos,
iar alături găsește motocicleta de lemn.

Portret al unui moment anume

n-ai timp, pleci care va să zică, te duci înapoi,
ai de vorbit cu cineva, ai de vindecat pe cineva,
mai ai de învățat, mai ai de mers până la gară, ai de lucru,
ai de trecut pe acolo, ai de visat un vis, ai de făcut față,
ai de trăit în trup, ai de mișcat un munte, ai de răbdat,
ai de pus cap la cap două lucruri, ai de înviat din morți,
ai de petrecut un timp printre ai tăi, ai de rupt lanțul,
ci iată cum te uiți tu înapoi cu toată privirea și iată
cum intri pe ușă flămând și cu respirația tăiată ca și când
ai fi fugit prea repede și rămâi așa de-a curmezișul,
stană de piatră rămâi între două vocale, între un moment și
o clipă care pleacă precum a venit, vai cum te treci tu
în răstimpul ăsta în care
ai de murit
Tata!

 

 

***

 

Marina POPESCU

marina popescu

Pe măsura ce îmbătrânesc

                        oamenii îndrăgesc tot mai mult porumbeii

Sunetul

            fâşului frecându-se de fâş,

mirosul

            roţilor frecându-se de şine,

îmi ridic clapele căciulii de pe urechi

                        mă prefac că te ascult

cu privirea dincolo de geamul îngheţat,

                        al naibii

                        nu mă aşteaptă în staţie

                        nici azi,

                        de o lună ziua tot creşte

                        pentru ca noi să ne putem vedea.

Dau din cap în ritmul cuvintelor tale,

vezi bine cât interes,

spui ceva despre nişte cuşti cu porumbei

şi nu pot decât să-mi imaginez

                        sângele lor cald

                        alunecând prin zăpadă.

 

Telenovela

Dacă Jose o place pe Maria

care îl iubeşte pe Armando care

nu poate trăi fără Bettina

şi între ei intervin Mercedes şi Sebastian

plus nişte partide de sex, trădări şi

câteva morţi dubioase

pentru ca la final să rămână fiecare

cu cine şi-a dorit,

te gândeşti că şi el ar putea fi

în curând doar al tău,

strângi telecomanda în palmă până când

plasticul negru trosneşte,

apeşi Off, îţi netezeşti bluza,

pui mâna pe cuţit.

 

Obsesiv-compulsiv

Oamenii mor când începi

să te plictiseşti de ei,

vin mici excavatoare, încarcă mormanele

în camioane care dispar,

în urma lor ştii că poţi bea

toate sticlele de vodkă ale Rusiei

şi nu o să reuşeşti să te îmbeţi,

nici scenele de sex tot mai deviante

nu mai stârnesc excitaţie

fiindcă în doze mici şi consecvente

anormalul devine banalitate

şi simţurile tot mai uşoare

 – ca fulgii –

vin mici excavatoare, încarcă mormanele

în camioane care dispar,

în urma lor noaptea rămâne

ca un câine pierdut pe marginea străzii,

priveşti lung şi rescrii cu mici modificări

acelaşi poem pe zeci de foi, ţi se pare

că dacă te opreşti

vei muri.

Pui căştile pe urechi şi aştepţi

Te înghesui în spatele vagonului

aproape de geamuri, cât să

fentezi claustrofobia şi toate celelalte fobii

pentru care ai dat de atâtea ori search pe google.

Îţi pui căştile pe urechi şi rămâi aşa

fără să dai drumul la muzică

inspiri şi expiri într-un ritm perfect,

numeri în gând bătăile inimii,

eviţi să observi cât de mult

s-au apropiat de tine şi asta îţi dă

liniştea unei false izolări, ca atunci când ai pune

un paravan de rigips între tine

şi vecinul de birou

şi prin el se aude cum apasă pe mouse,

cum trage o coală de hârtie din imprimantă

şi îşi sună nevasta,

cum mângâie fusta de mătase a secretarei

tot mai sus spre coapse,

iar ea atinge cu tocul placa subţire dintre voi,

atunci îţi vine să mai pui un paravan şi încă unul

între tine şi vecinul de birou,

dar spaţiul s-ar îngusta prea mult

până când în urechi încep pocnituri şi

sunete distorsionate venite dintr-un tunel

de rezonanţă magnetică nucleară

şi atunci pui căştile pe urechi,

fără să dai drumul la muzică şi aştepţi

să treacă ziua de muncă şi oamenii,

aştepţi până ţi se face o cumplită frică

de aşteptare.

 

Citeşte spamul şi apasă Delete

Surprindeţi momentele esenţiale din

casa dumneavoastră folosind un smartphone

şi o cameră de supraveghere cu IP

de ultimă generaţie,

cea mai bună metodă de a şti permanent

ce se întâmplă la dumneavoastră acasă

atunci când lipsiţi

ce face copilul, câte fursecuri fură pisica

din farfurie,

vă puteţi bate nevasta dacă aţi prins-o cu amantul,

în timp ce fredonaţi „he hit me and it felt like a kiss”,

veţi creşte progresiv intensitatea  până se va simţi

ca şi când aţi făcut dragoste cu ea,

camera va înregistra totul nu vă faceţi griji,

monitorizarea se poate face de oriunde aveţi internet

chiar şi la celălalt capăt al Pământului

ba chiar, spun cercetătorii şi de pe cealaltă lume

spre care soţia dumneavoastră s-ar putea îndrepta acum

dar nu, credeţi-ne pe cuvânt

nu asta a fost intenţia noastră,

noi am trimis un simplu mesaj publicitar,

vă asigurăm că dacă nu sunteţi mulţumit de cameră

o puteţi oricând returna şi veţi primi banii înapoi,

dar nu şi soţia,

asta nu.

 

Make-up

Aşa se întâmplă cu sprâncenele pensate prea mult

ajungi să desenezi cu creionul unele perfecte

sau le tatuezi,

laşi firele subţiri să crească

în linişte pe dedesubt

cam aşa şi cu tine,

desenezi un zâmbet mare,

laşi ura să crească

în linişte pe dedesubt.

 

[Vatra, nr. 3-4/2016]

Traian ŞTEF – Poeme

????????????????????????????????????

 

Euridice

 

Se îndepărtează

Şi corpul ei

E o vîltoare mătăsoasă

De parfum liliachiu

Şi nu-i văd decît gropiţa

De deasupra genunchiului

Printr-o fulgerare molatecă

Nu-i văd chipul

Doar doi ochi mari

Care mă absorb

Cînd întoarce capul

 

Şi sînt atras pe urmele ei

Tot mai aproape

Pînă ajung  să se suprapună

Corpurile noastre

Pînă corpul meu ia forma

Corpului ei

Şi dispare

Şi nu mai pot privi înapoi

Nici înainte

Şi nu mai ştiu nimic

Nimic

Şi nu se arată nimeni

Să mă trimită înapoi

În peisajul inaugural

 

Şi nici cum aş putea scăpa

Din această vălătuceală

A minţii

Din acest luciu

Al  conştiinţei

Din această liniştită

Abandonare

Nu ştiu

Şi încep să cînt

Fără mine

 

 

Păpuşa

Ziua de ieri se mută în ziua de azi

Ziua de mîine se mută în ziua de azi

Numai  pe ziua de azi

Aş vrea s-o trăiesc

Dar cum

Să chefuiesc cu un prieten

Să slobod un pic de sînge rău

Poate

Să chem  iubita din copilărie

Pe care mi-o amintesc

La orele de gimnastică

În sală

Întinsă pe salteaua unde învăţam

Exerciţiile de elasticitate

A corpului

Podul de sus

Podul de jos

Rostogolirile

Să chem formele ei proaspete

Să le recompun într-un joc

În care poţi da viaţă unei păpuşi

Goale

Să nu mai fie aşa de perfectă

Să facă mişcări neaşteptate

Să se umple de gînduri răzleţe

Să-şi acopere părţile la care mă uit

Insistent

Să crească în braţele mele

Cît o femeie în carne şi oase

Care mă doreşte

Care  întinde amprentele degetelor ei

Peste cearcănele de sub ochii mei

Peste corpul meu visător

Pînă uit să mai chem

Alte ajutoare

Pentru pîinea cea de toate zilele

 

 

Să nu laşi sfîrşitul lumii

 

Uneori mi se pare că

Timpul poate fi dat

Înapoi

Celuilalt

Că nu ar trebui să las

Sfîrşitul lumii

Să se apropie

Singur

Pînă nu îşi arată roadele

Investiţia mea

Într-un pat de frasin

Într-o îmbrăţişare

Într-o cutremurare

În cuvîntul ca o zeiţă

Născută din creierul meu

Într-o dimensiune

A fatalităţii plăcute

 

Şi mi se pare că pot face asta

Să nu las adică sfîrşitul lumii

Să se apropie

Să dau timpul înapoi

Pentru o

Supremă plăcere  a sărbătorii

Corpului tău

 

Să ai puterea asta

S-o ţii într-un cuvînt

Care umblă printre moleculele poemului

Ca o epifanie

Asta este supremaţia dragostei

Poete

 

 

Preaplinul

 

 

Atîta îmi este lumea

De clară

Că-i văd curgerea

Şi văd pînă departe

Departe

Şi mă scald gol în bulboanele ei

În marea dăruire

A ghirlandelor

În marele vîrtej al strălucirilor

Îndoită e curgerea

După preaplinul

Care îşi caută forma

Şi cînd o găseşte se face altă lume

Dincolo de toată claritatea

Pe care o văd eu cu ochii mei

Formaţi din semnificaţii şi cristalul lin

Al cerului

Umezit în ochii tot mai mari

Mai apropiaţi

 

 

Locul cît un pliu şifonat

Am căutat un ac mai mare

Aţă mai rezistentă

Chirurgicală

Şi am cusut o pereche de pantofi

Mai vechi pentru că erau

Desfăcuţi pe la încheieturi

Asta am făcut astăzi

Mulţumit de viaţa mea

Şi cusătura a ieşit bine

Pantofii ca noi

Eu ca nou

 

Mă gîndeam

Ce să fac mai departe

O plimbare în locuri cunoscute

Cu ochii închişi

O vizită în alt loc

Cu simţurile deschise

Să trec

Muntele

Dealul

Văile

Să cînt la vioara ca o femeie

Care aşteaptă

 

Greu de luat o hotărîre

Mă aşteaptă cu siguranţă

Şi cîntă

Se simte singură

A făcut focul

S-a acoperit cu un cearceaf de mătase

Îşi despleteşte părul

Îşi încălzeşte mîinile între coapse

Mai lasă loc la marginea patului

Cît un pliu şifonat

Cît faldul vălurind

Un pic mai sus de genunchi

 

Doar în clipa asta  sîntem vii

Cînd fisurile se desfac

Împrejurul măduvei

Şlefuite de dansul visat

În grădini suspendate

În clipa dăruită

În olimpul cu margarete

Ce-şi lasă una cîte una petalele

În ascunzişul în care stăm

Fără să ştim

 

 

Ca doi artişti

Îmi place să dansăm

Ca doi artişti

Acoperiţi doar de un voal solemn

Prin care trec toate formele

Trec toate simţurile

Şi care îşi schimbă culorile

După  voinţa superioară

A respiraţiei zeieşti

Căreia îi încredinţez

Toată viaţa de la marginea

Unei respiraţii omeneşti

Prelungi

La care să nu mai ajungi

De care să nu te lămureşti

În patul căreia să nu te opreşti

În intervalul căreia să nu şopteşti

Versul cu împărăţia

 

Să nu mai vină

Împărăţia

Să mă lase cu

Tot ce întinde spre mine braţe

Tot ce îmi cîntă-n urechi

Tot ce lasă lacrimi pe bucurii

Toate deliciile fricii

Cu dansul acesta

În care rochia ta

Alunecă prin aer ca o putere

Încinsă

 

 

Joc

Şi lemn sculptat şi luciu temenele

Scumpeturi colorate lăutari

Sofaua largă care te cheamă

Val portocaliu de catifea

 

Poetul întinde  vocale pe gura femeii

Cu lux de amănunte vioi şi odorant

Ea doar priveşte şi tace deschis

Şi cercul îi prinde cu coarda lui moale

De ce nu vii tu vino

Să-ţi fiu eu protector

Îţi fac şi prunci o mie

Îţi dau

Şi flacăra şi smoala şi banii şi beteala

Seceră de aur îţi fac şi salbă de mărgele

Să fim noi doi nemuritori şi vii

Căsuţa noastră cuibuşor de nebunii

 

Ia-mi şi mie mărgele

Cum au toate femeile

Inele şi basma

Cercei şi dedesubturi

În loc de ceas inima ta

S-o întorc s-o opresc

S-o dau înapoi înainte

S-o strâng puţin

Între două cuvinte

 

Am putea încerca

Să faci şi tu o năzbîtie

Să nu te găsească

Să nu te trimită

Cînd e clipa clipita

Tu să fii aici

Şi El să nu ştie

Că-ţi plac bomboanele

Şi cerceii

Inelele şi basmaua

 

Lasă-mă să scriu un poem

Direct pe pielea ta

Bine întinsă

Cu o pană de struţ  voi scrie

Să zgîriie puţin

Să iasă sînge

Să văd dacă are gust de răşină

De scorţişoară

De vanilie

Să mă las absorbit

De cristalinul ochilor tăi

Să-i deschid cu pleoapele ochilor mei

 

Sau tu să scrii mai bine ceva

Cu buzele tale rujate

Dezgoleşte-mi un pic umărul

Cu mîinile tale reci

Înfige-ţi unghiile în carnea mea

Scrijeleşte-ţi numele pe pieptul meu

Mîngîie-mă cu genele tale ca evantaiul

Clipoceşte molatec printre  porii deschişi

Ca un arici

 

Ea tace şi parcă ar vrea să plîngă

Parcă am rostogoli mărgele de sticlă

De la unu la celălalt

Parcă ne-am oferi într-un joc continuu

Acelaşi trandafir

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2016]

Mircea Cărtărescu – Portret interior (1)

cartarescu 1

Argument 

Nu ştiu dacă Mircea Cărtărescu e cel mai citit scriitor român contemporan. Cărţile sale se plasează, însă, chiar de la început, în categoria celor mai vândute, mai comentate, mai discutate şi mai disputate apariţii editoriale de la noi. Aceasta pentru că nu sunt deloc cărţi comode. Ele au darul, poate chiar geniul contrarierii obişnuinţelor publicului, au calitatea de a lărgi şi deplasa orizonturi de aşteptare, de a revela resurse, strategii şi forme ficţionale noi, prin care fizionomia estetică a scriitorului se reconfigurează mereu, se reinventează cu fervoare imaginativă şi vervă lexicală. În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu precizează că toate creaţiile, atât de deconcertante şi diverse (poezie, proză, diaristică, pamflet) ale lui Mircea Cărtărescu „fac parte din opera unui profesionist al literaturii, unul dintre rarii mari scriitori din ultimele decenii ale secolului XX şi din primele ale secolului XXI”. Mircea Cărtărescu, poetul, procedează, cu consecvenţă, la desacralizarea limbajului liric, dar şi a lumii reprezentate. Desolemnizarea resorturile propriului univers poetic se înfăptuieşte prin inserţia unui limbaj denotativ, cu termeni preluaţi din viaţa cotidiană, cu „obiecte” lirice de o irepresibilă banalitate. Proza lui Mircea Cărtărescu se situează la confluenţă cu poezia, scriitorul expunând aici un ton, o viziune şi o arhitectură interioară de incontestabilă unitate semantică şi simbolică, în ciuda dezarticulării arhitecturii epice aparente. Imaginea unui palimpsest cu irizări metafizice plurale se impune; un palimpsest din care se naşte instanţa ficţională paradoxală a unei fiinţe ambigue în căutare de sine şi în căutarea sensurilor unei alterităţi dominatoare. Proza consemnează aşadar metamorfoze subite, translaţii insolite între planurile naraţiunii, glisări între condiţii ontice antinomice, mai ales în Orbitor, roman al unei scriituri paradoxale şi torenţiale, roman al imaginarului reduplicat şi al legitimării identităţii fiinţei prin retranşarea salvatoare în vis, eros sau în straturile abisale ale imaginarului. În Solenoid, remarcabilă este revelarea halucinantă a unor lumi posibile, mixajul de identităţi ontice şi de referinţe textuale, din care se întrupează acest paradoxal, aluvionar mecanism ficţional, cu metabolism ambivalent, ce nu poate fi redus la vreuna din formele şi structurile sale singulare. Scriitorul imaginează poteci, căi de acces, inervaţii ale sordidului, amprente ale miraculosului, într-un univers ficţional cu mii de înfăţişări, de forme şi dimensiuni. De la spaţiul comunist, al damnării şi inerţiei, trasat în cerneală obiectivat-realistă, la teritoriile nesigure ale visului, cu tensiuni subtile şi regresiuni în infrarealitate, până la reprezentările fantaste ale redempţiunii prin accederea la sensul primordial, paradigmatic, se înfăptuieşte, în fond, arhitectura labirintică a acestei construcţii epico-poematice impresionante. Imaginile căderii, ale damnării şi disoluţiei, prin care sunt desenate bolgiile umanului se întrepătrund cu vibraţiile metaforice ale extazului, cu irizările unei posibile căi de acces spre mântuire, spre salvare purificatoare de sine.

Dosarul revistei „Vatra” Mircea Cărtărescu – portret interior îşi propune să redeseneze, la acest început de an (să nu uităm că, la 1 iunie 2016, Mircea Cărtărescu va împlini 60 de ani) cu acurateţe, cu acribie, cu obiectivitate, pe cât e posibil, fizionomia unuia dintre cei mai importanţi scriitori postbelici. Structura numărului este simplă şi eficientă: un interviu (la rubrica noastră consacrată, Vatra-Dialog), două texte autospeculare (puse sub titulatura par soi-meme), o dedicaţie a Magdei Cârneci şi un set consistent de interpretări şi evocări. La rubricile Tolle lege şi Carmen saeculare se regăsesc câteva dintre cele mai frumoase poezii ale lui Mircea Cărtărescu. Le mulţumesc, şi pe această cale, tuturor colaboratorilor noştri pentru efort, dedicaţie şi implicare în configurarea acestui dosar tematic.

                                                                                   Iulian Boldea

 

***

 cartarescu 3

Mircea CĂRTĂRESCU – Poeme

 

Caravelă pufoasă, galion putred

 

toamna e vremea halucinării, a dubiului

a ceţii, a egocentrismului

a crizantemelor, a glosolaliei

cînd sub galaxiile care sînt crizanteme

pielea devine transparentă ca sticla

şi vezi prin ea casete cu bijuterii, lănţişoare…

prin pielea capului vezi muşchii masticatori, glandele salivare

modelate în platină şi trefla craniului de perlă

şi granatele dinţilor înfipţi în rubinul mandibulei.

lucrate în filigran, orbitele îşi rotesc în caverne

globii oculari, ouă scînteietoare

nervii din carnea limbii sînt fire de sidef

cartilajul traheei e de pirită…

şi apoi corpul e tot lucrătură, caligrafie

înluminiuri cu cerneală de aur şi purpură

sub părul pieptului, sub sfîrcurile micuţe

încape inima cu arterele coronare de jad

scheletul e cioplit în peruzea, ficatul e-o mitră episcopală

cu catifeaua plină de boabe…

nasturi de diamant cusuţi pe intestine

sînt ganglionii limfatici, un koh-i-noor este splina

două broşe-s rinichii şi un dolar de aur pancreasul

sexul de corn e sculptat cu frize şi cu petale

şi fire moi de argint străbat canalele inghinale.

tîrziu sub apa groasă a toamnei

omul e putred ca o corabie

dar pîntecul său e plin de comori.

cum stă pe o rînă, în nisipul halucinaţiei

nici nu bănuieşte milionul de sori

de dincolo de valuri, miliardul de crizanteme

roiurile de meteoriţi, cometele care mişună…

e toamnă şi omul cu vertebre de peşte

încruntă din muşchii de safir ai sprîncenelor.

Îmi amintesc

1

stradă putrezită în amurg

gard negru de fier forjat, plop negru în flăcări

cîine galben levitînd peste zidul de cărămidă

nori curgînd înspăimîntător de repede

şi spaima, spaima fără leac, fără sfîrşit

corpul tău şchiopătînd livid în palma Domnului

case galbene, stacojii, şi mama ţinîndu-te-n braţe

şi tu levitînd peste copii cu cranii gigantice

în vechea alimentară, acum ruinată

într-un colţ, în cîrpe murdare, cadavrul vînzătoarei

un beţiv din altă lume ridică ghiveciul spart

mîngîie muşcata ferfeniţită

sudoare galbenă, stradă cu bălţi galbene

frica făcîndu-te să orăcăi

o faţă necioplită lîngă faţa ta

degete cu tăieturi înnegrite se-ntind, îţi iau mîna

şi-n fine casa. acasă. ţiganca rîde.

te cheamă, îţi întinde bucata de rahat.

verde-transparentă, cu zahăr pudră.

coloane la etaj, geamuri sparte, obloane albastre.

mama plutind prin camera schimonosită

fierul de călcat mai mare ca lumea

şi totul urlă ca-n chinurile facerii

şi casa trozneşte şi mama ţipă.

2

oriunde merg pe zăpadă

mă-mpiedic de mîna neagră a mamei

iese ca un ciot dintre şinele de tramvai

se-ntinde din zidul policlinicii vechi

scormone prin ruine

oriunde calc printre ruinele galbene

dau de mama ridicată în capul oaselor

pe patul ei cu tăblii de fier.

un mare copac negru arde lîngă o fabrică

fabrică veche, de cărămidă.

o pasăre scheletică şchioapătă printre geamuri sparte.

toată viaţa am trăit înfundat

în toracele negru al mamei.

printre coastele ei am văzut lumea.

soarele şi luna sînt sfîrcurile ei,

norii sînt măselele ei uriaşe.

şi ce nori curgeau peste atelierul de geamuri

şi ce faţă stranie aveai, ce faţă stranie aveai,

mamă! ce faţă mare şi galbenă!

stăpîn al ruinelor,

al ruinelor în amurg!

îţi văd părul sclipind în vîntul de primăvară

şi muguri negri de primăvară te ning

şi norii se-nvolbură peste blocuri galbene, uriaşe.

3

bloc vechi, de dinainte de război, fărîmiţat, stacojiu

şi singurătatea mea din preadolescenţă

strada curgînd pe lîngă el ca un fluviu galben

scunda mercerie ocolindu-l ca o şalupă

bloc cu un salcîm chinuit lîngă el

la mansardă nimeni, rufe troznind în vînt

huietul singurătăţii în urechile

de preadolescent, şi norii ca un alt cartier de vile liniştite.

faţadă spartă mînjită cu litere –

HG, parcă un J portocalii violent, murdare

ca urmele de degete de pe pereţii closetului

şi tencuiala sfărîmicioasă, cu viespi

acolo intrară părinţii mei

înghiţiţi de esofagul de piatră

zăbreliţi în liftul dat cu păcură

traşi de cabluri de păcură murdară

nu i-am mai văzut de atunci. blocul stacojiu i-a atras

pe culoarele verzi-murdar, cu leandri

i-a storcit între pereţii clocotitori

le-a-mprăştiat oasele pe mozaicuri

de-atunci e şi mai stacojiu, iar copacul

şi mai chinuit

balconul, cînd cerul musteşte de sînge

musteşte şi el de urechelniţe.

4

îmi amintesc: sudoarea ieşea în boabe printre pietrele caldarîmului

ţin minte: alimentara de mahala prăbuşită pe nori

şi norii fugind spre burta mamei, ciocănind acolo cu un miliard de coarne de melc

înghesuindu-se-acolo în miliardul de pori…

ştiu: grădiniţele, creşele, drumurile de gaz lampant

înţeleg: noaptea, noaptea cu guşă endemică

stelele, umplutura de crizanteme tocate,

de artere tocate, de heleştee…

revăd: te revăd îngenunchiată, ţîţe căzute, părul clocotitor

braţul alb întins, degetele boţindu-mi faţa

uriaşă, terifică, bombă explodînd cu-ncetinitorul

muscă mare şi neagră bîzîind în plasa nervilor mei.

draga mea mamă ce nu m-ai născut niciodată!

îţi scriu aceste rînduri ce nu vor trăi niciodată!

mai ştiu strada de diamant şi casa de la numărul zero

în care îmi împleteai venele să îi faci tatei fular

mai ştiu, ştiu norii aceia legaţi cu lanţ ca jigodiile

repezindu-se spre burta ta, sfîrtecînd-o –

scoţîndu-mă de acolo

scoţîndu-mă de acolo, îmi amintesc, mamă,

şi înfăşîndu-mă în plăpumioara părului tău.

ce urlete scoteai, ce vînătă erai pe cînd norii, bărbaţii tăi

şi mamoşii tăi te fecundau, mă năşteau,

cînd eu, curat ca laptele şi cuminte

îmi lăsam umbra degetelor pe faţa ta.

Meditaţie de 14 iulie

este libertatea bunul nostru cel mai de preţ?

atunci de ce ni-l amanetăm cel mai uşor? de ce nu putem suporta libertatea

cum nu suportăm o lumină orbitoare? şi de ce cântă Bob Dylan

„trebuie să slujeşti pe cineva, fie pe diavol, fie pe Domnul, dar trebuie

să slujeşti pe cineva”? şi de ce i-a răspuns Lennon: „trebuie

să te slujeşti mai întâi pe tine însuţi, căci nimeni n-o face în locul tău”? şi de ce

ne ataşăm nebuneşte de lucrurile acestei lumi trecătoare

dacă esenţa religiei (şi-a libertăţii) este non-ataşarea?

e libertatea înţelegerea necesităţii?

este ea steagul negru al anarhiei?

poţi să fii liber când eşti, ca Bastilia, construit din celule?

când te surpi asemenea cetăţii Baliverna

dintr-un simplu sarcom? poţi fi liber fiind muritor

într-o lume ce va dispare?

citesc pe iPhone Istoriile lui Herodot:

pe tronul său, Darius împărat

priveşte cu ochii în lacrimi

defilarea trupelor sale: 5.500.000 de oameni înveşmântaţi

în straiele stirpei lor – şi Darius plânge

căci într-o sută de ani toţi aceşti oameni – şi el, stăpânul lor, singurul liber –

aveau să fie morţi. Liberi şi sclavi, femei şi bărbaţi, eroi şi laşi deopotrivă

sfinţi şi păcătoşi

iar eu

las iPhone-ul cu textul lui Herodot curgând pe ecran,

merg la fereastră, privesc norii cu ochii mei organici

şi mă-ntreb dacă iubesc libertatea,

mă-ntreb dacă sunt liber,

mă-ntreb dacă sunt.

este libertatea compatibilă

cu egalitatea?

ce spun despre asta khmerii roşii? şi poţi fi egal cu ceilalţi

fără să fii interşanjabil?

sunt nord-coreenii

identici între ei asemenea electronilor?

cum poţi fi tovarăş cu cel ce te torturează?

şi-apoi: masificarea culturii

nu e noul pat al noului Procust? sunt eu egalul

lui Lady Gaga? e Lady Gaga egalul

lui Spinoza? câtă nebunie, angoasă şi adevăr

e în cuvântul egalitate?

ascult pe iPod „Pasiunile” de Bach, şi mi se pare

(dar mi se pare doar) că ele

răscumpără, ca şi crucificarea Celui ce-a zis

că „adevărul vă va face liberi”

şase miliarde de sclavi ai timpului şi ai morţii. că Bach coboară-n infern

ca să ne facă liberi, în singurul fel

în care poţi fi liber: să scapi

în fine, în fine –

de tine însuţi.

e fraternitatea mai mult decât o utopie?

e multiculturalismul mai mult decât un vis

din care ne-am trezit mahmuri? pot Mahomed şi Isus

să stea de-o parte şi de alta a nopţii eterne?

e posibil să fim vreodată liberi, fraterni şi egali

cum scrie pe steagul francez, care e steagul

civilizaţiei noastre?

e încă posibilă civilizaţia noastră?

e binele încă posibil?

e realul încă posibil?

e viaţa încă posibilă?

e dragostea, panaceul lui Pavel şi Lennon

mai mult decât o adicţie?

privesc pe fereastră spre nori

cu ochii mei organici: exist?

am existat vreodată?

Pe marea pietruită, pe oceanul pavat

anatomie plină de inimi, de sîni şi de vene

treceai pe strada albastră, printre polistirene

ca un pachebot pe-o mare pietruită.

părul tău flutura ca un banc de peşti-papagal

fusta ta cadrilată conversa cu un şal

despre amortizoare, deşee, ispită.

deasupra norii erau nişte locomotive sticloase

apoi iar carne, inimi, cefe şi oase

înaintînd, scîrţîind la tine sub bluză

şi oasele şonticăind înapoi pe strada albastră,

în cîrje de cîini vagabonzi, de polizoare, de glastră

şi hoitul tău imobil, deranjînd la cîte-o fereastră

o pisică de angora, un pekinez, o ursuză.

incendiu de ţîţe, arhitectură de maţe

grăsană şi slăbănoagă levitai cu un moskvici în braţe

dezbrăcată, strivită, fardată, şalupă.

te revelai abia după.

de pe ţîşnitoarea de carne porumbeii pietrificaţi

îţi ciuguleau din palmă, din pupilă şi din ficaţi,

te întrebau: femeie cu gîndul departe,

de ce duhneşti atît de tare a moarte,

eşti catedrală cu ziduri înalte, cauciucate, cu ţîţe în palme, curbate,

de ce supurezi la gît şi la coate

precum caroseriile în cimitire?

porumbeii de piatră în haine de mire

se aureau în amurgul de brom.

statuetă de ojă cu inimi sub coastă,

fîlfîiai, fetiţă, adolescentă, curvă, nevastă

pe faţă cu un rîs şi-un flegmon.

şi, doamne, cum sîngera în decăderea de soare

părul tău, ca un păianjen cu o sută de mii de picioare

cum înfăşura şi sugea orice chioşc sau grilaj.

cine mai eşti? Pe cine mai prosteşte acum guşa ta,

ţeavă de revolver, cine-ţi mai este vergea,

cine mai încalecă fără zăbală şi şa

pe dumneata

între giulgiuri şi perne, sub peisaj?

treceai pe oceanul pavat, şi nu mai puteam să-ţi mănînc, să-ţi mîngîi

pielea de pe rotulă, de pe bigemeni, de pe călcîi

într-o curte făcea viermi un lămîi

şi făcea viermi în marele sentiment de venin.

lîngă spiţele de tomberon cu scînteie

cu suzeta în bot dorm în landou bebeluşi de uree

atinşi în zbor de fusta ta, zaharicale, berile şi zmee

în care ghemuită doarme-o femeie

cu obraji verzi şi buze ultramarin.

doarme cu genunchii la gură, o mînă de gelatină şi seuri

cu nervii negri vizibili ca la melci prin pielea translucidă

cu faringele, dinţii, gingiile, limba dispuse ca un trandafir orbitor

cu membrele-abia-nmugurite, cu venele roşii zgîrcite

cu ochii albaştri, cu ţeasta moale.

are sub sfîrc un ciorchine de inimi, iar intestinele de neon

încolăcite, scriu un nume în burta ei,

un nume scris într-o limbă străină, barbară, dezgustătoare

un nume care mă decapitează, mă jupoaie, mă doare,

coroziv, fictiv, visător, cariat…

deasupra norii, ca nişte locomotive sticloase

roteau peste fabrici de cărămidă biele lucioase

aruncînd umbre peste oceanul pavat

unde, pachebot de muselină şi oase

odată ai navigat.

 (1982)

Podul Elefterie

sub podul Elefterie curge Dîmboviţa

şi dragostea mea.

aş vrea să rămîn pe vecie aicişa.

să mă uit în apă după paişpele stacojiu

plin cu lume care o ştiu,

să văd cum norii se-ncheie la sîn…

Trec zilele şi eu rămîn.

da, trec zilele, se duce şi iulie, mi-am privit în oglindă faţa nebărbierită:

ăsta eram acum zece ani? acum cinci?

ăsta eram acum trei ani, cînd a ieşit „aerul cu diamante“?

cînd combinam emoţii chimice, cînd vedeam sincer femei de tablă, maşini de ţesut

 adipos,

cînd ronţăiam aisberguri?

am mai trecut pe la locomotivele alea cu aburi, m-am mai căţărat în ¬ cabinele lor, mi-am mînjit pantalonii noi de tercot de păcura de pe trepte, bare, uşiţe

am mai împins de manivelele ruginite

dar unde sînteţi, TRAIAN, FLORIN, NINO, JEBE?

unde eşti, MIRCEA, unde îţi sînt pletele, unde ţi-e subţirimea?

am plîns mult acolo, de unul singur, lîngă lopata fochistului.

s-a dus tinereţea… stilul… au rămas norii

în care suflu cît pot ca să rămînă umflaţi.

ah, singur, străin printre locomotive, sub paharul cu bere al soarelui

gîndindu-mă la postere vechi.

acum suflu în viitor ca să rămînă umflat

şi suflu în fiecare piatră din borduri ca să rămînă umflată

şi suflu în pasarela înnegrită de peste şinele Gării de Nord ca să rămînă ţeapănă, în

 picioare

suflu spre nori ca să se deplaseze…

sub podul Elefterie curge Dîmboviţa

şi dragostea mea.

aş vrea să rămîn pe vecie aicişa.

fără bani, fără femeie, fără macat

doar aşa, un tip ofticat

că se vede în apă bătrîn.

Trec zilele şi eu rămîn.

da, trec zilele, se învîrteşte afurisita asta de lume

şi ne suceşte gîtul, ne trozneşte atlasul şi axisul, ne rupe jugularele…

ah, moartea trebuie să fie o femeie frumoasă

de vreme ce suceşte gîtul tuturor… trec zilele

zilele calde de iulie… va veni toamna…

ţin minte toamnele din Universitate

cînd scările rulante ale pasajului mergeau zbîrnîind

ridicînd din abis o singură femeie multiplicată în sute de exemplare

cînd tot oraşul devenea o sticluţă de ojă de unghii

şi înotam prin ea, de mînă, prin magazinele de parfumuri şi sticlărie de la coada

calului.

am mai trecut pe acolo, am mai privit perucile şi deodorantele

am cîntărit din ochi porţelanuri, am mîngîiat ficuşi

dar TU? dar EU? au rămas numai norii

în care suflu din răsputeri ca să rămînă umflaţi

şi le pun apoi, la fiecare, dopul de cauciuc.

ah, singur, străin printre porţelanuri, sub stelele ca nişte uzine

producînd postere vechi.

acum suflu în troleibuze ca să rămînă umflate

şi suflu în cinematografe ca să nu se turtească

şi suflu în ţeasta şi în inima şi în pielea mea ca să pară că au viitor

suflu spre nori ca să se deplaseze…

sub podul Elefterie curge Dîmboviţa

şi dragostea mea.

aş vrea să rămîn pe vecie aicişa.

să mă uit în apă şi-n gol

şi la tramvaiele care trece domol

şi la norii de fier şi de fîn…

Trec zilele şi eu rămîn.

Războiul stelelor

mi-am început şchiopătarea, înfăşat în cearceaful de plumb,

şiroind bromură şi sînge, lipit cu leucoplastul de solzi al mării,

pe sub pietrele ochioase ale şoselei, pe sub ţevile de canalizare,

făcînd piele de găină, scuipînd la presimţirea acră a stelelor.

şi stelele ieşeau înnegrind străzile, ruginind blocurile, rînjindu-şi colţii suciţi ca

burghiele

întinzînd arípi de păianjen, pocnind troleibuzele

ca pe nişte pungi de hîrtie, proliferînd ca aricii de cuarţ

mitoză, meioză, acuplîndu-se sub zdrenţele colorate.

stelele îşi întindeau carnea peste oraş, umplîndu-l de colici

lăsînd licheni orbitori în patul hotelurilor, în chiuvetele din care curge tifon

făcînd să sclipească schelete subţiri de pisici

în faţa vitrinelor cu pînzărie putredă.

barbare, măţoase, deformate de sarcini, cu ciocuri de porumbel,

stelele ocupau cartierele, parcurile, mîncau statuile,

răsăreau din aceleaşi grăunţe cu frigul şi encefalita,

fantome în scutece de bazalt.

era o dictatură perversă a stelelor:

pe fiecare balcon zvîcnea un torace de stea

în fiecare cutie de poştă se ghemuia cîte-o stea într-un rumeguş de scrisori

şi grămezi sucite de stele blocau intrarea în baruri.

eu înotam printre ţevile unse cu smoală şi plastic albastru

sprijinindu-mă în cîrje de chit,

îmi sfîşiam buzunarele gurii în crînguri de cîrtiţe

şi, încercînd să străbat tunelul de pieliţă,

m-am chircit, mi-am resorbit în osul feţei nasul şi buzele

mi-am tras degetele în carnea pălmii, coastele în şira spinării

mi-am înfundat ochii în creier şi, gogoaşă de ganglioni,

m-am tîrît prin zăpada fierbinte.

vara m-a pieptănat, toamna m-a alăptat, iarna m-a plimbat de mînuţă

acolo, printre sîrme de la betonul armat al fundaţiilor.

în primăvară am spart abcesul şi am ţîşnit orăcăind în oraş.

oraşul sluţise, paralitic strîngînd în braţe o stea.

stelele grase ca porcii tăiau cicatrice

pe mucoasa linguală a străzilor

stelele mişunau ca fluturii de mătase, ţesînd fire între copacii de la televiziune

molfăiau bicicletele din vitrine,

rodeau depourile ca pe napolitane. stelele se prăjeau

sticloase în lumina halelor de peşte, în bazarul lipscanilor

tone şi tone de stele.

cu ţeasta moale ca o burtă de crab

m-am proţăpit în moartea plină de stele.

răcnind am smuls asfaltul, jupuind o stradă întreagă. stelele mă priveau

ca nişte sarcopţi cu ochii inexprimabil de trişti

cu nările îngropate în untura obrajilor.

cu strada în mîini, am început căsăpirea.

tăiam fălci de flacără, sternuri de sloi, sfinctere de cristal

rinichi de cerneală roşie, sfîrtecam femure şi bazine de jar

zdrobeam carii fosforescente, plămîni, beregăţi de lumină

retezam ligamente, copite cu potcoavă cu tot, inimi bicamerale

scalpam degete, ferestruiam tibii, nervi de sifon, terciuiam pleoape

iar spre zori am cărat morţii într-o căruţă de brad,

piftiile pîlpîind.

galben de sînge, gîfîind, m-am împleticit pe şosea.

m-am ghemuit din nou cu capul între genunchi

şi strîngînd din măsele, rostogolindu-mă în susul lifturilor

am răsărit deodată peste acoperişuri.

din gură mi se prelingea lumină albăstruie de zi

din subţiori îmi ţîşneau raze, puteam să văd cu toată gloria pielii mele

cum sub focul roşu al vieţii mele, sub lumina dinţilor mei

oraşul se trezeşte la viaţă.

Toamnă cu lună anii ’60

Toamnă cu lună

cînd porţi peste pulovăr o niciodată căptuşită cu totdeaună

cînd ştii că ai mai iubit şi ai să mai iubeşti

printre taxiuri nefireşti.

Toamnă cu lună

cînd cabinele de telefon scînteiază

cînd ştii că nimic nu durează

cînd pînă şi vitrinele graseiază

şi vocea le tremură, şi serviciile de porţelan se fac zob.

Toamnă de sticlă

cînd magnetofoanele se fac zob

cînd mixerele de plastic pălesc

cînd aspiratorul asudă rece

cînd trusa de şurubelniţe hohoteşte

cînd maşina de spălat cu ochiul rotund

şi coniacul cu patru stele

se-ngălbenesc şi cad de pe ramura minţii mele

şi toamna de vermut se crede tînără uneori…

Noi n-o să mai ţinem unul la altul.

N-o să ne mai facă plăcere să ne vedem feţele, rîsetul.

Noi n-o să ne căsătorim,

n-o să avem copii

şi n-o să îmbătrînim împreună.

Mi-e aşa de clar lucrul ăsta acum.

Iar vieţile noastre n-or să fie îndelungate

ci scurte, haotice.

Zi, noapte, zi, noapte, zi, noapte

august, decembrie, aprilie…

Toamnă cu lună

aş vrea atît de tare să fim acum împreună

să privim vitrinele împreună

să numărăm taxiurile împreună

şi să ne ningă frunzele-ngălbenite.

Viaţa mea se aglomerează

cîte imagini făceam cînd viaţa mea era goală!

era o deprivare senzorială, o nebunie ca a şahistului lui Zweig.

cînd scriam „Poemele de amor“

nimeni, nimeni nu era-n viaţa mea.

umblam de nebun pe Magheru fluierînd Lennon

„sînt doar un tip gelos“, dar nu eram gelos pe nimeni

căci nu exista nimeni. Jebe nu dădea telefoane

cu Traian mă certasem.

vroiam atît de mult să am o femeie a mea, o casă a mea

(seara intram la cinema „Volga“ şi-mi dădeau lacrimile la orice – tîmpenie)

i-am spus o dată lui Emil la „Cartea românească“: „Ştii,

eu sufăr foarte mult de singurătate“. A părut mirat

iar eu mă-ntrebam cum o fi să nu suferi de singurătate, din clasa

a zecea nu mi se mai întîmplase

de vreun an viaţa mea se aglomerează. totul e realist

şi tern ca o fotografie. am femeie.

am casă. am (dacă nu prieteni) amici.

citesc toate nopţile. alerg la slujbă cu 21.

dar nu sînt fericit şi sînt gelos pe cei singuri.

singurătatea mea – mă-ntîlnesc uneori cu tine

cum te-ntîlneşti pe stradă (lîngă un lactobar) cu o veche prietenă

care a fost odată totul pentru tine

şi de care viaţa te-a despărţit.

ce pot să-ţi spun? ai rămas la fel de frumoasă

dar mi-eşti străină şi nu te mai pot avea

şi nu-ţi mai pot lipi faţa de-a mea decît prin geam, ca Delon şi Monica

                                                                        Vitti-n „Eclipsa“

acum eşti singurătatea altuia

iar eu sînt un bărbat fără singurătate.

 

***

 

VATRA-DIALOG

 cu

 MIRCEA CĂRTĂRESCU

 cartarescu 2

„Cred că literatura e o formă de cunoaştere la fel de bună ca matematica, ştiinţa, filozofia, teologia, desfrânarea sau asceza.”

Iulian Boldea: – Stimate domnule Mircea Cărtărescu, aş vrea, mai întâi, să vă mulţumesc pentru că aţi acceptat să răspundeţi la întrebările mele. Prima întrebare nu poate evita momentul începuturilor: când aţi început să scrieţi ceva care să semene cu literatura şi care a fost resortul ce a declanşat nevoia de a scrie? Aţi avut o copilărie fericită? Ne puteţi dezvălui cea mai pregnantă amintire din copilărie?

Mircea Cărtărescu: – M-am născut în 1956 şi mi-am petrecut primii ani într-o lume populară, muncitorească, foarte pestriţă. Mama era ţesătoare, tata lăcătuş. Amândoi veneau de la ţară. Îmi amintesc bine cum îmi citea mama, cu mine-n braţe, din cărticele pentru copii, cele mai multe ruseşti. Pe la 3-4 ani aveam, se pare, o memorie neobişnuită a versurilor. „Adunai copiii în jurul tău şi le recitai poezii”, îmi spune câteodată mama. Până azi reţin cu mare uşurinţă tot ce e versificat. La nouă ani am început să scriu din proprie iniţiativă: am început mai multe „romane” din care-am scris cel mult câte zece pagini. Părea că am mai mult voinţă decât talent. Am început să scriu versuri, foarte naive, prin clasa a şaptea, am umplut mai multe caiete. I-am imitat, pe rând, pe Blaga, Bacovia şi Marin Sorescu. Fiecare poet nou descoperit mi se părea zenitul poeziei. Am scris cam tot pe-atunci şi proză, povestiri SF. Interesante, întrucât apar încă de-atunci câteva teme pe care am tot scris până azi: sunt un fel de prototexte semnificative. Nu ştiu ce mă-mpingea către literatură. Poate că lectura: cititul era de pe-atunci cea mai mare şi multă vreme singura mea preocupare şi plăcere. Nu ştiu decât că voiam să scriu, pentru mine însumi, în afara oricărei dorinţe de-a publica şi fără să mă gândesc să ajung vreodată scriitor. Din liceu am mers la un cenaclu unde-am învăţat mult de la colegi mai avansaţi literar decât eram eu. Nu eram nici pe departe printre poeţii-vedetă ai cenaclului. După ani de zile, conducătoarea lui mi-a spus: „N-am crezut în tine nici o clipă.” Ironic, sunt singurul autor ieşit de-acolo, după ştiinţa mea.

Copilăria mea a fost difuză şi neatentă. Mă interesau ceilalţi copii, dar eu însumi eram un fel de absenţă. N-aveam nimic deosebit. Stăteam într-un colţ şi-i priveam pe ceilalţi. Eram şi eu printre ei. Alţii erau cei care dădeau tonul la joacă, alţii erau cei interesanţi, inteligenţi, memorabili. Habar n-am dacă am fost fericit pe-atunci sau nu. Probabil că n-aveam timp să-mi pun asemenea întrebări. O amintire? Sunt în reţeaua de canale săpate în spatele blocului 15 de pe Ştefan cel Mare, aflat încă în lucru, cu schele pe faţade, încă fără lifturi, dar în care se mutaseră deja mai multe familii. Umblu printre malurile de pământ unde urmau să fie aşezate ţevile, dau un colţ şi mă trezesc deodată în faţa unui monstru bizar. Era un copil cu o mască oribilă de carton peste faţă şi cu un băţ în mână. Din spatele lui au apărut alţi cinci-şase mascaţi care m-au făcut prizonier şi m-au ţinut până seara încuiat într-o scară de bloc. Aşa am aflat despre jocul care mi-a marcat ulterior copilăria, Vrăjitroaca.

Formarea dvs. literară e legată de Cenaclul de Luni. Cât şi ce anume datoraţi, ca scriitor, acestui cenaclu, acelei ambianţe? Cum percepeţi, astăzi, prin vitraliile amintirii, epoca, poeţii, prietenii, criticii de atunci?

– În liceu devenisem un adolescent bizar, asocial, schizoid. Credeam sincer că aveam să dispar repede din lume. Nu făceam decât să citesc, citeam toată ziua şi bună parte din noapte. Literatura devenise adevărata mea realitate. Am descoperit atunci familii întregi de scriitori, cărţi pe care-aş fi vrut să le citesc doar eu şi care mi se păreau scrise de supraoameni. Scriam foarte multă poezie, din care n-am păstrat nimic. De asemenea, povestiri, deşi aveam mari dificultăţi în scrierea prozei: nu aveam destulă imaginaţie, nu ştiam cum gândesc şi vorbesc oamenii… Apoi am fost luat în armată, unde mi-au băgat minţile-n cap. Cred acum, sincer, că dacă n-aş fi avut şocul stagiului militar aş fi ajuns repede la o reală boală mintală, căci mă desprindeam tot mai evident de realitate. În armată n-am citit şi n-am scris nimic, şi asta m-a salvat. A fost îngrozitor de dur pentru mine, un tânăr care nu fusese trimis pân-atunci nici să cumpere o pâine.

Fiind în armată, primeam scrisori de la un coleg care intrase deja la Litere, şi aşa am aflat că existau acolo două cenacluri, „Junimea”, condus de Ovid S. Crohmălniceanu, şi „Cenaclul de luni” al lui Nicolae Manolescu. Când am devenit şi eu student, anul următor (după ce, în vara lui 1976, am scris „Căderea”, primul meu poem adevărat), am mers întâi la „Junimea”. Abia din anul al doilea am ajuns şi la Manolescu. Eram deja într-un fel de război cu poeţii din facultate, mai ales cu Coşovei şi Iaru, fiindcă eu scriam cu totul altfel de poezie pe-atunci. Ne atacam şi ne ironizam reciproc. Ceva mai târziu am început să scriu şi eu ca ei, căci spiritul ludic şi ironic al poeziei din Cenaclul de luni era foarte molipsitor, şi-am devenit prieteni foarte buni. Cred că am citit apoi de zeci de ori la Cenaclul de luni, devenisem stâlp al cenaclului. Am fost extrem de apropiat de Traian, care mi-a fost cel mai bun prieten în facultate, de Mariana Marin, colegă de an cu mine, şi de Tudor Jebeleanu. M-am înţeles foarte bine cu Iaru, cu Bogdan Lefter, Ghiu, Romulus Bucur, Matei Vişniec şi Magda Cârneci. Am avut însă o mulţime de neînţelegeri cu Stratan şi mai ales cu Muşina, oameni mai dificili, dar pot spune că i-am iubit şi pe ei ca pe toţi ceilalţi.

Poeţii de luni erau extrem de uniţi, era o emulaţie extraordinară între ei şi o admiraţie pe măsură. Anii 80 au fost cei mai mizerabili pe care i-am trăit, dar noi trăiam în poezie în asemenea măsură încât, când epoca a trecut, eu, cel puţin, am refuzat să mai scriu versuri. Cu timpul, am ajuns să-i cunoaştem şi pe cei din provincie, aşa că Ion Mureşan sau Stoiciu ne-au devenit apropiaţi, mai târziu i-am cunoscut şi pe poeţii germani de la noi, care-au emigrat apoi cu toţii. M-am simţit foarte bine în climatul generaţiei 80, dar ea a durat doar cât tinereţea noastră. După ce-am trecut de 30 de ani, mi-a devenit limpede că optzecismul trebuia depăşit. Din anii 90, fiecare dintre noi a mers mai departe pe cont propriu.

Scriaţi, într-o pagină de jurnal din anii ’90, că „poezia vremii noastre este romanul postmodern”. Mai susţineţi o astfel de opinie, acum? Ce aţi simţit atunci şi ce simţiţi acum în legătură cu această glisare a creativităţii dvs. de la poezie la proză? Deşi, pe de altă parte, aţi recunoscut că proza pe care o scrieţi „iese din poezie şi este poezie”.

– Poate că am spus şi asta cândva, când „postmodern” însemna pentru noi, pur şi simplu, „noua literatură” (în opoziţie cu modernismul învechit), dar azi practic nu mai folosesc acest cuvânt. Nimic nu mă plictiseşte azi mai mult decât să fiu numit un autor postmodern. Cum mergeam în perioada facultăţii şi la cenaclul „Junimea”, pe care colegii mei lunedişti nu-l frecventau, am reînceput să scriu proză. Fiindcă „Junimea” îi adăpostea pe prozatorii generaţiei: Nedelciu, Crăciun, Cuşnarencu, Costi Stan, Sorin Preda… Pe ei îi admiram aproape mai mult decât pe poeţii de dincolo. Ei m-au încurajat să scriu proză, şi pentru ei am scris „Nostalgia”, pe când aveam 23-24 de ani. Scriam, pur şi simplu, ca să citesc în cenaclu, fără vreo dorinţă de publicare. Abia când am avut cartea aproape terminată m-am gândit s-o public. Am dat-o în 1985 la „Cartea românească” şi mi-a apărut, mutilată de cenzură dar încă lizibilă, în 1989, foarte puţin înainte de evenimentele din decembrie. Aveam atunci deja trei volume de versuri publicate şi două în sertar, iar pe de altă parte scriam „Levantul”, pe care l-am citit de asemenea la „Junimea”, spre deliciul colegilor mei. Am continuat să scriu şi poezie în acei ani, până prin 1993. Volumul „Nimic” era altceva decât poezia optzecistă (abia azi se scrie aşa) şi am renunţat să-l public atunci. „Levantul” mi-a apărut în 1990. Din 1993 am încetat cu desăvârşire să mai scriu versuri. Eram liber pentru proză şi asta am făcut până azi. Proza e o altă viaţă. Ea îţi deschide spaţii largi şi te lasă să spui lucruri pe care, pur şi simplu, nu le poţi exprima în poezie. Mi-am propus, de la-nceputul anilor 90, să scriu texte pe cât de ample, pe-atât de concentrate despre viaţa mea interioară. Am încercat întâi cu „Travesti” şi-am crezut că am eşuat. După „Nostalgia”, „Travesti” părea „un regres din toate punctele de vedere”, cum mi-a spus redactorul cu care lucram. Şi totuşi în romănaşul acela despre adolescenţă era in nuce toată proza mea ulterioară. Şi azi îl consider cartea mea cea mai vizionară în privinţa găsirii unui drum propriu în literatură. Cu „Travesti” începe a doua etapă a scrisului meu, care cuprinde, pe lângă el, „Orbitor” şi „Solenoid”. E o lume comună în ele, oricât de diferite ar fi. Dacă mă uit în urmă, am scris la acest triptic vreo 23 de ani.

Şi, da, evident, în toţi aceşti ani am continuat să scriu poezie în formă de proză. Căci poezia, înainte de-a fi un gen literar, e un fel proaspăt, oblic, de-a vedea lucrurile. Meditaţia, speculaţia parabolică şi metafizică, viziunea subîntind proza mea cum o făceau şi în poemele ample de altădată. „Orbitor” e un poem rizomic, întins mai ales pe orizontală, asemenea aripilor de fluture care sunt emblema lui; „Solenoid” e un turn, o întindere verticală spre ceea ce tânjim cu toţii să atingem, cerul platonic, absolutul, Nirvana, poala de aur a Dumnezeirii.

„Visul e a doua viaţă”, scria Nerval. Ce înseamnă arhitectura onirică a existenţei pentru dvs.? Irealitate imediată? Intruziune a transcendentului în subconştientul nostru? Invazie a unui miraculos indescifrabil altfel decât prin scenariul oniric? Ce este, în această ordine, mai important, pentru creaţie? Visul sau realitatea? Visul şi realitatea?

– O spun a milioana oară şi-am s-o spun şi mai departe: visul e pentru mine o parte a realităţii, care e ea însăşi un vis. Realitatea noastră cotidiană e o construcţie extrem de complexă a minţii, şi nu un dat simplu şi firesc. Eu le primesc, vis şi realitate, pe amândouă deodată, laolaltă cu multe altele: amintirile străvechi, halucinaţiile, marginea de neînţeles şi miracol a lumii, emoţiile şi tulburarea interioară, puterea de a imagina lumi noi şi coerente. Toate astea sunt reale, şi lucrez cu ele de când scriu literatură. Eu nu sunt un oniric, după cum nu sunt nici un postmodern. Oniricii izolează visul de realitatea ternă şi banală, „burgheză”, ceea ce le îngustează domeniul. Kafka m-a-nvăţat să nu fac asta, căci la el cenuşiul burghez e însuşi izvorul miracolului. Pentru postmodern, pe de altă parte, totul fiind vis şi iluzie, literatura se reduce la un joc gratuit şi sofisticat. Dar literatura mea nu e aşa. Eu cred în realitate, cred că ea spune ceva despre mine şi despre om, în general. Cred că literatura e o formă de cunoaştere la fel de bună ca matematica, ştiinţa, filozofia, teologia, desfrânarea sau asceza. Scriind, încerc să-nţeleg animalul în pielea căruia trăiesc, spiritul în mintea căruia gândesc: pe mine însumi.

Concret, textele mele apar dintr-o tensiune interioară fără formă, încep să acumuleze în registru „realist”, glisează uşor în improbabil şi neobişnuit ca o stofă care face ape, iar apoi această stranietate devine baza pentru alte transformări topologice: spre imposibil şi absurd, spre magic şi hipnotic sau din nou spre realismul tern de la-nceput. Dar asta fiindcă-n mintea mea totul e real. Nu scriu cu un plan iniţial şi nu-mi propun să fiu realist, suprarealist, oniric, postmodern sau altfel. Am încredere doar în mintea mea: ea ştie mai bine decât mine. Orice pagină a mea poate continua oricum. Dar nu întâmplător, ci după necesităţile, prea adânci ca să le pot eu înţelege, ale textului pe care-l scriu. Doar el ajunge, treptat, să se-nţeleagă pe sine. Eram la pagina 700 din „Solenoid” şi nu vedeam încă semnificaţia cărţii. Ştiam doar că mintea mea avea să m-ajute s-o termin cum trebuie.

Cum percepeţi raportul dintre viaţă şi text, dintre viaţa vieţuită şi cea nevieţuită încă, dintre textul scris şi cel nescris încă? Este universul, cum spunea Valéry, „o eroare în puritatea nefiinţei”? Sau, cum scriaţi în Jurnal I, „nefiinţa este însăşi fiinţarea”?

– Sensul vieţii mele a fost scrisul. Mi-am reproşat-o de nenumărate ori, iar „Solenoid” e reproşul suprem pe care l-am adus acestui autism straniu în care mi-am dus viaţa. Aş fi vrut să trăiesc mai mult şi mai liber. Mi-am reproşat mereu asocialitatea, recluziunea, orbirea la aşteptările celorlalţi. Deşi nu sunt un autor profesionist ci doar unul vocaţional, m-am detestat chiar şi în ipostaza asta oricum mai bună. Măcar atât am făcut bine mereu: n-am trăit între scriitori. Am ajuns la o oarecare înţelepciune abia după 50 de ani, când am început să mă bucur mult mai intens de „viaţa care se vieţuieşte” (în opoziţie cu cea „în spirit” sau „în literatură”): de călătorii, de zilele de primăvară, de forma norilor, de gesturile copiilor mei, de Ioana, de pisicile mele, de Facebook, de prieteni, de un vin bun. Reversul e depresia. Când nu scriu sunt la pământ, dovadă că scrisul e pentru mine, din păcate, necesar ca un drog.

Timpul, scrie Borges, e substanţa din care suntem alcătuiţi. În ce raporturi sunteţi cu timpul, cu cel biologic, fizic? Dar cu cel metafizic, al gândirii, al trăirii interioare? Ce anume şi cât din această substanţă temporală folosiţi în/ pentru creaţie?

– Voi avea curând 60 de ani, şi asta mi se pare o glumă. O şi iau ca atare. Dar ceilalţi o iau în serios şi asta mă întristează în cele din urmă. Deodată vezi că tinerii se poartă cu tine deferent, că nu-i mai poţi face să-ţi zică pe nume. Apoi observi că nici ei nu mai sunt aşa de tineri. Iar cei de-o vârstă cu tine ţi se par uneori nişte bătrânei. E ciudat să înaintezi în vârstă. Nu-ţi vine să crezi, e ca în vis. Mă gândesc adesea că mai pot conta cel mult pe vreo două decenii de viaţă, asta dacă lucrurile merg bine…

Nu am simţul pentru timp prea bine dezvoltat. Pentru mine timpul e o succesiune de spaţii, ca feliile subţiri ale unei tomografii. Lumea mea de la cinci ani, cea de la cincisprezece şi cea de la treizeci nu sunt pentru mine legate prin cauzalitate: sunt lumi distincte şi autarhice ca nişte perle dintr-o casetă. De aceea, n-am nici o problemă să amestec cronologiile, cum ai amesteca o salată: lumea mea e heterotopică în bună măsură, deşi tinde cu toate puterile ei spre utopie.

Multe fragmente autobiografice, din etape cronologice diferite, mărturisesc, explicit, existenţa unor crize ale scrisului, existenţa anumitor blocaje, care se întretaie cu o febrilă voinţă sau nevoie de a scrie. În ce relaţie sunteţi cu propriul scris? Dumneavoastră scrieţi poemele sau prozele, sau ele vă scriu? Vă simţiţi locuit de o forţă ocultă, în momentele favorabile ale creaţiei? Oferiţi credit inspiraţiei?

– Sunt un autor foarte instinctiv, dependent periculos de mult de inspiraţie. Sunt dominat cu totul, nu de scrisul, ci de mintea mea. Îmi vin în minte, uneori, idei de cărţi, mai degrabă senzaţii puternice legate de un cuvânt, o imagine, o amintire. Pot trece zece ani, apoi, înainte să mă pun pe lucru în jurul lor. Mă apuc într-o zi de scris împins de o nevoie interioară, de credinţa că a sosit momentul. Scriu două pagini, iar a doua zi mai scriu două. De multe ori ajung la cuvântul sau amintirea de la care-a pornit totul după o sută de pagini, după două sute, uneori nu mai ajung până acolo niciodată. Dar ştiu că mintea mea nu poate să mă lase de izbelişte, am credinţa asta. Încerc s-o las cât mai liberă, sunt ca un jocheu care pluteşte deasupra calului său, ştiind că el va câştiga cursa cu atât mai sigur, cu cât îmi va simţi mai puţin greutatea. Mă distrează să scriu de mână, meticulos şi ordonat. Manuscrisele mele au foarte puţine ştersături: par scrise după dictare.

Ce semnificaţie are lectura pentru dvs.? Citiţi mult? Cum citiţi şi ce anume citiţi cu plăcere? Care au fost (şi care sunt acum) cărţile dvs. „de căpătâi”?

– În adolescenţă citeam spre opt ore pe zi, ajungeam la 150 de cărţi pe an. Le-am notat pe toate în jurnale. Erau mai ales cărţi de versuri, şi tot poezie am citit, în principal, şi în perioada facultăţii. Mâncam, cum se zice, poezie pe pâine. Din fericire, în anii ’70 şi ’80 s-a publicat foarte multă poezie la noi, şi autori români – Nichita Stănescu, Leonid Dimov şi Mircea Ivănescu au fost poeţii pe care i-am citit cel mai intens în facultate – şi străini, în traducere. T.S.Eliot, Ezra Pound, Frank O’Hara, W.S. Merwin, Wallace Stevens, dar şi Rilke, Trakl, Valèry, ca şi antologii masive de poezie britanică şi americană erau hrana mea cotidiană. Apoi am citit mai ales romane – clasicii modernităţii, autorii latino-americani, postmodernii nord-americani. Au avut pentru mine o importanţă extraordinară, formativă, câteva cărţi masive, din care am învăţat că marea proză e întotdeauna mare poezie: „Ulysses”, „Doctor Faustus”, „Omul fără însuşiri”, „Valurile”, „V”, „Un veac de singurătate”, „Despre eroi şi morminte”, „Şotron”, „Terra Nostra”. Am citit în paralel multă literatură clasică străină, din antichitate şi până în secolul al XIX-lea. De asemenea, cred că ştiu bine, la fel de bine ca oricine, literatura română din toate vremurile. În ultimele două decade am citit tot mai puţină literatură. Interesul meu a mers tot mai mult spre non-ficţiune: filozofie, ştiinţe, matematică, medicină, chiar istorie… Mă interesează acum să înţeleg lumea în care trăiesc, şi care e fabuloasă, inepuizabilă. Vreau să ştiu totul despre tot, sau măcar „din toate câte nimic”…

Citesc în pat, cu voluptate, lectura mea n-a fost niciodată una profesională. Citesc în strânsă legătură cu scrisul meu, fiindcă amândouă sunt, de fapt, legate de interesele obscure ale minţii mele. Nu sunt un erudit, ci un artist care foloseşte tot ce are la dispoziţie ca să-şi satisfacă viciile scrisului şi cititului. Cu speranţa că, dacă nu se-amestecă prea tare în lucruri care-i depăşesc competenţa, s-ar putea să şi iasă ceva bun din asta.

Aţi avut cumva sentimentul că, alegând să scrieţi o anumită carte, aţi renunţat, implicit, să scrieţi o alta, poate mai împlinită, estetic şi spiritual?

– Am renunţat până acum la doar două proiecte care mi se conturaseră, foarte vag, în jurnal. Ar fi fost romane „adevărate”, foarte diferite de scrisul meu obişnuit, atât de diferite, de fapt, încât nu m-am putut hotărî nici să le încep măcar. Unul a fost „Brusli”, care pleca de la povestea unui copil al străzii, iar celălalt, „Bright Eyes”, era o poveste de dragoste. Niciunul nu m-a preocupat prea mult. De fapt, dacă stau să privesc în urmă, am fost destul de eficient: mi se pare că am scris chiar cărţile mele care meritau scrise. N-o regret pe niciuna, nici pe cele care par sau chiar sunt minore. Am mai spus-o: degetul mic pare neînsemnat, dar cine-ar accepta să-i fie retezat cu cuţitul? Nu simt că, în aceşti 40 de ani de când scriu literatură, aş fi putut scrie o carte „mult mai luminoasă şi mult mai frumoasă” decât ce-am scris cu adevărat. N-ar fi avut de unde să apară, fiindcă totul, fiecare nucleu psihic, poetic şi narativ pe care l-am folosit vreodată, porneşte din jurnalul meu. Şi, într-un fel, se-ntoarce tot acolo.

Ce înţeles are credinţa, nevoia de sacralitate, de transcendenţă pentru dumneavoastră? Aţi resimţit, vreodată, înfiorarea unei prezenţe care nu părea să fie din această lume?

– Eu sunt un om plin ciucure de ciudăţenii, în ciuda aparenţei mele banale şi conformiste. Aş prefera să nu simt atâtea prezenţe din alte lumi în jurul meu, să mă mai lase-n pace. Bineînţeles că mintea noastră e o unealtă, un fel de cric metafizic, făcută pentru ascensiunea deasupra experienţei cotidiene pe care-o numim „realitate”. Putem imagina un număr oricât de mare, infinit la puterea infinit, de pildă, ceea ce-nseamnă că suntem în stare să spargem, virtual măcar, realitatea fizică a lumii noastre. Frumoasa frază a lui Wittgenstein: „Nu există nimic miraculos în lume, miraculos e doar faptul că lumea există” ne face să ne gândim că miracolul începe cu lumea noastră, dar că el continuă-n alte lumi, tot mai înalte, la nesfârşit. Eu nu caut o supra-realitate, ci vârful incandescent al şirului nesfârşit de supra-supra-supra-supra-realităţi dezvoltate asimptotic una din alta. Da, miracolul este lumea, cu stratificarea ei infinită. „Solenoid” este până la urmă o meditaţie despre sensul cuvântului „realitate”.

Dincoace de scris, există meditaţia, interioritatea care aspiră să se exprime. Dincolo de scris, literatura înseamnă şi instituţionalizare, campanii de marketing, reacţii şi polemici. Care dintre aceste ipostaze ale pre şi post-creativităţii propriu-zise vi se pare mai greu de suportat?

– Cum v-am spus, eu nu mă simt un scriitor. Sunt membru al USR, dar singura mea legătură cu instituţia asta e plata cotizaţiei. Nu m-a văzut nimeni între scriitori, în vreo funcţie cât de mică, în vreun juriu, la vreo întrunire sau şedinţă. Viaţa literară mi-e aproape cu totul străină. Da, mă văd cu trei-patru autori de cărţi, dar asta fiindcă-mi sunt prieteni, şi mi-ar fi fost şi dacă n-ar fi scris nimic. Nu mă preocupă soarta cărţilor mele, ştiu că are cine să vadă de ele şi că o face bine. Relaţia mea cu editura „Humanitas” e de perfectă încredere reciprocă. Marketingul unei cărţi abia apărute e o necesitate a editurii, nu a autorului. E bine să vinzi multe cărţi, asta înseamnă să dai cărţii tale şansa să întâlnească adevăraţii ei destinatari. Dar campaniile nu trebuie să fie nici agresive, nici venale. Cărţile mele sunt mereu pe rafturi de librărie, dar stau acolo decent, prin propria lor greutate. Nu cred că au nevoie de prea multă publicitate. Polemica şi reacţiile din jurul cărţilor mele nu-mi mai spun nimic. Nici nu le mai urmăresc. Ştiu că sunt şi voi rămâne mereu un caz. Asta nici nu e aşa rău, până la urmă: împiedică o clasicizare prematură.

Cele mai recente premii obţinute confirmă notorietatea şi prestigiul operei dvs. Cum priviţi, de fapt, aceste premii? Ce înseamnă ele pentru dvs. şi pentru vizibilitatea operei dvs.?

– Nu-mi dau singur premiile astea. Nici nu mi le dau prietenii sau cei cu care lucrez. Le primesc de la alţii, oameni necunoscuţi care mă apreciază. Cele mai multe au venit ca mari surprize pentru mine. Premiul de Stat al Austriei, de pildă, e poate cel mai însemnat premiu literar european. Un mare premiu de anul acesta a fost şi cel de la Leipzig. L-am primit pentru scrisul meu literar şi pentru nimic altceva. Tot de curând am primit, cu aceeaşi surpriză şi bucurie, două premii locale, al oraşului Bistriţa şi al revistei „Euphorion”. Fiindcă au fost acordate ca o reală apreciere pentru scrisul meu, au pentru mine aceeaşi importanţă ca marile premii. Un premiu te onorează şi se onorează el însuşi prin tine în aceeaşi măsură. Marea grijă a celor ce dau premii ar trebui să fie să nu le dezonoreze prin alegeri nedemne. Cum, din păcate, s-a tot întâmplat la noi.

Cum resimţiţi starea de solitudine, pe care o înregistrează nu puţine pagini ale jurnalului dvs.? Este expresia unei intimităţi cu propriul sine care covârşeşte dorinţa de socializare? Este un necesar acord cu propriul sine? O nevoie de libertate sau de evaziune în intimitatea supremă, eul?

– Ca om care scrie, am fost şi sunt, fundamental, un om singur. Practic, tot ce-am scris s-a hrănit din anii de totală şi chinuitoare singurătate din adolescenţă, perioada de infern a vieţii mele, dar şi cea care mă defineşte deplin. Un iglu în centrul Antarcticii e şi azi unul dintre cele mai persistente visuri ale mele. Nici în viaţa obişnuită nu sunt prea sociabil, dar îmi iubesc enorm familia şi trăiesc cu mare plăcere între cei câţiva prieteni pe care-i am. Am, prin urmare, un complex dragoste-ură faţă de singurătate, o doresc şi mi-e teamă de ea în aceeaşi măsură. Important e să fiu total singur atunci când scriu, izolat de univers printr-o uşă închisă. Dacă sunt mulţumit de ce fac în singurătate, încep să mă gândesc la petreceri…

Românii au câteva obsesii ferme. Una dintre ele este Nobelul. Există clasamente, cote la case de pariuri în care sunteţi creditat cu şanse reale de a obţine acest premiu. Ce anume credeţi că a determinat o astfel de plasare a dvs. în primele rânduri ale literaturii mondiale? Cum priviţi această şansă pe care o are, împreună cu dvs., literatura română? Care sunt scriitorii străini de azi care ar merita acest premiu?

– Habar n-am ce obsesii mai au românii, cred că mai curând nu mai au niciuna. Nu cred că absenţa unui premiu Nobel îi zgândăre prea tare (li se pare, de fapt, că au deja vreo patru). Eu mă simt stânjenit de asocierea mea, în ultimii ani, cu subiectul ăsta. Oameni care habar n-au despre ce este vorba zâmbesc batjocoritor în fiecare an: „Ia uite, iar n-a luat Cărtărescu Nobelul!” Prefer ca oamenii să-mi aprecieze ei înşişi cărţile, nu să aştepte verdicte internaţionale despre ele. Am ajuns pe listele premiului Nobel pentru că scrierile mele au fost traduse extensiv şi competent în mai multe spaţii culturale, între care şi cel suedez, astfel că juriul de la Stockholm a putut să le citească şi, poate, să le aprecieze. Nu există nici o altă explicaţie. Cât despre şansele de a primi acest premiu vreodată, nu-mi bat capul cu ele, fiindcă procesul este incontrolabil şi aproape incomprehensibil. Oricum, se poate trăi şi fără premiul Nobel, o mulţime de scriitori, chiar dintre cei mai mari, o fac foarte bine. Nu faptul că n-avem un Nobel e problema naţiunii (sau literaturii) noastre. Avem din păcate o mulţime de probleme reale.

V-aţi simţit vreodată nedreptăţit de critica literară? V-aţi simţit vreodată dezamăgit de cititorii dvs.? Există scriitori nedreptăţiţi de cititori? Există cititori dezamăgiţi de scriitori? În ce constă puterea cititorului, în raport cu prerogativele autorului? În ce condiţii s-ar putea produce o întoarcere a cititorului la literatură, acum, când se citeşte atât de puţin?

– Critica literară a fost adesea neonestă şi resentimentară faţă de mine. Cititorii – niciodată. Ei au fost mereu de partea mea, prin ei am rezistat campaniilor şi atacurilor împotriva unor cărţi ca „Orbitor”, „Postmodernismul românesc”, „Jurnal” sau „De ce iubim femeile”. Ei au înţeles că nici afilierile mele literare, nici cele politice n-au legătură cu cărţile mele, care nu trebuie judecate resentimentar, ideologic sau politic. Cărţile sunt lucruri fragile, ajunge să nu le citeşti sau să le citeşti cu aversiune pentru autorul lor ca să spui „e o prostie”. Pe de altă parte, nici eu nu cred că mi-am dezamăgit, de patru decenii încoace, cititorii.

Au fost, de asemenea, de partea mea critica noastră onestă şi critica din străinătate, neutră prin forţa lucrurilor. Ştiu că „nimeni nu e profet în ţara lui” şi că mulţi oameni – şi surprinzător de mulţi critici literari – refuză să creadă că poate ieşi ceva bun de lângă ei, din spaţiul nostru cultural. De multe ori m-am gândit cu amărăciune că decizia de a rămâne în România a fost cea mai mare greşeală a vieţii mele. Am fost expus aici unei culturi a urii, resentimentului, geloziei literare, lipsei de empatie şi generozitate critică. Oameni pe care nu-i cunosc şi cărora nu le-am făcut vreun rău vreodată (în afară de simplul fapt că exist) au scris texte deformate de resentiment despre cărţile mele. Pot ierta toate astea, dar mi-e greu să le uit…

„Orbitor” este, cu certitudine, cartea dvs. cea mai importantă şi cu parcursul cel mai prestigios. O carte născută din rememorări, din racursiuri biografice, din labirinturi onirice, dar şi din inserturi livreşti şi ludice. Cum percepeţi, acum, această carte, cum percepeţi alcătuirea şi destinul receptării ei?

– „Orbitor” e o carte care nu poate fi depăşită de mine în direcţia ei. Nu pot scrie mai bine decât am scris acolo. La fel este şi „Levantul”, poate şi „Nostalgia”. De fiecare dată, şansa mea a fost să caut o cale nouă, alături de aceste cărţi, fără să-ncerc să le umbresc. Zilele acestea sunt fericit că am mai publicat o carte adevărată, „Solenoid”, care e, din punctul meu de vedere, comparabilă cu cele trei de mai sus. Cu cât par la prima vedere mai asemănătoare, cu atât „Orbitor” şi „Solenoid” sunt mai diferite. Pentru mine, ultimul roman publicat e aproape un miracol, nu speram să mai ajung vreodată la limita limitei puterii mele de a scrie. Prin „Solenoid” cred că am reuşit străpungerea zidului estetic al altor cărţi ale mele şi ieşirea spre domenii care nu mai ţin cu totul de literatură. E echivalentul tăierii pânzei tabloului de către Fontana. „Orbitor” a fost cea mai completă cartografiere a minţii mele, cu pagini pe care eu nici în vis nu sper să le pot egala, dar „Solenoid” e spargerea ţestei în ţăndări, e marea evadare. Bineînţeles, critica şi publicul vor trebui să spună dacă e o reuşită sau un eşec, dar din punctul meu de vedere cred că am reuşit să fac ce mi-am propus. În acest moment nu pot mai mult.

Există şi cărţi scrise, cum ziceţi, în ton minor, „Frumoasele străine”, „De ce iubim femeile” sau „Ochiul căprui al dragostei noastre”. De unde, din ce s-au născut aceste cărţi ce surprind nu doar prin naturaleţe, prin arabescurile ludice, dar şi prin luciditatea viziunii?

– Adaug la ele „Enciclopedia zmeilor”, una dintre cele mai simpatice cărţi ale mele, din cât pot eu să apreciez. Toate mi-au fost reproşate ca abateri de la literatura în game majore a celorlalte cărţi. Mai ales „De ce iubim femeile” a fost văzută ca o alunecare venală a mea către literatura de consum, numai pentru că s-a vândut foarte bine. A fost o campanie-ntreagă împotriva ei. S-a spus că este „o carte periculoasă”, pentru că îndeamnă scriitorul român să câştige bani abătându-se de la adevărata literatură. Lucrul ăsta mi-a provocat multă suferinţă, pentru că nu era adevărat, pentru că era tot o expresie a invidiei şi resentimentului. Nu am mai căutat absolutul în aceste cărţi, dar nici n-am coborât cu ele în „văile triste ale literaturii”, cum scria Kafka. Sunt cărţi oneste, cu o voce a lor proprie, scrise cu multă plăcere, cărţi în care m-am odihnit după efortul mare cerut de scrierile „majore”. Cititorii le cumpără şi azi, sunt prezente tot timpul pe standurile librăriilor.

Ce este scriitorul în primul rând, pentru dumneavoastră? Un estet, un martir, un martor al istoriei, un erou inspirat, un revoltat? 

– Mai curând un ins antipatic cu un ego monstruos, care la petreceri vorbeşte numai el şi numai despre el. Nu-mi plac scriitorii, mă feresc de ei cât pot. Lumea literară e pentru mine Sodoma şi Gomora. Eu scriu literatură în mod privat şi neinstituţionalizat, aş scrie şi dacă aş fi sigur că nu mă citeşte nimeni. Numai faptul că public mă include în definiţia largă a scriitorului. Nimic altceva, slavă Domnului.

Citiţi literatura tinerilor? Cum o resimţiţi? Aveţi afinităţi cu ea?

– Tinerii pe care-i citesc nu mai sunt nici ei chiar aşa de tineri. N-am ştiinţă de ce se mai scrie după „douămiişti”. Dintre aceştia, unii îmi plac, alţii nu. Eu nu citesc direcţii literare, ci poeţi sau prozatori. Pentru mine, literatura e literatură, citesc la fel clasicii antichităţii şi pe cei mai tineri poeţi. Mi s-a părut mereu atât de bizar că, de pildă, la noi e înălţat mereu câte-un autor prin diminuarea celorlalţi. Sau că o direcţie a literaturii e absolutizată împotriva celorlalte. Pentru unii poezia e suferinţă, pentru alţii e joc, pentru alţii spontaneitate, pentru alţii cultură. Dar toţi aceştia pierd mult limitându-se doar la o zonă a poeziei, care e toate acestea şi mult mai mult. Eu iubesc întreaga literatură şi mă interesează întreaga cunoaştere. Un singur lucru particularizează de fapt literatura tinerilor: nevoia lor de a fi ajutaţi. Am încercat întotdeauna să ajut oamenii tineri, după cum am fost şi eu ajutat la vremea mea de alţii.

Cum credeţi că este percepută, în general, în Europa cultura românească? Are literatura română, acum, în străinătate, ecoul meritat? Ce s-ar putea întreprinde pentru a se obţine o imagine mai bună, mai favorabilă, adică mai aproape de adevăr, pentru noi?

– Lucrurile nu stau cu adevărat aşa. Nu există cineva care să perceapă de undeva o cultură naţională şi, eventual, să-i dea note. Nimeni nu spune: „Ce bună e literatura maghiară!”, de pildă, dar mulţi cunosc numele lui Esterházy sau Nádas. Criticii şi publicul mai cultivat de oriunde au în memorie câţiva autori internaţionali, unii clasici şi canonici, alţii contemporani. Cei contemporani, oricât de mari, nu au aceeaşi cotă pretutindeni. Unii sunt mai cunoscuţi în Europa, alţii în America, iar din Europa, unii în Franţa, alţii în Germania. Pe de altă parte, memoria aceasta colectivă în literatură e de foarte scurtă durată. Celebrităţi dispar peste noapte, apar alţii mereu. Toţi autorii traduşi în lume au această frustrare: că o iei de la-nceput cu fiecare carte nouă, cum un bolnav fără memorie îţi spune „bună ziua” şi de zece ori pe zi. Există deci, în circuitele internaţionale, doar autori. Naţionalitatea lor e secundară şi, de multe ori, prilej de confuzie. Toţi portughezii scriu ca Pessoa? Şi nu cumva Pessoa seamănă mai mult cu Ezra Pound (să zicem) decât cu oricare dintre contemporanii lui portughezi?

Nu cred într-o entitate coerentă numită „literatura română de azi” care să fie promovată de cineva în bloc şi percepută de altcineva tot în bloc. Cred doar în autori. Autorii din spaţiul nostru cultural au nevoie, dimpotrivă, să scape de cea mai evidentă marcă naţională: limba. Au nevoie să fie traduşi şi apoi publicaţi în alte zone culturale. Toţi plătim taxe la stat inclusiv pentru ca statul să facă asta. Pentru statul român, datoria faţă de autorii săi nu e facultativă, ci obligatorie, intră în sarcinile sale. Instrumentele sale sunt instituţiile specializate în promovarea artiştilor noştri în străinătate. Ne e proaspăt tuturor, încă, în memorie, un ICR profesional şi performant. Nu trebuie să reinventăm roata.

Care sunt proiectele dvs. de viitor?

– Îmi doresc două decenii (cât e rezonabil să mai sper) liniştite. Vreau să mă bucur de viaţă în singurul fel care mi-e propriu: trăind şi scriind, alternativ. Nu ştiu ce cărţi mi se vor mai da de scris. Sper doar să-mi aducă tot atâta bucurie ca şi cele dinainte.

Vă mulţumesc foarte mult!

Interviu realizat de Iulian BOLDEA

 

 

 [Vatra, nr. 1-2/2016]

 

 

Viorel MUREŞAN – Poeme

viomur2

 

Gotică târzie

auzi sau i se păru că aude

cocoşul care cânta în plină lumină

în picioare

pe-un gard

iar aproape de gard o crăpătură tăcută

se adâncea

îndată ţi-ai şi amintit cum

nişte străzi cu castele

care cresc din pământ

pare scrisul lui Rilke

sufletul

după cum vă spuneam

are culoarea obiectelor de prisos

şi în mijlocul lui stă întotdeauna

un om cu pipă gălbuie care vinde viori

eu umblu pe alei cu faţa ornată

de naivităţi

împuşcături împing orizontul

să cadă de pe stânci

şi trece doamna cu un pieptene mare

în păr

zilele verii pumnale

aşezate în formă de soare

iar în mijlocul razelor un ochi de copil

zidul de care mă sprijin acum

pare o noapte petrecută în casă cu un decapitat

între petalele trandafirului ars de brumă

furnicile dezgroapă obrazul lui dumnezeu

 

Cinegetică

astăzi îţi scriu cu eclipsă de soare

de-aceea cuvintele îmi vor fi uşor alungite

iar coada lor te va lovi peste faţă

tu să-mi răspunzi numai cu o furtună

de păsări

aşa cum îmi pare că te-am văzut

ieşind în fugă dintr-un salcâm

cu inima lui în flăcări

strânsă la piept

alergai să dispari peste deal

 

Cântec la roata de tors

 

stam de vorbă cu pata de igrasie din faţa mea

şi-mi spunea că tocmai îmi aduce

într-un cufăr de lemn

să mă joc cu ei

câţiva nori din copilărie

rămaşi ca bucăţi de stofă

să atârne în degetele unei mâini

în tine e îngropată şi scara

cu care putem ajunge la ei

îmi mai şopti

cu limba roşie atârnându-i afară din gură

pata de igrasie

numai să aşteptăm

puţin să mai aşteptăm

până cade şi carnea de pe oase

atâta răbdare să mai avem

şi ajungem la jucărie

Pescari în cascadă

am venit

să aşezăm fiecare o umbră pe rând

lângă un perete

un suflet ţinând în mână o sabie

trece printr-o fereastră

dar

ca să descrii singurătatea unui brăduţ de crăciun

acolo

într-un azil de bătrâni

e nevoie de numai câteva trestii de orăcăitul broaştelor

şi de un lac mare

pe care să-l priveşti îngheţând

până la fund

 

Îmi văd acum chipul

numele meu este henri matisse

şi am uitat o fereastră deschisă

prin care mi-au intrat cămăşi albe

şi porumbiţe

printre ele îmi văd şi chipul

lăsat de tine pe un perete

mâinile mele

ce mult semănau cu un atelier plutitor

când sub ele valurile se uscau la soare

muşc din lumină cu frică

aducându-mi aminte

că noi suntem praful care se lasă

peste soarele dintr-un dialog al lui Platon

ce departe sunt acum norii

şi în golul de sub ei

îmi ridic statura de vierme

inel cu inel

 

26 septembrie 2010

te-ai fi gândi vreodată întors acasă

cum ai petrece

o zi de toamnă

o singură zi

după ce

cam un an ai hoinărit printre morţi

lângă fereastră

privind frunzele care cad

privind frunzele care cad

 

Barca lui Gustav Klimt

au fost şi zile când pluteam

peste valurile de femei aduse la templu

alteori mă îmbrăcam în aur

să întâmpin sărbătoarea apusului

ea

cu un evantai alb se apăra

de bătrâneţea sosită în roiuri

pe o creastă de munte catârul tăcea

ca o casă cu toate luminile stinse

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Poeme de Ioana Șerban, Leo Butnaru, Lucia Negoiță, Zamfira Zamfirescu și Silvia Bitere

Ioana ȘERBAN

 

 Ioana Serban

Vrăjitoarea 

Locuiesc în lume de ceva vreme –

mai sălbaticele cântece mai negrele vrăji de dinainte

oare nu ele-mi dădeau o conștiință morală?

Acum stau într-o poză – îmi vine bine –

dar nu mai bine decât suferința

în care de fapt nici nu te vezi unde în locul chipului

ai o descărcare de fulgere

care spală orice tic orice grimasă

pe orice cuvânt îl coboară în pântec și-l azvârle în cer

de trei ori trei

Dar acum stau și văd că și poza a învățat să bată ca o inimă

s-o falsifice cu atâta precizie încât trebuie s-o supun la un test

le pun una lângă alta – poza mea și inima mea –

            cea adevărată cedează

            Eu sunt fiara care n-a fost dresată să câștige orice joc

            încap în lucruri simple:

            în frunze în coasta unui bărbat în alergarea mea

            precum strămoșii mei huni nu văd decât stepa întinsă dinaintea mea

            propria mea femeie

            deposedându-mă acolo de sexul meu

            până ce din nou devin eu însămi femeie și apoi mă cuibăresc în coasta unui bărbat

            ca un vârf de suliță mă cuibăresc

            să-l străpung să-i țâșnească apă și sânge

            și miere

            Dragul meu

            Prea degrabă se termină omul pentru inima lui

            peste vârful capului ar trebui să mai aibă un copac un ou

            ochii celuilalt

            mai negrele vrăji mai rapidele descărcări

            timpul nu le-a înregistrat dar lumina da

            atunci lumina să curgă –

 

 

Aleph

 

Scriu un poem din nimic –

            lâncezesc printre oameni și fum până ce greutatea propriului chip

mi-i face mai apropiați

            îi aud cum povestesc:

            „Era un poster alb doar cu un dreptunghi pe el și dedesubt scria

            că aceasta e lama unui cuțit fără mâner”

            Mă strecor printre ei și fața mea e undeva în urmă admirând acel cuțit –

            atât de liber de mânerul său

            liber de mâna care l-ar copleși cu o întreagă cosmogonie de eșafod și aur

            dintr-odată imponderabilă strălucirea lamei lui cuprinde

            toate remarcile noastre de-a lungul tăișului

            fără să le oglindească înapoi în lume –

            Aleph al insinuărilor,

            cât de pură strălucire

            cât de pur cuvintele noastre se odihnesc pe lama ta

            cuvintele noastre pe care noi nu le ascultăm niciodată acum ascultă tăcute de

propria lor îmbrățișare –

            aceasta nu e despre noi

            nici despre pierderile noastre

            nici despre a șaptea amintire a celei de-a șaptea amintiri limpezite din cupa noastră

            Cuțit-fără-mâner, Aleph al sinucigașilor,

            împlântă-ți strălucirea

            în ochii mei

            adânc în somn

            deasupra imaculatului nimic luminat de lună.

 

 

Vărsătoare

 

Cine este cel pe care-l iubesc? De secole îi torn chipul

            în acest vas fără fund

            trebuie c-am fost blestemată să-l umplu

            condamnată la umbra lui fără capăt

            Explicațiile au secat – la fel și privirea

            verific zilnic horoscopul unde conjuncțiile Soarelui cu Venus vin și trec

            vin și trec

            să treacă de la mine vasul acesta

            Dar tot aici rămân cu ulcioarele mele să-l umplu în fiecare zi

            cu timpul acest gest a devenit atât de cald

            mă îmbracă-n blana unui leu – strig cu vocea unui leu:

            Vă rog, să nu treacă de la mine vasul acesta!

            Acum sunt atât de aproape:

            și atât de goală această profeție care dă pe din-afară

            și atât de lacomă pentru ulcioarele mele și visele mele și blestemele mele și

            frustrările și gemetele

            sângele crăpăturile palmelor strigătele din cercurile degetelor

            și niciodată nu e de-ajuns!

            Pesemne că lumea din capătul celălalt al vasului s-a preschimbat într-un potop

            înghite orașe și instalații

            și haina unui trecător

            înecându-l

            și primenind încă o dată totul –

            Continui să torn

            planetele sparg puritatea în mii de bucăți

            eu sparg planetele între degetele mele.

Descântec

 

Nu-mi mai e teamă când ceilalți îmi spun că sunt singuri

            pot să-i ascult oricât –

învârtind între degete colții descleștați ai leului

            (n-am salvat dintre ei nici adevărul nici minciuna)

            fețele mele în lume se schimbă se inflamează devin puncte care mârâie

            le pictez buzele în roșu

            nu au între ele nici adevărul nici minciuna

            doar linia subțire a compromisului –

            M-am născut prea târziu ca să-i întâlnesc pe cei cărora aș fi putut să le șoptesc toate astea

            din păcate sunt fie prea bătrâni fie prea reci

            în mormântul lor verde din Père Lachaise –

            Feți-frumoșii mei morți vă trimit aceste șoapte

            ca pe un cântec de leagăn

            o operație estetică ce fixează pe oasele voastre

            în loc de picioare descărnate o coadă de sirenă

            sau un corp de centaur

            în loc de craniu un cap de Minotaur

            Hai s-o ștergem împreună înapoi în labirint să găsim ieșirea

            din nenorocita asta de singurătate grețoasă

            între buzele noastre

            în loc de linia subțire a compromisului

            cu sămânța care ne-ar renaște în lume pe toți

            simultan

            să ne înmulțim să descântăm pământul.

***

Le-am spus prietenilor

            că o să plec departe o să mă izolez

            poate o să mă las de scris – a șaptea și ultima chakră a izolării

            prietenii mei nu m-au judecat

            mi-au dat în schimb un rânjet un căscat o sprânceană încruntată

            în țara îndepărtată pe ele mă culc

            deasupra capului îmi înflorește

            lotusul negru cu o mie de petale

            al celei de-a șaptea chakre

a izolării.

***

Cândva îmi depozitam demnitatea în lucruri

apoi pierzând-o mi-am depozitat imaginile în lucruri

apoi pierzându-le – nici măcar pe acelea –

ci nimicul meu până când nici pe el nu l-am mai avut

dar continuam să depozitez să pompez în lucruri

ceva – ce? –

iar ele începeau să fie din ce în ce mai rumene mai frumoase

            să-mi dea înapoi totul – talentul imaginile demnitatea

            suferința

            de-atunci am devenit o țintă vie într-o

lume prea frumoasă atât de frumoasă.

 

*** 

 

Leo BUTNARU

 Butnaru Leo Varna mai 2015

 

Început şi final de spici

 

În memoria lui Ioan Flora

 

Onorată audienţă

onorată insistenţă

poezia se cam ascunde de lume

sau

aşa ar trebui să fie

unde şi unde

de loc

de timp

şi electromagnetice unde

şi unde

în discreta s-ar părea răspândire

până peste infinit

până peste fire

de om sau de mac

sau peste simplul raţei mac-mac

mereu ca un atac eşuat

întru comunul acord

dar şi atac de cord

al tău la propria ta persoană

încât

până a iscăli aici

iluzoria poezie

chiar ai putea muri

firea-ar să fie… – ea

poezia poezie…

Dragoste şi memorie

Noaptea ne interzice chipurile.

Noaptea e un fel de cenzură.

Noaptea ne interzice chipurile.

La un moment dat, definitiv.

Ar trebui să avem memorie bună

pentru ca să ne iubim chiar şi atunci

când nu ne vedem.

*       *       *

După ce trag adevărul de păr

unii umblă cu zulufi blonzi sau negri în gură;

după ce au tras adevărul de păr

faţa adevărului devine oarecum alungită

elipsoidală

încât despre unul

sau despre altul dintre oameni se spune

că el ar fi tras la faţă

mai că stil Modigliani.

 

 

Liniştea şi chiorăitul

 

Mai de mult

undeva prin Moldova

Eminescu auzea cum iarba creşte;

cu decenii mai târziu

în nopţi transilvane

de atâta linişte revărsată-n jur

lui Blaga i se părea că aude

cum se lovesc de geamuri

razele nimbului lui Dumnezeu

(aşa ceva);

cam tot pe atunci

altfel zis concomitent cu nopţile de la Lancrăm

uneori

în preajma Ploieştilor

de atâta linişte

se auzea cum chiorăie petrolul în

burta pământului flămând

încât

îl făcea să izbucnească-n hohote de râs pe Mefisto

sau

pe mai că discipolul său

Caragiale.

 

 

Ceva din august 2013

 

Era august (mai este încă)

şi pe ţărmul mării

dar şi în valurile ei era frumos

sub soarele generos

în bătaia vântului soros (nu George

adjectivul venind de la soare …).

                    Chiar aşa era

precum se întâmpla

la Vila „Stancu” unii poeţi declamau versuri

uşor sentimental-postmoderniste

adică ironice despre rujul de buze

cu care să picteze meduze

cu periuţele genelor fine

cu care să bage în design delfine

până în după-amiaza în care se află

că murise voievodul ţiganilor (sau

precum scrisese Strauss Der Zigeunerbaron)

şi acolo la Neptun deja vedeam

cum piraţii îşi coborau în bernă steagurile negre

cum veneau condoleanţe dinspre Berna

şi cum (cu gândul la viitoarele voturi)

la priveghi se produceau preşedintele ţării şi

oarecine dintre şefii de partide

ţiganii fiind apolitici

drapelele piraţilor politice fiind

în acel final de comândare

ce putea fi unul dual – sau ca altă mâncare de peşte

sau – sfârşind în coadă de peşte.

 

 

Descrierea situaţiei

 

1

 

Dacă mai suport cât de cât

o piatră pe inimă

pe creier nu suport nici barem

un fir de nisip – cu toate că

probabil în scoica craniului

s-ar putea zămisli o perlă – dar

repet: nu suport nici firul de nisip

pe dunele circumvoluţiunilor.

                                 Hei, tipule!

I-aţi dracului negreaţa de sub unghie

de pe creştetul meu!

2

 

Dacă mai suport cât de cât ca destinul

ca vinul

să mi se urce la cap

nicidecum nu pot suporta

chiar propriul destin

de încearcă să mi se urce

în cap – aici

e tronul libertăţii mele.

3

 

Cu alte cuvinte

să rămânem la descrierea situaţiei

fără să ajungem la

descreierarea ei.

 

 

Balerina

Moartea i-a fost atât de liniştită

chiar lină

de parcă de pat i s-ar fi apropiat o balerină

iar în lipsa nevoitei asedieri

moartea e fix la timp

şi fără de pierderi

nu ca în cazul celor

când de neplăceri

morţii mai că-i vine s-o ia îndărăt

dar în fine

nici în atare cazuri nu poate fi vorba de retenţie

pentru că după ceva tevatură

şi infimă întârziere

moartea nu renunţă la intenţie

doar că în această situaţie e ceva mai puţin artistism

precum atunci – vă spuneam –

când moartea e atât de lină

de parcă după ultima suflare a omului

vine o balerină

ba mai mult

în graţioasa-i mişcare

balerina pare a fi plutită

pare a fi înălţată chiar

de acea ultimă suflare.

 

Între

Între pedeapsa capitală

şi

recompensa capitală

sau invers

pentru cel vinovat că a iertat o vină

sau gratulat că a uitat o vină

uneori morala şi legea omului sunt

hiene hăitaşe şi hoitaşe

sau zeiţe ce încunună cu lauri;

chiar aşa

morala şi legea pendulează între pedeapsa capitală

şi

recompensa capitală

sau invers

în sărăcăciosul timp mărunt al marii însingurări

fie a celui încoronat

sau tot a lui în ipostaza secundă – decapitat

cu tot cu coroană.

Perpetuum

Totul se repetă. Chiar şi ceea ce

nu a avut loc – îşi repetă

absenţa.

***

 

Lucia NEGOIȚĂ

 

lucia n

 

Poeme

 

***

Alesesem duhovnicul aspra lui dojană

să-ngenunchez pe cojile de nucă

și nu pe cel care ofta cu apăsare

iertare dând prin sărutarea pe frunte

știam că sunt dar nu știam să fiu

slujbaș la TVR zile în șir așteptând

cu ochii spre cer îndărătnica ploaie de vară

ca pe harisma vorbirii în limbi

camera merge indignați-vă

nu pierdeți filmele

tot mai ingenioasele cafturi  sângele pe pereți

extratereștrii cu cel de-al treilea ochi

lăsați să zburde indecența micilor detalii

dramoletele cotidiene cu aurolaci

inocentare nurii tăi sunt călcați în picioare

în geanta mea cu femeiești nimicuri

primite-n dar de la elfii poznași

ce lesne trecură prin porțile visului

avec leur robe humide au bord

 

o scrisoare din celălalt veac

vocea e singura care ne definește

rămân al dumneavoastră devotat

Constantin Noica

 

sună șefu`

iar umbli fată prin văile morții

când viii te așteaptă ay ay

***

La atingerea ta acest plaur îmbălsămat

cu rădăcinile-n cer

primește darul vederii

precum orbul

prin mângâierea cu tină

apa de tânăr trup nu ține minte

robia nici drumul întoarcerii

prea repede povara funerară

își așează răsplata

peste chipul unei patrii pierdute

mereu exaltată

intri în saloanele cu paturi

și dulăpioare colorate naiv

pe care stau tolănite

jucăriile made in China

lângă valizele cu citostatice

(surâsul mecanic al fondurilor europene)

câteva planșe pe care pensula

întinde o pată apoasă

un soare pleoștit și îngerul

cu o aripă stă învelit

în părul Mitrodorei risipit ca ploaia

printre neguri spini și vrejuri încâlcite

dinții păcatului cad retezați

prin gura lui ah dulce rotunjită

abandon

expiere

înfricoșare

***

Peste o apă neînsorită prin putreziciune

se târăște orgoliul prin umilință

feminitatea își dibuie hrana

precum un pește vorace

bucatele pământești

templul zidește din ziuă în noapte

profeții despre zilele regelui

jurăminte ale sărăciei în duh

gata să prindă între coapsele reci

deocheate obiceiuri postmoderne

cine să mai spună soarta mea e poezia mea

nouă condamnare la viață

mâl luminos eliberat de trufie

cu bătăliile pierdute

frunzele milei urzind

un rău și mai mare

o cumpănă între răul de afară

și somnul mocnit dinăuntru

ce sufletul a risipit rămâne risipit

cădere pe pământ

prin lujere urcând

la Înviere

***

Mă pândește iar copilul necunoscut

care ar vrea să se-nchidă

în temnița somnului

fără nume ca zeul

îl apără Îngerul Sfântul îi dă suflet

fără cuvinte curge rugăciunea

fecioară și maică

***

                                               Lui Șerban Foarță

 

Despre mâinile gemene n-am scos o vorbă

în trupul același

streașină leagăn potir

se roagă se-nalță la cer

legate una de alta

străine de-odată

atunci intrasem în luptă

sprijinită pe trupul firav ca de sticlă

o dinastie veche a ținut să-mi vorbească

pianul aproape dispărut Bösendorfer

clapele oraculare albe și negre

tresar înainte să fie atinse

de urletul gros al femeii de la Maternitatea Avrig

exerciții de Czerny canonul

vremii pe loc îndârjirea

 

o molie ca o petală

țese sigilii de tutun și tămâie

peste placa de bronz

dreapta mea binecuvântată și zboară

întoarce pagina pe portativ precum

bobul ascetic de chimen

(peste el cantorul lăsase câțiva stropi de salivă)

iar stânga a zeului pedepsitoarea

suflă peste degete abur matern

iertarea a toate

dalbe flori ale Dalbei

florile Lunii

***

Scurtă e viața noastră băieți

cât paza luciolelor printre studenții săraci

sau unduirea lanceolată a grozamelor

din păduricea de pini a lui D’Annunzio

aliniați-vă la pieptul înfiorat al goliarzilor

Gaudeamus cântecul tragerii pe roată

a păcatelor tinereților noastre

e loc în cazanul vrăjitoarei

pentru peștii de pradă dar și

pentru lascivele undițe

rupeți filele din calendar

cu zilele călugăriței de nuntă

și înmormântarea – mi-a spus Mitrodora

scuturați praful

de pe sandaua Galileanului

trecând prin Samaria

poezia să fie tot ce vrea ea să nu fie

 

abandon maculare sfidare

dictatură inocentare discurs

o hojmelie în jurul căreia

am șezut și am plâns

 

pe nimeni nu lăsați

să vă batjocorească tinerețea

        (Epistola către Timotei)

***

 

Zamfira ZAMFIRESCU

zamfira 1

 

***

e o casă veche în oraș
în care cântă
la trompetă un bărbat
aproape albastru
așezat pe pervazul unei ferestre

împrejurul casei sunt străzi înguste
pe care seara se plimbă
vietăți sperioase
mierle pui de cinteză
iepuri antilope
pisici de celofan
și femei de sticlă
foarte fragile

când trec pe sub felinare
sau se opresc în dreptul vitrinelor
dacă ești destul de atent
înăuntrul acestor femei
vei vedea
mecanisme bizare
asemănătoare morilor de vânt
care pot transforma
orice bărbat
în pulbere fină

***
când dormi
în lumina lunii
uneori
sufletul se destramă
şi suie tăcut
până în palma mare a lui Dumnezeu
făcută căuş
apoi se pogoară
ca praful în odăi neumblate
se aşterne în trup
dimineaţa îl găseşti
mai alb
mai curat
şi te simţi tulburat fără pricină anume
ca atunci când îţi treci mâna
prin blana unei vulpi
împuşcate în inimă iarna

***
e vremea culesului

iau fricile vechi
pe care praful nu se așterne niciodată
le așez în sertar
una câte una
pun între ele flori de lavandă
în timp ce tăcută
dâra albă a unui avion
împarte cerul în două

***
camera se luminează de fiecare dată când trec pe stradă maşini. farurile lor proiectează desenul din perdea pe tavan. ce înserare frumoasă astăzi. zic. ce înserare frumoasă în fotografiile tale. îți zic. mă uit invers, dinspre fotografii înspre tine. văd blocul gri, balconul gri, cu sticle goale, cutii de carton, mucuri de ţigară şi praf. văd fereastra, perdeaua dată-ntr-o parte, pe tine te văd în̶c̶ăr̶u̶n̶ţi̶t ţinând în mâinile ridicate aparatul de fotografiat argintiu. și inima sub cămaşă. te ţin minte. să ştii. eu te ţin minte păşind fără zgomot pe scările învelite-n mochetă. bătând la uşă după miezul nopţii. ”ţi-am adus cartea”. atunci am zâmbit şi tu ai zâmbit. oraşul dormea încolăcit ca o pisică. astăzi, după foarte mulţi ani, scrisul tău de mână e tot acolo. pe prima pagină. la fel de cuminte. înduioşător de cuminte.

***
în primăvara în care a plouat câteva zile la rând, fără oprire, pe râul umflat și tulbure care curgea prin dreptul grădinii, au trecut plutind crengi, frunze, pene, cutii de carton, bucăti de lemn, stârvuri de ciori, pești morți și o bancă verde, care s-a oprit încurcată în sălciile pletoase de pe mal. Era o bancă mare, din lemn, cu spătar și mânere frumos arcuite, de asemenea din lemn, ca acelea care se găseau pe aleile din parcul central, înainte să mă nasc eu. V. a scos-o din apă, a curățat-o de mâl și, după ce ploaia s-a oprit, a lăsat-o o vreme la soare, în curte, să se usuce. După ce s-a uscat, a cumpărat un bidon de vopsea verde, o pensulă, o sticlă de diluant, a vopsit-o cu grijă și apoi a așezat-o la poartă.
Vara care a urmat a fost neobișnuit de caldă și banca s-a dovedit foarte folositoare.

De câte ori se așeza cineva pe ea, deasupra ei începea numaidecât să plouă.

***
Când am ajuns pe mal, m-am așezat în iarbă, mi-am șters cu degetul arătător praful de pe sandale, le-am verificat cataramele, mi-am netezit părul și-am început să o aștept pe mama. Ziua era luminoasă și mirosea a duminică dimineața, cu toate că era joi după-amiază, frunzele plopilor sclipeau, apa râului forma vălurele ce se fugăreau la vale. Singura mea teamă era că, în timpul ce avea să se scurgă așteptând, o să cresc și, când va sosi, mama va trece pe lângă mine ca pe lângă o străină, asa cum trec prin pădure căprioarele pe lângă puii lor mari, fără a-i mai recunoaște vreodată.

***
Își scutura îndelung de zăpadă bocancii în faţa ușii, apoi intra împreună cu o pală de aer rece. Se așeza pe scaunul din bucătărie și astepta sfios, întunecat și tăcut ca o taină. Purta un surtuc gros din pănură, cu revere tighelite, buzunare adânci şi nasturi mari, lucioși, cusuţi pe două rânduri cu o aţă spălăcită, petrecută în cruce prin cele patru găuri. Avea mâna dreaptă vârâtă într-o mănuşă din piele de miel. O mănușă specială, croită pe măsura mâinii lui cu două degete lipsă. Privirea lăcrămoasă i se așeza pe toate lucrurile din încăpere și era aidoma cu cea a iedului cel mic în așteptarea caprei, după ce fraţii lui au fost mâncaţi de lup. Când se ridica să plece, pe podeaua bucătăriei lăsa în urmă o băltuţă de apă noroioasă, și, prin colturile mai întunecate, ca niște pânze fine de păianjen, rămâneau agăţate oftaturi sure. Se îndepărta pe strada străjuită de felinare neaprinse, fără grabă, aplecat, însoţit îndeaproape de un îngeroi bătrân şi zgribulit ale cărui aripi, din cauză că și el mergea aplecat, lăsau în zăpada proaspătă două dâre adânci. Ca de sanie.

La mare

Eu prima oară la mare am fost cu trenul împreună cu tata în vacanța de vară dintre a zecea și a unșpea mama ne pusese pe drum pâine brânză ouă fierte roșii și castraveți din grădină sare într-o cutiuță de medicamente tata era în costum și cu pălărie de parcă mergea la biserică și el ca și mine urma să vadă prima oară în viața lui marea pe care până atunci o văzuse doar în vederile pe care ni le aducea poștașul cu bicicleta în tren îmi era rușine că el intra în vorbă cu toată lumea zicea compartament în loc de compartiment controlorului domnu’ cheferist avea un ceas de mână pe care îl ținea în buzunar pentru că îi era ruptă cureaua când am ajuns dimineața buimaci după o noapte întreagă nedormită ne-am dus pe plajă eu eram neagră era august pe sfârșite și mă bronzasem în grădină întinsă la soare ca șopârla între stratul cu pătrunjel și tufa de leuștean tata era alb ca un iaurt când a ajuns pe plajă a fost atât de uimit încât și-a făcut cruce cu mâna lui mare cât o lopată tulai doamne apără și păzește ce de lume strânsă laolaltă niște tineri care jucau volei au început să râdă unul l-a arătat cu degetul ha ha ha moșul și-a făcut cruce ha ha ha tata și-a suflecat pantalonii până la genunchi a intrat în apă și a rămas imobil ca o statuie din insula paștelui uitându-se lung în zare dincolo de geamandură trecea un vapor ce părea de jucărie nesfârșirea albastră ne-a copleșit pe amândoi o vreme nici eu nici el n-am mai zis nimic fiecare cu gândurile lui a fost nevoie să treacă o grămadă de ani să vină ziua în care să îi povestesc mândră doamnei j. în curte sub vița de vie la o cafea cum era tata când era viu ea femeie cochetă cu mărgele la gât și unghiile vopsite rujată ca petalele florilor din parcul central să lăcrimeze și să îmi spună ce tătic minunat ați avut a fost rândul meu să râd tătic? să-i spui tatei tătic ar fi fost ca și cum i-ai fi spus amazonului râuleț. Tata și punct.

***
în coşul pieptului
o jale grea ca un obuz
mă sfârtecă tăcut
deschid uşa ce dă către odaia dintâi
pe pervazul ferestrei pisica
mă priveşte cu ochi galbeni
învăluiţi într-o melancolie femeiască
să-l trezesc? întreabă
noi două ne-nţelegem când vorbim
despre el
nu – îi spun şi ea zâmbește
trec în a doua odaie
în a treia odaie
în a patra, a cincea
peste tot parfumul de mir şi tămâie
mă împresoară şi-mi vine să plâng
ştiindu-l cald fragil adormit
în grija pisicii
la capătul odăilor e o scară de lemn
pe care n-am voie să păşesc
pe cer străluceşte ultima stea
dintre stele
pentru ca în somn
visele rele
să nu-l tulbure

***
nu văzusem niciodată o balalaikă adevărată
până atunci
doar în filme în fotografii şi în câteva cărţi
fumul ţigărilor un roi de lăcuste albe
plutea deasupra meselor de lemn vechi
chelnerul a golit scrumierele
s-a urcat pe un scaun a deschis
ferestruica de sub tavan
în ochiul ei de catifea ningea
cei trei bărbaţi cântau romanţe ruseşti
unul dintre ei semăna cu tata
înainte de-a o cunoaşte pe mama
când am plecat
strada se făcuse lungă şi albă ca trena unei mirese
cerul îngheţat se lăsase foarte jos
atât de jos încât
puteam să fac în el o gaură cu răsuflarea caldă
prin care să văd
cum dorm cei din lumea cealaltă
în cuiburi moi ca păsările
pe scările acoperite de zăpadă
care duceau spre lac
erau urmele paşilor de pisică
am intrat în casă fără să aprind lumina
soba de teracotă era rece
mi-am azvârlit ghetele m-am culcat îmbrăcată
hainele miroseau a balalaikă a fum a ninsoare
mâinile a lapte îndulcit cu miere
̶m̶i̶-̶a̶ ̶f̶o̶s̶t̶ ̶d̶o̶r̶ ̶d̶e̶ ̶t̶i̶n̶e̶
̶m̶i̶-̶a̶ ̶f̶o̶s̶t̶ ̶d̶o̶r̶ ̶d̶e̶ ̶t̶i̶n̶e̶

în noaptea aceea
dacă aş fi urmat
paşii pisicii desenaţi în zăpadă
aş fi fost vindecată

***

către dimineață
s-a așezat o pâclă albastră
peste dealuri până departe
dincolo de pădure
văzduhul s-a umplut
de cântec de păsări
sub pământ
adânc
adânc
sub pământ
către dimineață
o cârtiță oarbă
și-a alăptat puiul

***
Îl privesc de când a venit
cu mâhnire
îmi acopăr gura cu mâna
cum fac țărăncile
când trece mortul pe uliță
e înalt și tânăr și zvelt Dionis
cu plete ca un apostol
din cina cea de taină
poartă blugi Lee
cămașă albă din pânză de in
vorbește mănâncă și bea
fără să-i pese că dimineața
nu se luminează de ziuă
lângă el
într-o cutie căptușită cu catifea
e clarinetul din lemn de granadilla
cu clapete argintii
de care are grijă
c̶a̶ ̶de̶ ̶o̶c̶h̶i̶i̶ ̶d̶i̶n̶ ̶c̶a̶p ca de moaște
când mi-a atins părul obrazul bărbia umerii
am închis ochii
când i-am deschis am văzut
dinaintea mea cerul
reflectat în lentile negre
Dionis are mâinile calde
mă spionezi – zice el și râde
cu capul dat pe spate
cum poate să râdă orbul când
în scăldătoarea Siloamului nu mai e
nici o picătură de apă?

***

Silvia BITERE

SILVIA BITERE

Sentimente, idealuri, minciuni

despre ce mai scriu

despre nimic doamna mea

adun  așa ca o nebună de prin viață

îndes totul în mine

sentimente idealuri minciuni

moarte nu

am doar morții din partea părinților mei

e bine să ai ceva din partea cuiva

în rest dacă mai văd vreo icoană pe drum

mă închin la ea și ei îi dau lacrimile

e de la vopseaua proaspătă îmi spun

iarba nu se ia pe degete așa ușor

icoanele nu plâng dintr-o dată pentru nimeni

 nu nu plâng

ce-ți veni doamnă cu batista

mai bine saltă-ți genunchii  la gură

poate ai rămas grea cu mama

am fost în cimitir azi noapte

și era atât de bucuroasă

de-au ieșit toți morții pe alee la plimbare

vedeți doamnă eu am uitat că la naștere se plânge

 

 

Poetul e de admirat

 

așa cum o zi nesocotită în calendar și totuși o zi

dusă cu vorba

la masa unde stau cu prietenii mei  poeții – alcoolici prin alint i-am numit

vor a se ridica de pe carourile unei  fețe de masă

paharele cu vin

evident și eu

mă aflu!

mă aflu în treabă cu primăvara asta

ce să fac

 mi-a înflorit deodată în minte

le spun iubindu-le mâinile cerneluite

nu degeaba nu în van v-au fost trimise

mâinile astea

și apele mi-au invadat irisul

când paharele nici măcar nu apucaseră a se ridica

de pe carourile unei  fețe de masă

iar asta era de admirat

 

 

Nemuritorii  poetului

 

i-am spus într-o zi la o cafea prietenului meu poetul

tot ce vine din tine ca și din mine sunt lucrurile care ne împlinesc

spațiul interior al obârșiei noastre

de aceea crezi tu că ești nemuritor precum sean connery

desigur nu este nicio aluzie la peliculă sau o anecdotă poetică de prost gust

însă prin felul lucrurilor la care suntem zi de zi supușii unei noi iubiri

a globalizării sentimentelor

adunate cum stau ele între femeie și bărbat

vorbele mi se par străine de facerea noastră ca poeți

și  iar desigur nu avem niciun sens pe acest pământ

ca femeie și bărbat

însă poeții vezi tu prietene

întrebările noastre izvoare de înțelepciune sunt

cu  grădinile suspendate cu zidul nostru chinezesc

pentru noi destinul de poet e măsurat în ani lumină

precum la steaua unui mare mare poet identificat și după moartea luminii

apoi suflul ăsta viu din care suntem  moșmondiți

 veșnici în ale noastre simțiri

uite dragul meu poet și draga mea cafea

vă beau cu poftă și nu mă mai satur de viață

Noi suntem ce nu suntem

 

Doamne poți să mă cerți tu cât vrei

că uneori minte nu am

și nici la cap nu-mi vine

însă tot Doamne mai știi că am luciditate pentru semenii tăi

că sunt în toate facultățile mintale când nu fac poezie

mărturisesc am rău de înălțime și avioanele sosesc cu întârziere

pe aeroportul meu dar sunt eu vinovată?

vezi bine am ajuns într-un punct pe care dacă pun degetul

mă doare Doamne

mă doare până la coastă

de ce mi-ai făcut coastă și mai cu seamă de ce m-ai trimis aici

ca să fac poezie când știi bine că ea nu există decât în mintea

semenilor tăi

aici se trăiește din amintiri din altă viață

și nu mai știm dacă tu chiar trăiești acolo

sau dacă o persoană Lazăr o fi trecut pe la noi

că nu mi s-a arătat niciodată mulțumit de salvarea lui de la moarte

Marile iubiri

 

am scris o seamă de poezii proaste

despre suflete și alte chestii

m-am gândit adesea la nemurirea sufletului și la alte chestii

și nu am ce să vă spun ca să vă liniștesc setea de cunoaștere

am sucombat în suflet și el nu mi-a dat o cafea

că nu are că viața e tristă

și a început

că iubirea e legată de suflet

că băutura întunecă mintea

și de aici poezia

că nu credem în el destul și nu-i  dăm ofrandă

adică iubire

adică orbire adică durere

de unde i-am spus

pe mine nu mă interesează nemurirea sufletului și alte chestii

nici marile iubiri nici marile războaie

când și cum s-a murit de-alungul timpului

pe mine mă interesează dacă azi am iubit un om

el să nu mă certe

 

[Vatra, nr. 12/2015]