martie 11, 2015martie 15, 2015 de VATRA

Misiune imposibilă (variantă revăzută )

Dosar, Proză
Ana Blandiana, dosar, epica magna, proza
2 comentarii

Ana BLANDIANA

Nici o clipă – atunci când am primit, cu destulă dificultate, aprobarea să cobor din nou – nu mi-am închipuit că, în următoarea misiune, ar putea să mi se întâmple ceva care să mă surprindă. Mai fusesem de nenumărate ori şi nu mi se părea că lumea, la care îmi făcea plăcere să mă întorc mereu, poate să ascundă un secret pe care eu să nu-l fi ştiut dinainte. De altfel, primisem greu aprobarea, tocmai pentru că se considera că dusesem la capăt suficiente misiuni, că nu mai am nimic de învăţat sau de îndeplinit, că am depăşit de mult nivelul acestor elementare, chiar dacă emoţionante, corvezi. Doar că, spre deosebire de ceilalţi, eu nu le consideram corvezi şi nu-mi doream nici o schimbare, mai mult, ideea că aş putea ajunge să pedepsesc în loc să apăr mă înspăimânta. Nu voiam să fiu promovat, să devin important, să fiu aşteptat cu spaimă, să mi se confere aureola de exterminator. Dimpotrivă, acum, ca şi altă dată, am insistat să mi se îngăduie să fiu văzut, iar înfăţişarea mea să fie obişnuită, prin nimic deosebită de a celor pe care va trebui să-i cunosc. Mi s-a permis totul cu un fel de zâmbet nelipsit de compasiune, dar în aceeaşi măsură amuzat, care mi-a dat o senzaţie de nelinişte. Am păstrat acea nelinişte mult timp după ce ajunsesem într-un autobuz aglomerat, legănându-se prin gropile asfaltului ca pe o mare în furtună.

Era şase dimineaţa, ora aceea tulbure, când nici întunericul, nici somnul nu s-au retras încă de tot, iar oamenii se mişcă unii pe lângă alţii străini, fără să se privească, atenţi fiecare doar la el însuşi. Păreau că încearcă să iasă cu greu din propria magmă, ca şi cum ar fi fost vorba de o naştere, ca şi cum în fiecare dimineaţă ar fi trebuit să facă efortul de a se reinventa. Nu avea nimeni timp de mine, ceea ce era un noroc: oricât de cunoscut mi-ar fi fost totul, aveam nevoie de un mic răgaz pentru a mă reobişnui, pentru a trece dintr-o stare de agregare într-alta.

Mai ales că neliniştea din care pornisem nu numai că nu înceta, ci părea să se amplifice, cu atât mai sâcâitoare cu cât era mai fără motiv. O dată chiar am întors capul cu sentimentul că mă priveşte cineva din spate, dar n-am reuşit – în aglomeraţia de paltoane şi căciuli întrerupte de mâini agăţate de bare de susţinere – să descopăr ceva. Autobuzul trecea prin nesfârşite cartiere de blocuri scorojite, cu balcoanele închise de geamlâcuri de diverse forme şi mărimi. Improvizaţii disperate să apere de frig şi de zgomot. Începeam să-mi aduc aminte într-un mod omenesc, concret – atât de deosebit de atotcunoaşterea obişnuită – toată această atmosferă mizerabilă şi sfâşietoare pentru care mă întorsesem, de fapt, pe care simţeam nevoia să o protejez, de care mă simţeam responsabil şi pe care nu mă simţeam în stare să o judec şi s-o pedepsesc.

În fostele balcoane, devenite verande, se îngrămădeau dulapuri cu sticle goale, borcane cu murături, foste ghivece de flori, cratiţe cu mâncare puse la rece, unelte ruginite, maşinării stricate, obiecte scoase din uz, dar nearuncate însă. Prin sticla geamlâcurilor murdară de ninsorile şi ploile iernii aproape trecute, toate acestea se vedeau năclăite de praful devenit lipicios din cauza umezelii. Totul era urât, atât de urât, încât nu mai reuşea să trezească mila, deşi ar fi meritat-o. Şi totuşi, în timp ce-mi lăsam privirea să le măture în trecerea autobuzului, nu puteam să mă împiedic să mă întreb dacă pentru asta mă întorsesem, pentru această urâţenie în interiorul căreia se ascundeau nişte fiinţe – în marea lor majoritate – la fel de jalnice. Şi, oricât ar părea de absurd, nu puteam să nu recunosc că răspunsul era afirmativ, în pofida uşoarei repulsii pe care toate acestea o trezeau în mine, odată cu o violentă remuşcare şi cu un val de căldură. Era o senzaţie fizică pe care n-aş fi în stare nici măcar s-o descriu şi cu atât mai puţin să o încerc în altă parte, dar a cărei amintire din alte dăţi a fost unul dintre motivele nemărturisite ale întoarcerii.

Am întors capul din nou. Convins că voi descoperi o privire pe care o simţeam, mai mult decât în ceafă, la nivelul umerilor, iritant, neliniştitor. Ieşind din zona cartierelor de blocuri, aglomeraţia din autobuz scăzuse, nu mai erau ocupate decât scaunele, dar nici unul dintre ocupanţii lor nu se uita la mine, majoritatea priveau pe geam casele de periferie, cu acoperişurile din carton asfaltat şi cu spaliere cu viţă de vie.

Mai erau o staţie sau două până la capăt, iar capătul era intrarea în conglomeratul de clinici, ocupând câteva hectare, unde se înălţau clădiri masive şi impenetrabile, cu etaje întregi de săli de operaţii, laboratoare, aparate de investigaţii şi tratament, spălătorii, farmacii, bucătării, cabinete şi, mai ales, nenumărate saloane cu paturi în care fiinţe încă vii sperau să poată fi oprite din drumul pe care au pornit.

Mi-am amintit prima coborâre – când nu descoperisem încă savanta plăcere de a renunţa la orice putere superioară – şi mila care mă cuprinsese zburând printre clădirile, pentru ochii mei transparente, unde mii şi mii de oameni sufereau şi îi vedeam şi îi auzeam în aceeaşi clipă pe toţi. Şi, printr-un reflex, m-am surprins întrebându-mă câţi dintre cei ce rămăseseră în autobuz erau bolnavi, şi am întors încă o dată capul.

Atunci am văzut-o şi am văzut că mă priveşte într-un fel devorator, mai precis, fără să vreau, privirea mi-a căzut în golurile negre ale ochilor ei şi nu a mai ştiut să iasă la suprafaţă, şi am uitat chiar de ce întorsesem capul şi ce voisem să văd. Ba chiar m-am întors cu tot corpul pe scaun, ca să nu trebuiască să ţin gâtul întors în acea poziţie dureroasă la care mă obliga privitul. De fapt nu vedeam nimic, pur şi simplu căzusem ca într-o gură de canal în ochii aceia deschişi larg, cu un fel de spaimă flămândă, ca şi cum le-ar fi fost teamă că nu vor putea vedea pe măsura foamei lor. Nu mi se mai întâmplase niciodată ceva asemănător, iar faptul că neliniştea cu care venisem se întrerupsese o clipă ca pentru a-şi semnaliza cauza, iar apoi se intensificase enervant, m-a făcut să mă ridic de pe scaun şi să mă îndrept spre ieşire, simţindu-i aproape fizic privirea între omoplaţi.

De fapt autobuzul ajunsese la capăt, toată lumea cobora şi se îndrepta grăbită spre poarta monumentală a spitalelor. A coborât şi ea, alergând aproape ca să mă ajungă din urmă, mai ales că primul meu reflex a fost să grăbesc pasul pentru a mă îndepărta, dar apoi curiozitatea poate, sau cine ştie ce ordin obscur, m-a făcut să păşesc mai rar, să o las să mă ajungă şi în cele din urmă să mă opresc, chiar, pentru a o aştepta.

Am privit-o apropiindu-se grăbită într-un fel nedemn, subaltern, dar în acelaşi timp oarecum copilăresc, ca şi cum umilinţa ei ar fi fost o chestiune de diferenţă de vârstă. Nu ştiu câţi ani credea ea că am eu, dar mie îmi era greu să spun câţi ani putea să aibă ea. Între 15 şi 40, în orice caz, sau nu, între 15 şi 30. Sau mai puţin? Cu cât se apropia părea mai tânără. În orice caz mai fără apărare. Destul de scundă, pentru că era subţire, părea mai înaltă decât era, dar o anumită stânjeneală sau timiditate o împiedica să fie graţioasă şi o făcea să înainteze poticnit, ca şi cum ar fi avut de ascuns un handicap. Văzând că m-am oprit, a încetinit pasul speriată şi a avut chiar pentru o clipă o mişcare de sens contrar, dar şi-a revenit şi a continuat să înainteze tot mai încet şi mai nesigur, cu privirea agăţată de privirea mea ca de un punct de sprijin, încât aveam senzaţia că dacă aş fi închis brusc ochii şi-ar fi pierdut echilibrul şi s-ar fi prăbuşit.

Când a ajuns lângă mine, era atât de pierdută că mă aşteptam să izbucnească din clipă în clipă în plâns, ceea ce, evident, nu ar fi făcut decât să complice şi mai mult situaţia.

– Vreţi să-mi spuneţi ceva? am încercat s-o ajut. Pot să vă fiu cumva de folos?

Dar, fără să răspundă, fata continua să mă privească, în timp ce ochii i se umpluseră de lacrimi care se rostogoleau pe obraji, oprindu-se în fularul înfăşurat în jurul gâtului.

– S-a întâmplat ceva? am mai întrebat, mai mult ca să spun ceva şi simţindu-mă cu atât mai ridicol cu cât nu numai că nu fusesem instruit cum să mă port într-o asemenea situaţie, dar nici măcar nu bănuisem că ar putea să existe.

– Cum vă cheamă? a reuşit ea să rostească, ca şi cum întrebarea ar fi fost un răspuns sau în orice caz o formulare a impasului în care se găsea.

La asta chiar nu mă gândisem, încât am răspuns, nu fără umor:

– Anghel. Dar de ce vrei să ştii cum mă cheamă?

– Ca să vă mai pot căuta, a răspuns ea dezarmant, cu o asemenea simplitate încât n-am mai îndrăznit să întreb: „Pentru ce să mă cauţi?“, aşa cum îmi stătea pe limbă. În schimb am întrebat-o:

– Lucrezi aici? arătând cu mâna oarecum nesigur spre clinicile din jur.

– Da, a răspuns ea, luminându-se deodată, recunoscătoare. Sunt infirmieră la Institutul Oncologic – şi părea deodată fericită, ca şi cum mi-ar fi împărtăşit o veste deosebit de bună.

– A, la Pavilionul canceroşilor, am răspuns zâmbind şi eu, curios să văd dacă reacţionează cumva.

Dar, fără să fi înţeles, a simţit zâmbetul ca pe o ironie şi s-a stins brusc, cum se stinge lumina unei veioze lăsând la vedere doar abajurul vechi, plin de praf. De fapt chiar asta era impresia pe care o lăsa: că este acoperită de un praf fin care îi estompează culorile.

– Dumneavoastră lucraţi tot aici? a întrebat, adăugând oarecum temătoare: Sunteţi doctor?

– Nu. Sunt vizitator.

– Da? s-a bucurat. Şi pe cine vizitaţi?

– Pe cei care suferă, am răspuns scurt, ca să evit continuarea.

– Speram să-mi spuneţi, poate îi cunosc şi eu…

– Trebuie să plec, i-am spus. Iar dumneata o să întârzii. La revedere.

Şi am pornit-o grăbit, la întâmplare, spre una dintre clinici.

– La revedere, mi-a răspuns ea bucuroasă, fără să înţeleg de ce, gâfâind şi alergând pe lângă mine. Când ne mai vedem?

– De ce să ne mai vedem? am întrebat fără să mă opresc.

Dar ea se oprise. I-am auzit vocea rămasă în urmă, pierdută.

– Pentru că… pentru că… eu…

Am întors capul şi am văzut-o, aproape paralizată, cu lacrimile curgându-i fără să se spargă, ca nişte mărgele transparente pe obraz. Şi, tocmai pentru că mi-a fost milă, am grăbit pasul, simţindu-mă aproape ameninţat.

Refuzasem înainte de a coborî să prevăd ceea ce mi se va întâmpla, pentru că mi se părea mai emoţionant să descopăr, asemenea celorlalţi, întâmplările pe măsură ce se produceau, acest refuz făcea parte chiar din strategia mea de integrare, de construire a unei oricât de iluzorii egalităţi. Dar nu mă gândisem că ar putea apărea situaţii în care să nu ştiu ce să fac. Faptul că nu mă gândisem eu nu excludea, însă, posibilitatea s-o fi făcut altcineva. Altcineva cu majusculă şi cu dorinţa de a-mi mai verifica o dată încăpăţânata aplecare spre oameni, refuzul de a urca treptele de pe care pot fi nu numai ajutaţi, ci şi pedepsiţi. Dar, dacă despre asta este vorba, rezultatul verificării este cunoscut dinainte, iar această fiinţă, cu lacrimile ei rotunde şi culorile estompate de praful banalităţii, nu era decât un element inconştient, chiar dacă suferitor, al unei poveşti scrise în întregime şi cu sfârşitul cunoscut.

Am intrat în clădire încercând să uit întâmplarea şi mi-am petrecut toată ziua trecând într-o formă sau alta, văzut, nevăzut, de la pat la pat. Nu atât durerile încercam să le alin, cât spaimele. Nu era prima oară când observam că spaima de durere este mult mai greu de suportat decât durerea, după cum moartea ar fi aproape fără importanţă dacă nu ar exista spaima de moarte. Am rămas mai mult lângă patul unei fiinţe aproape transparente, cu părul argintiu răsfirat pe pernă, dând o vagă idee despre vârsta pe care imaterialitatea trupului nu reuşea să o indice. Ţinea ochii închişi, cu trăsăturile chipului desenate – ca într-o lucrare de grafică – direct pe pernă şi numai buzele se mişcau încet, aproape fără sunet, repetând „Doamne, pune capăt, Doamne, pune capăt“ fără urmă de spaimă, cu o dorinţă atât de arzătoare, încât faptul că nu era ascultată mi se părea de o inutilă cruzime. Ei nu-i era frică de moarte, dar trebuia să îi fiu alături ca să nu îşi piardă speranţa că moartea e aproape şi va veni. Ceilalţi însă, cei mai mulţi, aveau nevoie de mine ca să accepte ideea. Ei nici nu ştiau că au nevoie de asta, dimpotrivă, îmi implorau prezenţa şi mă conjurau să o îndepărtez, să-i apăr de ea. Mintea lor nu reuşea să realizeze ceea ce trupul lor înţelesese: că ea era acolo şi nu le rămânea decât să se împace cu prezenţa ei definitivă.

Spre seară, obosisem. Era unul dintre privilegiile pe care le implorasem înainte de plecare, nici eu nu ştiam prea bine de ce, dar simţeam că, fără să obosesc asemenea lor, nu am cum să-i înţeleg şi să-i ajut. Evident, aş fi putut să continuu la infinit, după cum nimic nu mă obligase să merg cu autobuzul şi totul ar fi fost, probabil, mai simplu, n-aş fi întâlnit nici fata ciudată, de care mi-am adus aminte doar cu câteva minute înainte de a o descoperi, aşteptând aşezată ca un copil pe treptele clinicii.

– Nu mai speram să veniţi, a sărit ea în picioare fericită că mă vede şi, cu un mic reproş, ca şi cum am fi avut o întâlnire la care aş fi întârziat.

– Ce faci aici? am întrebat eu în acelaşi timp, cu un reproş de sens contrar şi acceptând ca pe ceva firesc faptul că eu îi spuneam tu, în timp ce ea îmi spunea dumneavoastră.

– Vă aşteptam, îmi răspunse uluită de întrebare.

N-am mai îndrăznit să întreb „de ce?“ şi m-am oprit fără să ştiu cum ar trebui să continuu. Dar a continuat ea.

– V-aş fi aşteptat până dimineaţă, oricât, i-am dat telefon unei vecine să-i spună mamei că dorm la o prietenă, ca să nu fie neliniştită, şi am rugat-o pe vecină să-i încălzească mâncarea, că mama e bolnavă. Nu-i foarte departe, stăm pe Colentina la bloc, dacă ştiam că o să staţi aşa mult, puteam să mă reped să-i dau să mănânce şi să mă întorc, dar nu aveam de unde să ştiu şi nici nu puteam să risc să vă pierd.

Vorbea repede-repede ca în transă, ca şi cum ar fi avut febră.

– De fapt nu ştiam nici măcar pe unde o să ieşiţi, dar am simţit că aici trebuie să aştept, ştiam eu că o să veniţi până la urmă. Ştiam de azi-dimineaţă că nu o să ne mai despărţim.

O ascultam prostit, nehotărându-mă dacă să-mi fie milă sau frică de ea. Încercase chiar să mă prindă de mână, dar făcusem aproape reflex un pas în lături şi se retrăsese ca un căţel lovit, disproporţionat de umilită, tăcută brusc, cu vorba oprită la jumătatea unei silabe.

– Domnişoară, i-am spus, neştiind ce să mai adaug. Mi-e teamă că e o neînţelegere… Nu sunt ceea ce crezi dumneata.

Dar mi s-a aruncat în faţă atât de nestăpânită, încât n-am mai îndrăznit să-mi continui mişcarea.

– Nu poţi să mă părăseşti pur şi simplu, fără să mă asculţi, fără să ştii. Şi s-a oprit ca şi cum nu şi-ar fi amintit ce ar fi trebuit să ştiu. Nu poţi să te faci că nu mă cunoşti… că nu exist…

Din holul clinicii câţiva curioşi ne priveau prin uşa de sticlă, şi alţii, care ar fi vrut să intre, se opriseră la baza scărilor unde se petrecea totul ca pe o scenă. O clipă mi-a trecut prin minte să mă fac nevăzut, să dispar pur şi simplu, lăsând-o singură pradă curioşilor. Dar ar fi fost nu numai o formă de laşitate, ci şi o infirmare a tot ce încercasem să susţin. Şi, în plus, nu puteam să exclud cu totul posibilitatea că cineva acolo sus se distrează urmărind felul în care interpretez scenariul pe care l-a scris.

Am întins, deci, cât am putut mai firesc, mâna spre ea, apucându-i braţul.

– Să plecăm de aici, i-am spus, cât am putut de blând. Să găsim un loc unde să stăm de vorbă.

Luată prin surprindere, am avut senzaţia că pentru o clipă şi-a pierdut echilibrul şi va cădea, apoi însă s-a lăsat dusă de mână ca un copil, mută deodată, nici bucuroasă, nici mirată, doar supusă, uşurată că se poate supune.

Cofetăria în care am intrat era un fel de baracă de sticlă aşezată direct pe pământ, în praful îngheţat de la capătul liniei de troleibuz. Trei sau patru mese de metal şi sticlă, în orice caz reci, în faţa unui galantar cu prăjituri având consistenţa şi culorile unor bucăţi de săpun: alb, roz, vernil.

Ne-am aşezat la una din mese faţă în faţă, ea cu ochii în pământ, în sfârşit tăcută, eu privind-o pentru prima oară cu atenţie şi curiozitate.

Mi-era în continuare greu să spun ce vârstă are, după cum mi-era greu să spun dacă e blondă sau şatenă. Avea un păr lipsit de lumină, de o culoare bej murdar, în care – m-am trezit gândindu-mă – nu s-ar deosebi firele albe. Era micuţă şi ştearsă, ştearsă, acesta era cuvântul, dar luat la propriu, ca şi cum ar fi fost totul desenat în culori mai vii, mai apăsat, şi apoi şters cu o cârpă care a lăsat în urmă doar aproximaţii de linii şi culori. Şi totuşi avea ceva emoţionant, care mă împiedicase s-o părăsesc pe scările clinicii şi mă împiedica s-o sperii făcându-mă pur şi simplu nevăzut. Poate privirea care nu încerca să se apere sau să disimuleze. Mă privea fără să obosească, cu coatele sprijinite de masă, în timp ce îşi ţinea obrazul în palme, ca şi când ar fi vrut să mi-l ofere fără condiţii.

Tăceam amândoi: eu pentru că nu ştiam ce să spun, ea pentru că, în mod evident, nu simţea nevoia să vorbească. Mă privea liniştită, cu un fel de adoraţie suficientă sieşi pe care m-am surprins invidiind-o. Şi nu m-am putut împiedica să mă gândesc că eu n-o să pot niciodată privi pe cineva în felul acesta.

– Vă ascult – i-am spus, cu un respect de care m-am mirat singur.

– Nu, te rog, e mai bine să nu vorbim – m-a întrerupt grăbită şi punându-mi cu neaşteptată familiaritate un deget pe buze. Orice mi-ai spune n-o să mă poţi face să nu te iubesc şi orice ţi-aş spune n-o să poată exprima ceea ce simt pentru tine.

N-am putut să nu observ că raporturile – cel puţin gramaticale – dintre noi se schimbaseră. Acum eu folosisem persoana a doua la plural, şi ea îmi spunea tu. Iar această răsturnare nu era decât expresia deosebirii noastre de definiţie: în timp ce ea era, în mod evident, autentică, sinceră, limpede, fără taine, eu mă aflam într-o poziţie stânjenitor de falsă, incapabil să spun adevărul nu pentru că aş fi vrut să mint, ci pentru că el era de necrezut. Superioritatea ei venea din autenticitatea ei, în timp ce misterul meu se degrada într-o confuzie care mă împiedica să reacţionez firesc.

– Totuşi, dacă m-ai cunoaşte, ţi-ai da singură seama că e vorba de o neînţelegere… de o confuzie, că eu nu sunt de aici… că nu sunt cineva de care să poţi să te îndrăgosteşti… Dacă aş putea să-ţi explic…

– Ce să-mi explici? Că eşti străin? Că eşti însurat? Că iubeşti altă femeie? Că nu mă iubeşti pe mine? Şi ce-i cu asta? Important pentru mine este că eu te iubesc şi nu-ţi cer nimic, nu vreau decât să mă laşi în preajma ta.

– Dar nu despre asta este vorba, am încercat să o întrerup, deşi îmi dădeam seama că sună fals, că n-o să-i pot niciodată explica despre ce este vorba şi, chiar dacă aş avea forţa şi cruzimea s-o fac, ea n-ar avea cum să înţeleagă.

De altfel, nu părea să mă asculte. Îmi luase mâinile de pe masă şi se juca cu ele, ca un copil fermecat de nişte jucării noi, le mângâia ca pe nişte fiinţe mai de înţeles decât stăpânul lor. Nu ştiam ce să fac, mă simţeam neputincios şi ridicol şi în acelaşi timp îmi dădeam seama că între mila pe care o simţeam pentru ea şi dragostea ei, care o locuia în întregime, devorând-o ca o boală sau ca o lumină prea intensă, este o deosebire de substanţă pe care n-o să mi-o pot reprezenta niciodată cu totul. Tot ce reuşeam să înţeleg era că intensitatea de care era capabilă mi-o făcea superioară, că nu eu, cel descins condescendent în această lume, aveam s-o învăţ ceva, ci ea, infirmiera de pe Colentina, era cea de la care aş fi avut de învăţat şi chiar simţeam că – dacă nu voiam să fi venit degeaba – trebuie să învăţ.

– Nu-i aşa c-o să mă îngădui lângă tine? murmura ea cu ochii deschişi larg, pierduţi în ochii mei într-un fel ciudat, ca şi cum ar fi vrut în acelaşi timp să vadă cât mai mult, să nu uite nimic. Vorbea încet, fără să accentueze cuvintele, fără să le dea relief, conştientă de pleonasmul rostirii, care nu făcea decât să repete simplificator ceea ce privirea spusese mult mai complet.

– Nu-i aşa că n-o să mă alungi, că n-o să te ascunzi de mine, că mă laşi să te aştept pe scări şi să plecăm împreună? Că o să-mi dai voie să le spun colegelor să ne privească din camera de gardă?

Întreba fără să aştepte răspuns, deşi nu erau întrebări retorice. Pur şi simplu, lăsa să se reverse un prea plin care se scurgea lin, indiferent la ce atinge în trecere. Aş fi vrut să-i spun şi eu ceva, ceva care să n-o sperie, ci – dimpotrivă – să se adauge evidentei ei fericiri. Dar, pe de o parte, nu ştiam ce să spun, iar pe de alta, orice aş fi spus era mai puţin decât tăcerea pe care, în mod evident, ea o interpreta ca pe o acceptare. Era suficient deci să tac şi să mă las încet-încet luminat de razele care păreau să izvorască aproape fizic din fiinţa ei.

– Doamne, râdea ea încetişor. Cât de fericită o să fie mama când va afla că te-am găsit. Că m-am îndrăgostit. Mi-ar plăcea să te cunoască sau cel puţin să te vadă o dată, nu mai mult.

– Ora închiderii, vă rog – s-a auzit din spatele tejghelei cu prăjituri ornate cu frişcă artificială o voce aproape cântătoare, binevoitoare, exprimând opusul cuvintelor pe care le rostea. Ne ascultase probabil şi încerca să ne protejeze, aşa cum sunt protejaţi de obicei îndrăgostiţii.

– Trebuie să mergem, i-am spus fetei, ridicându-mă prevenitor, cu grija de a nu brusca ceva şi ţinându-i paltonaşul sărac peste care şi-a înfăşurat grăbită în jurul gâtului şalul fără culoare. Tăcuse brusc, ca trezită din somn, şi se lăsa condusă spre ieşire fără să se împotrivească, dar şi fără să aibă aerul că realizează ce face. Părea deodată stinsă, aproape tristă, şi aş fi dat orice să o văd din nou radiind, să o pot invidia din nou. Mi-a trecut prin minte să mă dezvălui brusc, să-i ofer în dar taina care ne despărţea, să întind deodată braţele, uimind-o. Nu puteam şti, însă, dacă spaima nu ar fi fost mai mare decât uimirea.

Afară se întunecase şi se lăsase un frig subţire, ascuţit. În staţia de la capătul liniei se înghesuiau patru sau cinci autobuze, dintre care unul plin pe jumătate de călători, aşteptând plecarea. Şoferul lipsea, însă, şi oamenii, ca şi vehiculul, luminat slab de câteva becuri murdare, păreau suspendaţi în timp.

– Acesta este autobuzul meu, spuse ea. Ne vedem mâine. Şi ochii ei, deşi obosiţi, nu conţineau nici o umbră de îndoială. Era evident că pentru ea totul fusese hotărât de mult.

– Mâine când? am vrut să întreb, dar ar fi fost prea mult. Nici nu ştiam ce înseamnă mâine. Am dat doar din cap, fără să am sentimentul că mint, cuprins doar de o fierbinte nevoie de a-i face bine, de a o ajuta, de a o încuraja într-un fel. Am ridicat, chiar, puţin mâna, să o mângâi pe obraz, dar gestul mi s-a părut prea lung şi i-am netezit doar umărul paltonaşului. Recunoştinţa care a ţâşnit din ochii ei – de fapt, nu numai din ochi, din piele, din freamătul nărilor, din tremurul buzelor – a fost atât de mare, încât a părut deodată să lumineze în întunericul murdar. A făcut un pas spre mine, s-a ridicat pe vârfuri şi, prinzându-mi reverele cu nişte mâini mici, aproape de copil, şi-a lipit pentru o clipă faţa de paltonul meu, apoi, parcă eliberată de propriul ei curaj, a sărit în autobuzul care se punea în mişcare.

Am rămas în staţie privind autobuzul care se îndepărta încet, legănându-se prin gropile străzii. Geamul lui din spate o încadra ca un ecran de pe care ea îmi făcea frenetic cu mâna, în timp ce se micşora treptat. I-am făcut şi eu cu mâna până când am mai reuşit să o văd, apoi mi-am lăsat braţele obosite să atârne şi o clipă lungă am stat aşa, singur, în piaţeta cu autobuze stinse în lumina tulbure a tuburilor de neon. O clipă am încercat să-mi imaginez ce impresie putea să facă scena în centrul căreia mă găseam, văzută de sus, dar imediat gândul s-a şters, alungat de o descoperire care m-a curentat: nici nu ştiam cum o cheamă.

Nu-mi dăduse prin minte să o întreb. Dar nu faptul că nu ştiam mă tulbura, ci faptul că nu mă gândisem să o întreb, şi, mai ales, faptul că – rememorând totul – ea ar putea descoperi lipsa mea de interes şi ar suferi. Şi deodată m-a cuprins o enormă, sfâşietoare compasiune pentru tot acest univers din care făcea parte fiinţa îndrăgostită pe care nu ştiam dacă o să o mai văd vreodată, pentru că nu ştiam nici dacă voi avea curajul să-mi asum nonsensul căutării ei, nici dacă voi avea puterea să o las singură în cursă. Tot ce ştiam era că există cineva care ştie mult mai bine decât noi şi ce voi face eu, şi ce va face ea, şi tot ce se va întâmpla în continuare.

Mi-am dat seama că începusem să plâng numai după ce mi-am simţit obrazul ud şi lacrimile curgând la început lin, fără zgomot. Am vrut să mă mir mai întâi, era pentru prima oară când mi se întâmpla, dar înainte de-a avea timpul s-o fac, plânsul mi s-a transformat în hohote nestăpânite, care păreau că vor să mă rupă în bucăţi, opunându-mă astfel nesfârşitei nedreptăţi din care eram doar o neglijabilă parte. Plângeam cu fruntea lipită de stâlpul rece al luminii de neon, simţind cum mă dizolv în descărcarea nervoasă, care era în acelaşi timp cea mai convingătoare dovadă a întoarcerii mele.

– „Consumul exagerat de alcool dăunează grav sănătăţii“, am auzit dintr-un autobuz, care se punea gol în mişcare, vocea băşcălioasă a şoferului.

Dar eu continuam să hohotesc pradă unui indigest amestec de revoltă şi milă, fără sfârşit şi fără alegere, pentru cei care mă priveau de acolo de sus, pentru şoferul care mă credea beat, pentru fata care îi povestea mamei ei iubirea, pentru bolnavii care îşi chemau moartea şi pentru cei care încercau încă să se ascundă de ea, pentru câinii vagabonzi care dormeau acum încolăciţi peste noroiul îngheţat de pe marginea trotuarului şi pentru mine, cel coborât cu încăpăţânare să alin ceva ce se dovedea mereu de nealinat. Continuam să plâng şi, în timp ce se făcea din ce în ce mai frig, simţeam cum mă ustură marginile dureroase ale omoplaţilor de unde îmi smulsesem însemnele puterii. Aripile la care renunţasem mă dureau cum îi dor pe ciungi picioarele pe care nu le mai au.

[Vatra, nr. 1-2/2015]

martie 7, 2015mai 2, 2015 de VATRA

Minirecenzii (6)

**Peter Sloterdijk, Mânie şi timp. Eseu politico-psihologic, traducere din limba germană şi note de Andrei Anastasescu, Art, București, 2014**

Dacă Hegel a fost filosoful statului prusac în ascensiune, iar Carl Schmitt teoreticianul celui de-Al Treilea Reich, Peter Sloterdijk are şanse să devină teologul Germaniei merkeliene şi a dominaţiei acesteia asupra Uniunii Europene. Eseul de faţă apare în chiar anul ascensiunii Angelei Merkel la guvernare în 2006, în fruntea unei „mari coaliţii” ce suspendă dualismul politic german dintre creştin-democraţi şi social-democraţi, alianţă întreruptă apoi de decăderea electorală a stângii şi reluată în 2013.

Teza cărţii e seducătoare: lumea actuală s-a erotizat, în urma eşecurilor revoluţiilor comuniste. Conform diviziunii platoniciene a sufletului, am scoborât la nivelul burţii, al poftelor hrănirii şi procreării. A fost uitată inima, locul mâniei, al curajului şi al orgoliului, loc al politicii prin excelenţă şi intermediind dominaţia intelectului asupra nevoilor pântecului. Eseul gânditorului german anchetează constituirea unei politici a mâniei, plecând de la monoteismul iudeo-creştin prin care Dumnezeu devine depozitul milenar de furie şi resentiment al umiliţilor, exilaţilor şi exploataţilor, alambicul unde este elaborată speranţa mesianică a unei răzbunări viitoare. În termenii unei economii generale a existenţei, propusă de Georges Bataille, creştinismul ar fi banca metafizică a mâniei ce promite deponenţilor credinţei dobânda pedepsirii împilătorilor prin chinurile iadului. Secularizarea cămătăriei papale ne-ar aduce direct la acţiunea comunistă ce reuneşte actele artizanale ale teroriştilor anarhişti în uzina morţii reprezentată de centralismul leninist. Eşecul experienţelor revoluţionare încheie secolul al XX-lea şi pune punct iluziilor occidentale într-o alternativă la capitalism. Ce rămâne în urmă e o social-democraţie „erotică”, adică a apetitelor primare, perfect adaptată epocii şi un conservatorism care îndrăzneşte să pronunţe cuvintele excluderii: nu este destulă plăcere pentru toţi! Sau în limba mai frustă a lui Nicolas Sarkozy, „cartierele trebuie curăţate Karcher!”, după numele unei celebre maşini de presiune cu apă, insuficient cunoscute în România pentru a putea înţelege din prima subtilitatea şi măsura gândirii fostului preşedinte francez. În Est, abandonarea politicii mâniei şi căderea în apetit s-a manifestat prin scheme Ponzi de tip Caritas-Cluj, ce au dus la anarhie civilă în Albania, afaceri dispreţuite în Occident, dar consubstanţiale cu ultimul capitalism speculativ global.

Lipseşte ceva? Da, întreaga constituire a modernităţii, a colonizării şi globalizării planetei şi a alienării populaţiilor devenite mase de producţie. Într-o concepţie istorică ce se încheie cu scolasticii şi reîncepe cu marxismul, nu mai încap descrieri ale violenţei alcătuirii capitalului modern. Astfel, Peter Sloterdijk se poate raporta cu seninătate la Andrew Carnegie şi filosofia filantropismului burghez ca la o figură a „capitalismului împlinit ca economie a generozităţii”. E complet lăsată deoparte sumbra istorie a afaceristului american în distrugerea mişcării sindicale de la sfârşitul secolului al XIX-lea sau reprimarea sângeroasă a greviştilor oţelari din Pensilvania. Cu aceste uitări, Sloterdijk poate reflecta senin, solo sau uneori în compania lui Alain Fienkielkraut, asupra normelor convieţuirii civilizate. Trist destin al moştenirii nietzscheene: urmaşii lucrează la justificarea codurilor de bună purtare şi maniere frumoase!

(Claudiu GAIU)

*

**G. M. Tamás, Postfascism şi anticomunism. Intervenţii filosofico-politice. Traducere: Teodora Dumitru şi Attila Szigeti, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2014**

Postfascismul îşi găseşte multe justificări. Specifică răsăritului Europei este susţinerea lui prin anticomunism: comuniştii de azi sunt fie marxiştii culturali, fie categorii de populaţie incapabile să urmeze dinamismul capitalului şi sunt destinaţi fie marginalizării, fie eliminării! Dar ce e postfascismul?

Postfascismul e numele ales de filosoful maghiar pentru actuala stare socială a Europei Occidentale şi Orientale, în care politicul are o importanţă tot mai redusă sub dezvoltarea ultimului capitalism. Trăsătura definitorie nu mai e oprimarea şi exploatarea ca-n perioadele de revoluţii industriale, ci exluderea celor inutili, adică a imigranţilor suiţi pe plute în derivă spre centrele bunăstării sau a etniilor şi grupurilor sociale considerate neproductive şi risipitoare (ţigani, şomeri, precari, cerşetori, etc). Ca şi Sloterdijk, Tamás revine la textele lui Bataille, dar nu pentru a cânta filantropia ca generozitate a risipiri, ci pentru justeţea analizei autorului Structurii psihologice a fascismului: exacerbarea disensiunilor societăţii burgheze şi excluderea existenţelor eterogene. Se înrudesc textele prezentei antologii de eseuri şi interviuri cu şarjele lui Pasolini împotriva fascismului societăţii de consum şi a hipercapitalismului culturicid? Oarecum, în sensul că fascismul consumerist despre care vorbea poetul italian e începutul fenomenului, iar postfascismul ultima sa consecinţă: consumul masificării, exploatarea muncii, divertismentul îndobitocirii au devenit un lux al unei minorităţi tot mai restrânse, protejată de un stat aflat în acelaşi timp sub asaltul şi la dispoziţia fluxurilor capitalului.

Înţelegerea postfascismului necesită o dezvăţare a dogmelor culturii politice răsăritene şi central europene, ceea ce autorul numeşte „liberalismul est-european regional-provincial”, unde burghezia este rapid identificată cu capitalismul, economia de piaţă cu democraţia, iar economia planificată cu dictatura. Dacă revenim la definiţia originară a burgheziei, aşa cum ne-au lăsat-o Luminile şi proiectul lor emancipator de cetăţenie universală, arată TGM, regimurile socialismului real au fost singurele perioade de dominaţie burgheză din această parte a continentului. Reluând fără distanţă discursul liberalismului războiului rece, intelectualii estici sunt incapabili să-ţi definească inamicul comunist identificat cu genocidul Gulagului, ce nu aduce nimic nou în istoria omenirii în comparaţie cu masacrarea de populaţii întregi prin colonizare sau prin războaie imperialiste purtate de democraţiile liberale. Contribuţia orientală la noul discurs liberal „antitotalitar” e adoptarea vechiului elitism al orânduirilor conservatoare preburgheze înfricoşat de surparea privilegiilor tradiţionale în socialismele reale. Anticomunismul instituţionalizat de centre de cercetare sau oficializat prin condamnări publice e abandonul oricărei pretenţii eliberatoare a burgheziei şi cântecul ei de adio fredonat de Tamás în acordurile lui Bob Dylan:

It’s All Over Now, Baby Blue!

(Claudiu GAIU)

***

**Gabriela Adameșteanu, Anii romantici, Humanitas, București, 2014**

În comparație cu alte cărți de memorialistică apărute la finele anului trecut – cum ar fi excelentul volum de convorbiri cu Imre Toth, sau scandalosul, dar măcar incitantul volum cu Alina Mungiu-Pippidi –, Anii romantici ai Gabrielei Adameșteanu nu au decât avantajul moderației și bunului simț. Cei care, bazându-se pe trecutul recent al autoarei (redactor-șef vreme de aproape 15 ani la principala tribună ideologică și curte de cadre a dreptei românești) și pe tema volumului (perioada imediat după 89), se așteptau să găsească aici reglări de conturi, delimitări sau măcar o dezvăluire a mecanismelor de funcționare și selecție ale nomenclaturii noastre postcomuniste, vor fi sever dezamăgiți. Ori de câte ori textul pare să se apropie de așa ceva, cotește neașteptat în digresiuni encomiastice pe marginea arborelui genealogic al Adameștenilor, sau în suspine melancolice din gama oameni suntem, timpul trece, unde ești tu, literatură. Astfel încât partea cea mai interesantă a volumului e acolo unde te-ai fi așteptat mai puțin, în relatarea bursei de trei luni în SUA pe care autoarea a împărtășit-o cu Mircea Cărtărescu, și mai ales în corectarea informațiilor eronate pe care cel din urmă le-a oferit asupra evenimentului în propriile sale cărți. Aflăm, astfel, că acolo unde Cărtărescu pretinde că Adameșteanu își risipea banii în State pe tot felul de lucruri non-necesare, Cărtărescu era de fapt cel zgârcit, pe când Adameșteanu nu făcea decât să încerce experiența americană până la capăt. Sau că, acolo unde Cărtărescu pretinde că Adameșteanu ar fi înfulecat nestăvilită la o sindrofie culturală din Aix en Provence, autoarei nici măcar nu i-a plăcut mâncarea, ci doar a consumat-o din politețe. Istoria literaturii române nu va mai fi la fel.

(Alex CISTELECAN)

***

**Toader Popescu, Proiectul feroviar românesc (1842-1916), Simetria, 2014**

O istorie fascinantă, extrem de bine documentată, despre care se poate spune că-i lipsește un singur lucru pentru a fi excelentă: abordarea marxistă. Autorul analizează proiectul feroviar românesc în a doua jumătate a secolului 19 ca parte integrantă a proiectului modernității românești. Însă pe cât de bine sunt documentate din punct de vedere istoric transformările succesive ale acestui proiect, pe atât de puțin există o preocupare pentru a lega dezvoltarea sistemului de căi ferate de expansiunea capitalismului la nivel global în a două jumatătate a secolului 19. Cum au arătat istorici precum Maurice Dobb, Fernand Braudel sau Eric Wolf, expansiunea sistemului de căi ferate a susținut a doua fază a revoluției industriale și a repornit mecanismul acumulării de capital, intrat în criză la începutul secolului 19. Prin apariția căii ferate se trece de la industria ușoară a textilelor și manufacturilor la industria grea a fierului și a cărbunilor, ce vor deveni determinante pentru dinamica globală a capitalului în perioada analizată de autor. Nimic din toate acestea nu se regăsește în studiul de față, iar în ciuda unor conexiuni izolate, volumul rămâne foarte ancorat într-o istorie națională clasică. Discuția despre capitalism care lipsește este înlocuită cu una despre modernitate și configurarea spațiului modern prin apariția căilor ferate, destul de abstractă pentru a fi convingătoare.

Toate aceste limitări teoretice (care la rândul lor iau și forme metodologice) nu ar trebui totuși să ne orbească de la a vedea însemnătatea acestui volum. Acesta este unul dintre puținele studii locale care reușește o abordare interdisciplinară, aducând la un loc perspective istorice, sociologice, culturale, de urbanism și arhitectură. Volumul este structurat în trei părți: prima parte cartografiază sistemul de linii ferate și impactul acestuia asupra reconfigurării spațiului (atât la nivel fizic cât și mental), a doua discută elemente tehnice de reconfigurare urbană în momentul în care un oraș devine racordat la calea ferată, iar partea a treia analizează clădirile specifice ale gărilor. Această schimbare progresivă de scală permite surprinderea fenomenului studiat de la nivelul deciziei politice de construire a căilor ferate (și a negocierii transeelor), la nivelul particular al amplasării și arhitecturii unei gări. Însoțit de numeroase date de arhivă, dar și de o serie de fotografii și cărți poștale, volumul este în sine aproape un obiect de artă, remarcabil pentru calitatea sa grafică și vizuală.

Cu o perspectivă teoretică mai amplă și mai bine ancorată istoric (care ar fi depășit astfel cadrul teoretic folosit de autor, anume teoria sincronismului lui Lovinescu!!!) acest volum ar fi fost unul de referință.

(Florin POENARU)

*

**Petru Negură, Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă, Cartier, 2014 (traducere din franceză de Gabriela Șiclovan)**

Studiul lui Petru Negură reprezintă o analiză bourdieusiană a formării și funcționării câmpului literar moldovenesc în timpul stalinismului, precum și a transformărilor acestuia de după aceea. La bază o lucrare academică, cartea este bine documentată, folosind date de arhivă în trei limbi din România, Republica Moldova și Rusia, lucru mai rar accesibil pentru cercetători. Cartea explorează impunerea realismului socialist în Moldova, dar totodată, prin acesta și uneori împotriva sa, crearea unei identități sovieto-moldovenești prin intermediul literaturii. Analiza lui Negură se concentrează asupra traiectoriilor istorice și biografice ale principalilor autori, dar oferă și o analiză a conținutului operei acestora. Capitolul V (O interpretare a literaturii moldovenești din perspectivă discursivă) – care pe urmele lui Katerina Clark (The Soviet Novel. History as Ritual) oferă o analiză detaliată a principalilor tropi ai realismului socialist moldovenesc– este și cel mai reușit.

Chiar titlul volumului indică însă obiecția ce se poate ridica studiului detaliat al ui Negură. Nici eroi, nici trădători exprimă încercarea autorului de a muta discuția din zona maniheistă privind responsabilitatea autorilor din perioada comunistă în raport cu puterea politică. În versiunea post-comunistă (și anti-comunistă) a istoriei, scriitorii au fost fie colaboratori, fie dizidenți, fără cale de mijloc – operele acestora fiind complet lipsite de valoare poetică, ci doar de încărcătură politică. Răspunsul lui Negură la această dihotomie este de (re)integrare a operelor realismului socialist (și a autorii lor) într-un câmp social mai amplu, care cuprinde atât comanditarii politici, cât și consumatorii acestora (publicul larg, elevii prin manualele școlare, etc), această fandare teoretică având rolul de a dedramatiza relația scriitorilor cu puterea politică. Însă recursul la sociologia literaturii (salutar pentru a ieși din eternele lupte culturale ale anti-comunismului) nu poate escamota cu totul discuția despre relația literaturii cu puterea politică. Identificând o autonomie foarte limitată a câmpului literar în raport cu cel politic (care pare că reușește să își subordoneze toate sferile vieții), Negură rămâne în orizontul interpretărilor totalitare despre stalinism și comunism în general. Nici eroi, nici trădători, în stalinism, scriitorii – precum toată lumea – nu pot fi decât niște victime.

(Florin POENARU)

*

**Vintilă Mihăilescu, Fascinația diferenței. Anii de ucenicie ai unui antropolog, Trei, București, 2014**

Vintilă Mihăilescu dă dovadă de ceva curaj republicând materiale scrise acum mai bine de un sfert de secol, cartea fiind o reeditare a primei ediții din 1998, care la rându-i conținea texte publicate anterior. Volumul are o valoare documentară: povestește nu atât formarea ca antropolog a autorului cum sugerează subtitlul, ci mai degrabă originile antropologiei românești ca disciplină autonomă înainte și după 1989. Aceasta apare la intersecția dintre psihologie socială și psihologie experimentală, la care se adaugă, inevitabil, fascinația protocronistă de la mijlocul anilor 70 pentru mitologie și analiza formală a acesteia. Așadar, Piaget și Jung, Caillois și Eliade se află în preistoria antropologiei autohtone. E drept că o astfel de genealogie rupe antropologia de cercetarea folclorică și culegerea de proverbe (care devin apanajul studenților la litere), dar o împinge într-o zonă foarte alunecoasă, aceea a realizării de profiluri psihologice (prin administrarea unor baterii de teste) unor populații în vederea comparării acestora. Cum remarcă autorul că i s-a întâmplat, acuzațiile de rasism sunt mereu doar la un pas distanță.

Mihăilescu concluzionează această ediție a cărții cu observația că acest capitol de cercetare este deplin încheiat în viața sa. Cartea e un mesaj în sticlă. Întrebarea care rămâne însă e asta: în ce măsură antropologia autohtonă contemporană a reușit să lase în urmă moștenirea instituționalizării sale ca disciplină? Aici răspunsul e mai ambiguu: ceva din școala culture and personality pare încă să mai supraviețuiască în cercetările antropologice mainstream; la fel și un individualism metodologic (methodological individualism) evident. De asemenea, căutarea de meaning (înțeles, sens) e intactă. Istoria pe care ne-o prezintă această carte, deși nu foarte cunoscută, mai are încă reverberații ce merită cunoscute. Din acest punct de vedere, cartea poate fi o lectură utilă.

(Florin POENARU)

***

**Ioan Alexandru Tofan, City Lights. Despre experienţă la Walter Benjamin, Humanitas, 2014**

Nu trebuie decât un strop de sinceritate să o recunoaştem: Nu prea ne dăm în vânt după lucrări româneşti de exegeză filosofică. Decât, poate, dacă se întâmplă să ne aparţină. Altminteri, privim cu superioritate şi gelozie producţiile compatrioţilor, în care presupunem că nu avem de găsit mare lucru după ce ne-am adăpat de la sursele anglo-saxone, franţuzeşti ori germane.

Păcat. Mai întâi fiindcă atitudinea aceasta ţine de patologia provincialului. Al doilea, pentru că astfel de profeţii care se împlinesc de la sine ne reduc şansele unor fericite întâlniri întâmplătoare, singurele care fac să mai merite să citeşti cărţi.

Lucrarea lui Ioan Alexandru Tofan este o astfel de întâlnire fericită. Observi, mai întâi, din construcţia lucrării şi încadrarea argumentelor, că ai de-a face cu cineva care a scormonit nu doar în opera lui Benjamin, ci şi prin literatura secundară, ajunsă de-acum la dimensiuni ce ar putea să-l descumpănească până şi pe cel mai harnic cercetător. Avem de-a face, aşadar, cu o lucrare informată, pe care ar fi putut-o semna la fel de bine un doctor în filozofie din altă parte. Apoi, găseşti că autorul formulează principii de orientare în opera lui Walter Benjamin care, fără a fi inovatoare, sunt pătrunzătoare şi rodnice. Citind mai departe, înţelegi pasiunea cu care aceste observaţii de bază sunt urmărite, dezvoltate şi explicitate. De cele mai multe ori, pasajele-cheie găsite (la Benjamin sau în exegeză) sunt exact cele trebuincioase înţelegerii, iar paralele făcute slujesc bine clarificării unor probleme dificile.

Pentru studentul sau cercetătorul care decide să afle cum gândea Benjamin cel din Fragmentul teologic-politic sau din Tezele despre istorie, cartea lui Alexandru Tofan e o intrare bună şi de încredere: în pofida opiniei generale că ai noştri-s urechişti, orientările generale şi interpretările de detaliu sunt corecte şi coerente, fiind iertaţi, slavă domnului, de trilurile de privighetoare beată cu care ne asurzesc adesea eseiştii exact în momentul în care ne-am aştepta la o explicaţie. (Autorul are grijă să separe paginile de observaţie şi notaţie eseistică de grosul lucrării de exegeză, depozitându-le într-o secţiune dedicată, la sfârşit.) Pentru cei fără tichii academice, mă tem că această carte e puţin cam pretenţioasă, mai ales datorită corsetului idiomatic şi referenţial. Dar poate că nu peste mult vom avea şi biografii sau lucrări de prezentare gândite pentru un public mai larg, şi, după această experienţă, vom face bine să acceptăm întâlnirea fără a-i anticipa deznodământul.

(Lorin GHIMAN)

*

**China Miéville, Regele Şobolan, traducere de Mircea Pricăjan, Editura Paladin, 2013**

„Domne”, mă adresai librarului, „ce se întâmplă?! De când scot ăştia SF în ediţii de lux, cu coperţi cartonate? Să nu-mi spui că a devenit un semn de mare distincţie socială să citeşti dintr-astea. Pă vremea mea…” Omul mă privi cu o expresie din care lipsea orice respect pentru „vremea mea”. – În care copiii şi adolescenţii schimbau între ei foiletoane soioase, tiparite în condiţii mizere, conţinând operele clasice ale genului şi o mulţime de titluri de o calitate literară îndoielnică. Şi în care încă îşi mai amintea câte cineva de teatrul SF radiofonic de încă şi mai înainte. O perioadă de aur, în care SF-ul era o distracţie pentru mase.

Dar toate se schimbă. La sfârşitul lui 2013, deci cu abia un an şi ceva în urmă, Editura Paladin a lansat la Târgul de carte cu surle, trâmbiţe şi roll-up-uri gigantice, seria de autor Miéville. O aventură editorială pe care moşuleţi melancolici ca mine încă mai ştiu să o respecte pentru ce este, nu pentru cum e marketată. Îţi trebuie ceva curaj să publici în româneşte un autor de felul acestui China Miéville, care-i alcătuit din 5 cercei în urechea stângă, convingeri politice pe aceeaşi parte, doctorat în relaţia dintre marxism şi dreptul internaţional (London School of Economics), şi vreo 10 cărţi de literatură SF, toate acestea până la 42 de ani. Dar oare de ce să îl prezinţi ca pe un bestseller? Prea mult fard şterge aceste trăsături. Observaţi, de pildă, cum dispare din ediţiile româneşti prenumele, un pic cam prea tare pentru urechea sensibilă a rafinatului public local.

Primul lui roman, Regele Şobolan, nu-i lipsit de calităţi. Foarte reuşită reluarea vechii poveşti a Flautului Fermecat (despre care unii spun că ar fi legenda aşezării saşilor în Transilvania). Dar atât simbolistica, cât şi acţiunea sunt uşoare. Aş spune, numai bune pentru mase. Dar mai puţin bune pentru satisfacerea nevoilor complicate ale pasionaţilor de literatura înaltă. Simbolistica, à la mode, face din drum and bass o cheie de descifrare a societăţii occidentale. Iar mersul naraţiunii te împinge să anticipezi de la jumătatea cărţii deznodământul, fatal de dialectic. Nu-ţi mai rămâne decât să zăboveşti asupra zădărniciei speranţei oamenilor şi a şobolanilor, şi asupra perversiunii industriei, care impune ca arta pentru mase să fie camuflată, ca bestseller, în obiect de lux, destinat consumului unui grup ce se nutreşte cu minciuna că ar fi mai bun decât altele.

Traducerea lui Mircea Pricăjan mi s-a părut acceptabilă, pe măsura textului şi a distanţei dintre idiomuri, atentă la redarea frazării rugoase a originalului.

(Lorin GHIMAN)

[Vatra, nr. 1-2/2015]

martie 2, 2015martie 11, 2015 de VATRA

Alexandru Mușina – Jurnal (continuare)

13.03.1989

O dramă shakespeariană în 3 părţi, de cîte 5 acte. De fapt, şi cu elemente de tragedie antică (o parte din personaje sînt măşti, apar coruri) şi de teatru absurd (ruperi de semnificaţii, discursuri în gol sau adresate cărţilor, portretelor etc.) Dar tot Shakespeare e cel mai apropiat, prin prezenţa filonului „popular”, prin cruzimea şi ”nepăsarea” personajelor, prin acea trăsătură de oameni de tranziţie, cumva „mari” într-o lume unde nu mai există „măreţie” fiindcă valorile, criteriile, ierarhiile s-au bulversat. Singura valoare „sigură” rămînînd puterea (cu agenţii şi copiii ei: crima şi spaima).

Roluri:

Stalin Kirov

Zinoviev Ramon Mercadez

Kamenev Ilia Ehremburg-alţi scriitori

Troţki Patriarhul Rusiei-alţi mari ierarhi

Buharin Portretul lui Lenin

Jdanov Valetul lui Stalin

Hrusciov (uneori bufon) Orjokinidzé&comp.

Molotov Hitler,Ribbentropp&restul

Beria Churchill, Roosevelt, etc.

Mikoian Corul muncitorilor

Kaganovici Corul cazacilor roşii de pe Don

Jagoda Corul marinarilor de pe Kronstadt

Jejov Corul N.K.D.V.-iştilor

Academicianul V. (doctorul lui Stalin) Corul deţinuţilor, Dimitrov, Gh.Dej, Tito, Thorez etc., Corul medicilor Passionaria, Ana Pauker & figuraţie de tot soiul

Svetlana Alilueva

Vlasov, Frunze, Tuhacevski, Vasosilov, Zukov, Budionîi

Enorm de lucru…Dar o idee cu adevărat substanţială (frază de raport;nu ştiu de ce n-am curajul să nu mai înşir aici platitudini).

14.04

Privind, acum cîteva clipe, pe geam: peste drum, adică peste Calea Bucureşti, la alimentară, o coadă. Iar se dă, probabil, o supersintetică margarină. Resturi aruncate unei populaţii înfometate, terminate biologic, ca s-o mai „calmeze”. Răul adus de ruşi, trebuia să culmineze în asemenea fenomene de degradare-n masă,pentru a ne lămuri şi scîrbi de tot. Există, normal, un instinct de supravieţuire individuală, dar cînd ne prăbuşim cu toţii? Culmea degradării: nici măcar cei foarte tineri, structural revoluţionari, nu reacţionează. Sau reacţionează aiurea, africanisch: drog, sex, chefuri, bişniţă, vagabondaj, furturi. Atinsă pînă şi măduva.

Nu mai ştiu de ce scriu aici: ca să mă simt deştept, ca să mă descarc, ca să nu-mi uit ideile geniale, de spaimă? În fond, a ţine un jurnal n-are cum fi la modă, cît timp uşurează, la o adică, munca securiştilor. Sau e vorba de un jurnal funciarmente nesincer, duplicitar şi/sau „estetizant” (gen Radu Petrescu, Gh. Crăciun, M. Cărtărescu şi cine-o mai fi ţinînd). Toate, în fond, ruşinoase (în toate sensurile termenului). Nici al meu nu e foarte departe de asta, dar…în fine…să sperăm că…(O frază „lucrată”, estetizantă, cu calcularea – pe cît posibil – efectului asupra eventualului cititor. Ceea ce, evident, nu face decît să falsifice şi mai mult acest „Registru”…)

Aştept, aşteptăm „primăvara de la Bucureşti”, vorba lui Nedelciu. Nu sînt, evident, pregătit pentru ea, dar de-ar veni odată că aşa nu se mai poate! Cît s-o tot tîrîm? Trec anii, îmbătrînim aiurea, ne măcinăm degeaba. De ce dumnezeu m-am născut deştept şi ţara a investit (într-o primă fază) atîta în mine dacă-s obligat să vegetez, să fac munci sub capacităţile mele? Şi situaţia e, evident, generală.

Poate că asta, lumile astea, nu e o epocă în care să mai stai de scris? Trebuie făcut ceva! Dar ce? Sînt atîtea şi tu atît de derutat şi prietenii atît de puţin capabili să se pună de acord asupra unor principii minimale. Plus, unii, deja speriaţi bine de securitate (Securitatea cui? În nici un caz a omului onest, de pe stradă).

Dorinţa de a trăi ia cele mai ciudate forme: la mine, curiozitatea faţă de ce va mai fi, faţă de cum va evolua lumea, ce se va întîmpla cu ea. Dincolo de toate, asta e. De-aici şi nepăsarea mea pentru multe lucruri foarte importante (pentru alţii) de-aici şi-o vinovată neglijare a trupului, singurul suport (dovedit) al minţii mele curioase.

Să termin cu şcoala. Cu Întorsura, neapărat. Dacă nu se iveşte nici o variantă fericită, la toamnă demisia. Prea m-am complăcut în inerţia generală. O ruşinoasă lipsă de minim curaj (deşi am „scuza” pauperităţii cvasiabsolute, presiunilor celor din jur etc.)

Faţă de barochismul postmodernist, eu vreau o minimă claritate, „normalitate”, un om frumos aşa cum e, nu dominat de potentarea fantasmelor şi reziduurilor culturale de tot felul, potenţate prin tehnici artistice, amplificate cu ajutorul tehnologiei. În spatele „spectacolelor” postmoderniste (de la film şi carte, pînă la arhitectură) se simte o imensă maşinărie umană, o birocraţie eficientă a spiritului, un creier hiperşmecher, dar sec, cohorte de surogaţi, de invertiţi sau piticuţi intelectuali şi (uneori, singura dată cînd mai au ceva haz) desperados schizo-paranoizi gen Burroughs sau Pynchon (dar şi ăştia cu ceva morbid în ei). În fond, toţi, nişte crepusculari, nişte oameni fără copii (la propriu şi la figurat) indivizi care se cred „la sfîrşit”, care nu au sentiment real al construcţiei, al familiei (în sensul de a face cu gîndul – responsabil – la ceilalţi), curajul de a fi „modeşti”, de a nu crede că lumea se termină în ei şi cu ei. Oricum, ceva maladiv în toţi, dacă nu-i doar artificial (ca la Calvino, pe care – dincolo de artificialitate – îl simt uman, ironic-detaşat, dar uman). Prin ce e „periculos” postmodernismul: lasă loc, se retrage din spaţiile esenţiale ale discursului şi ale culturii, lăsînd locul elementarilor, troglodiţilor „curaţi şi energici”, religiilor „pentru cretini” şi formelor culturale subintelectuale.

*

Ideologii secolului XXI, cei care vor influenţa modul de a gîndi şi a trăi al celor din secolul viitor sînt în mijlocul nostru. Dar cum să fii atent la ei, cum să-i identifici, în zgomotul şi furia destrămării utopiilor născute în secolul trecut. Inerţia specifică oamenilor, ne face să ne luptăm cu moduri de a gîndi şi acţiona care şi-au dovedit deja, fără drept de apel, falsitatea, aberaţia, cruzimea. Trăim prea puţin, sîntem prea puţin informaţi şi – în acelaşi timp – lipsiţi de o minimă modestie. Poate că „progres” în cele umane înseamnă şi a greşi mai puţin, a nu mai uita măcar o parte din lecţiile trecutului, a fi mai prudenţi şi mai modeşti. Renunţarea la „entuziasme”, transformarea conducătorilor, a oamenilor politici din eroi în funcţionari e un proces benefic, e – oricum am lua-o – un „progres”. Desigur, nostalgia tribalismelor, tînjirea după zei…Dar cîtă aberaţie şi cruzime, cîtă arbitrarietate şi ce factor de frînare în spatele „frumoaselor” (în sens strict estetic) construcţii socio-culturale în faţa cărora se extaziază antropologii istoricii (inclusiv ai religiilor), în faţa cărora m-am extaziat şi eu. Desigur, toate erau „funcţionale”, răspundeau unei anumite nevoi de supravieţuire. Dar, era absolut nevoie ca aztecii să ucidă sistematic prizonierii, erau necesare supravieţuirii lor socio-economice uciderile de oameni în cadrul ceremoniilor? Desigur, spaniolii au făcut enorm de mult rău, au ucis şi jefuit, au topit minunate podoabe, au adus boli şi nedreptate, dar au interzis obiceiuri sîngeroase şi – pînă la urmă – mă-ntreb dacă societatea aztecă ar fi permis, economic, înmulţirea populaţiei pînă la 70-80 milioane, cîţi sînt mexicanii. Păi? Desigur, oamenii mor, dar nu în medie la 20-25 de ani, dar nu mîncaţi (cam 10-15%) de alţii sau jupuiţi pe vreun altar. Marile crime nemţeşti sau staliniste sînt tot o manifestare a „vocii tribale”, a acelei cruzimi care derivă din considerarea „celuilalt” ca nefiind om, ci subom, neom, antiom etc. Cîte milioane au murit în Africa, după retragerea „colonialiştilor”? Contează că asasinatele-n masă au fost acoperite uneori „ideologic”? Sînt, evident, pentru civilizaţia apuseană, pentru că a eliminat – treptat, să ne-amintim de războaiele religioase din sec.XVI-XVII – ideea, sentimentul normalităţii crimei în masă, a justificării eliminării fizice a „celorlalţi”. De-abia dincolo de asta mai putem sta de vorbă. Adică să recunoaştem că progresul tehnologic, şansa scăpării din ciclul fără sfîrşit al mizeriei li se datoreşte aproape în exclusivitate. Abia cînd omul a încetat să creadă că cea mai scurtă cale spre bunăstare e nu jefuirea sau exploatarea „celorlalţi” ci înţelegerea şi stăpînirea naturii, munca şi gîndirea, putem vorbi de „progres”. Desigur, s-a ieşit treptat, dar însă totuşi… Am cam pierdut ideea. Oricum: ex Occidente lux. Oricum ai întoarce-o, dacă eşti onest, trebuie s-o recunoşti. Problema-i ce faci: declari că n-ai nevoie de lumină, fugi acolo unde e, sau încerci – o aduci aici, între ai tăi (că doar n-o să fugă tot poporu-n Vest)? Numai că, vezi tu, dragul meu, prostia-i mare, fudulă şi tare.

Drama „Stalin”, neapărat în versuri (albe probabil, dar cu metrică fixă) Tocmai fiindcă – acolo – e o ultimă manifestare a unei mentalităţi pre-moderne, a unor structuri socio-culturale, mentale arhaice, disimulate dar în haine „ideologice” şi în limbaj (şi structuri organizaţionale) de tip birocratic. Poezia, versul dezghioacă, dă la o parte învelişurile, regăseşte „suflul originar”. Fiindcă, în şi dincolo de istorie, de întîmplări se desfăşoară un „scenariu mitic”. Stalin e un produs al mentalităţii primitive a straturilor „de jos”, răscolite şi aduse la suprafaţă de revoluţie decît al norocului, abilităţii şi tenacităţii lui de politician. El a fost aşa cum a fost, fiindcă aşa era necesar, aşa trebuia să fie cel care vroia să conducă Rusia (şi toate naţiile subordonate, majoritatea şi mai înapoiate) atunci.

Crimele (şi încă în masă) nasc un asemenea frison încît, pentru a-l stăpîni şi exprima cum trebuie eşti obligat să ajungi la „rădăcini” şi, în scris, la rădăcină e ritmul (poate – sigur! – şi-n celelalte arte); plus că teatrul e o artă „orală”, „tribală”, iar manifestările publice ale spiritului tribal cer – aproape obligatoriu – versul.

Să renunţ o dată, pentru Dumnezeu, să mă gîndesc cum, cine, cînd, cu ce succes va pune piesa în sine, înainte chiar să fi scris un rînd! Scîrboasă boală de filolog, care se şi vede în paginile unei „istorii literare”. Nu cred că există ceva mai tîmpitor şi mai sterilizant pentru un scriitor. Spaima e nimic pe lîngă nevroza filologică; ba chiar, uneori, spaima e stimulatoare. Pe cînd tîmpenia asta e mumificatoare. Voi ajunge să-i urăsc pe toţi istoricii literari numai pentru că…Alt simptom de decadenţă: importanţa (chiar exagerată) pe care creatorii o acordă „chibiţilor”: critici, istorici literari, teoreticieni. Ca şi cum de ăia ar depinde reuşita vreunei opere literare. Ştiu, la mine-i şi oroarea de trogloditismul creatorilor „puri”, „din topor”, dar de aici pînă la a visa – în amănunte – cum va fi primită, comentată, analizată o piesă pe care nici măcar n-ai început s-o scrii…

Pînă atunci, poate-ncerc o „feerie”, o comedie (eventual operă-bock) cu subiect didactic. Relativ scurtă. Sau 2-3 nuvele à la „New Yorker”.

Săptămîna asta nu mai servesc şcoală. Gripa a luat forma unei bronşite, aşa că ieri o foarte simpatică Liliana mi-a dat concediu pe trei zile, suficient ca să scap de calvar pînă lunea viitoare.

17.III

N-am mai scris nimic. M-am simţit foarte rău: leşinuri, coşmaruri, ameţeli. Probabil ficatul sau fierea. Oricum, a fost la limită: o senzaţie că trec în altă lume, cu alte legi, în care nu mai pot acţiona în nici un fel, o senzaţie de descompunere, de pierdere. Azi-noapte am stat 2-3 ore treaz, cu lumina aprinsă, numai să nu se mai producă „trecerile” respective. Am un gust ciudat, nici o mîncare nu mai are gustul ei normal. Nici măcar proiecte nu-mi mai fac. M-am săturat să mă tot tîrîi prin viaţa asta şi să aştept. Să aştept ce? Realmente am senzaţia că sînt, literariceşte, un tip terminat. Sistemul ăsta de cenzurare (nici da, nici nu) are drept principal efect (scontat sau nu) scîrbirea scriitorului de munca lui (şi nimic nu poate fi mai rău ca asta: de scris scrie-ntr-o doară, de altceva n-are chef să se-apuce…) Şi, ca şi mine, îl transformă într-un văicăreţ. (Poate că sînt – în ultimă instanţă – o natură văicăreaţă, dar cine nu e?)

Afară e chiar primăvară: soare, cald. Dar nu am nici un chef, nici o bucurie. Deşi sînt meteodependent. Prea mult am stat la fund, prea mult mi-am bătut joc de propriu-mi intelect şi talent (m-a ajutat şi societatea, dar). Cu un minim curaj aş putea tranşa problema: sau mi se dă un post ca lumea, sau stau acasă, la flori. Sau la o adică, cer să emigrez. Deşi…Tocami asta-i, singura soluţie plauzibilă e să plec, dar eu am chef să rămîn aici, între vorbitorii limbii pe care-o cunosc realmente. Deşi (iar deşi!) am abia 35 de ani, sînt încă tînăr.

Poveşti aiurea. Mai bine m-aş culca.

[Vatra, nr. 1-2/2015]

februarie 27, 2015martie 4, 2015 de VATRA

Fascinaţia (neo)expresioniştilor

Cristina TIMAR

Excurs în istoricul unei şcoli de critică

Şcoala critică de la Braşov se poate lăuda cu o serie de critici (încă) tineri, de primă mână, care cu siguranţă vor asigura continuitatea cu generaţia anterioară, de un prestigiu greu de egalat, generaţie care a şi creat, pe la mijlocul anilor ’90, filologia braşoveană. Printre întemeietori se numără o mână de scriitori optzecişti, regretaţii Gheorghe Crăciun şi Alexandru Muşina şi criticii ardeleni Cornel Moraru, Al. Cistelecan şi Virgil Podoabă. Deşi nu chiar din prima linie, a întemeietorilor, dar cu siguranţă dintr-o aceeaşi categorie valorică, regretatul Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu au edificat, la rândul lor, şcoala braşoveană, iar echipei tinere, formate în instituţia întemeietorilor, nu-i rămâne decât să continue o solidă construcţie culturală. E vorba, desigur, de o responsabilitate extrem de serioasă, căreia îi fac faţă cu brio Adrian Lăcătuş, Rodica Ilie şi Georgeta Moarcăs, ca să-i amintim doar pe cei mai vizibili, prin prisma activităţii de universitari. Domeniile lor de interes sunt dintre cele mai diverse, dar foarte solide şi inovatoare pe direcţia abordată, ele mergând de la studiul modernităţii târzii (Adrian Lăcătuş, Modernitatea conservatoare. Aspecte al culturii Europei Centrale, 2009), la cel al avangardelor secolului XX (Rodica Ilie, Poetica manifestului literar. Aspecte ale avangardei române, 2007) sau al expresionismului poetic postbelic (Georgeta Moarcăs, Disonanţe. Studii asupra expresionismului în poezia română contemporană,* 2011). Comentariul de faţă are în vedere volumul Georgetei Moarcăs, la bază teză de doctorat, care abordează un curent literar extrem de controversat, încă de la apariţia sa în spaţiul cultural german, dar extrem de fecund în spaţiul cultural românesc. Se pare că tocmai acest apetit expresionist al poeţilor români, mai precis al unor grupări marginale, de nu chiar de individualităţi creatoare e vorba, aflate nu de puţine ori contra mainstream-ului, manifestat cu recurenţă în diverse perioade ale secolului XX, fără a-şi pierde forţa nici la începutul secolului XXI, o intrigă pe tânăra cercetătoare braşoveană. Cu toate acestea, în volumul publicat în 2009 ea recurge la o selecţie drastică, păstrând doar patru din cei opt poeţi analizaţi în teza de doctorat. Probabil Ion Caraion, Mariana Marin, Ion Mureşan şi Ioan Es. Pop i s-au părut cei mai reprezentativi şi având personalităţile creatoare cele mai vibrante, nişte expresionişti pur-sânge, tratând expresionismul într-o manieră extrem de personalizată şi cu atât mai grăitoare într-un anumit moment istoric.

Expresionismul proteic sau de la expresionism la expresionisme

Volumul debutează cu un capitol teoretic foarte bine articulat, Georgetei Moarcăs nescăpându-i niciun aspect din diacronia expresionismului, decelat în toate conceptualizările pe care le-a primit de-a lungul timpului: fenomen, curent, mişcare, stil, Weltanschauung, Weltgefühl. Oricum, preferinţa sa e orientată spre înţelegerea expresionismului dincolo de cadrele istorice în care a apărut căci, abia dezistoricizat, el se dovedeşte „un valoros punct de plecare în lectura şi interpretarea poeţilor români postbelici şi contemporani.” (p.13) Apoi, respinge şi încadrarea expresionismului în marea familie a mişcărilor de avangardă, deşi există puncte de incidenţă cu acestea, mai ales pe dimensiunea critică, dar el nu capătă accentele demolatoare ale celorlalte –isme, nici nu epatează cu vreun manifest, ci îşi menţine ambiguitatea şi dificultatea încadrării, ceea ce o determină pe autoarea studiului să opteze pentru înţelegerea expresionismului drept „o reacţie de tip romantic întârziat, de retragere şi respingere în faţa rapidei industrializări a Germaniei la sfârşitul secolului XIX”, constituindu-se astfel într-o „critică responsabilă a modernităţii”. (p.16) După cum cu îndreptăţire remarca Georgeta Moracăs, ceea ce părea a fi un dezavantaj major, lipsa unui program, a unui manifest al expresionismului, se dovedeşte în timp unul din marile sale avantaje şi unul din secretele longevităţii lui. Astfel, dacă celelalte -isme, mult mai gălăgioase în efortul lor negator au murit relativ repede şi şi-au consumat puterea regeneratoare într-un interval scurt de timp, expresionismul, extrem de proteic dintru început, a continuat să existe şi să se manifeste, cunoscând multiple transformări, astfel încât mai adecvată şi mai proprie lui e a-l discuta în multiplicitatea de formule, şi nu în unitatea sa, ori, preluând concluzia autoarei „putem vorbi mai degrabă de expresionişti şi expresionisme, decât de expresionism la singular.” (p.24)

Dincolo de toate aceste consideraţii teoretice şi metodologice, intenţia autoarei este de a trasa parcursul expresionismului şi raportările la el în spaţiul românesc, mult timp receptarea fenomenului fiindu-i tributară lui Lucian Blaga, un pasionat al expresionismului văzut, oarecum exclusivist, pe latura sa metafizică, a tendinţei spre absolut, care se potrivea cel mai bine structurii sale. Ştefan Aug. Doinaş duce un pas mai departe receptarea expresionismului, încercând o conciliere între „tendinţele majore ale expresionismului, una preocupată de căutări spirituale, cealaltă de domeniul acţiunii sociale” (p.37) Ov. S. Crohmălniceanu depăşeşte timid viziunea istorico-literară, detectând „accente expresioniste” în operele unor poeţi, ante- şi interbelici. Dar, constată autoarea, abia mult mai târziu avem de-a face cu o lectură fenomenologică a expresionismului, prin criticul Al. Cistelecan, care va percepe semnele expresionismului nu survolând opera, nu căutând teme, motive, atitudini expresioniste la suprafaţa operei, ci coborând în însuşi miezul subiectivităţii creatoare, adică, în termenii autoarei, „în cel mai incomod loc cu putinţă, nucleul incandescent al psycheii poetului”. (p.41) Pentru Al. Cistelecan, orice inhibiţie legată de circumscrierea istorică sau nevoia de sistematizare a trăsăturilor expresionismului, de oferire a unei viziuni unitare, a dispărut definitiv, astfel încât, eliberat de aceste cadre procustiene, expresionismul capătă în comentariile sale „cele mai neaşteptate nuanţări” (p.41), în funcţie de subiectivitatea poetului vizat. De fapt, pe Al. Cistelecan nu-l mai interesează expresionismul în calitate de istoric literar, ci în calitate de fenomenolog al imaginarului, toate nuanţele pe care le identifică în imaginarul particular al unui poet, precum şi indicii expresionismului (pe care Georgeta Moarcăs îi şi inventariază scrupulos), tinzând spre o asumare existenţială a actului poetic, de un dramatism intens, exaltând autenticitatea şi neglijând experimentalismul. Ei bine, atunci nu e de mirare că tocmai pe această latură existenţială Al. Cistelecan ajunge să reconsidere poezia optzecistă, „vedeta” epocii, poezia postmodernă, fiind surclasată în topul său de cea (neo)expresionistă, marginală multă vreme în raport cu „direcţia nouă”.

Spre o fenomenologie a expresionismului

Bănuim că acesta ar fi, deşi nemărturisit în volum, şi criteriul de selecţie al Georgetei Moarcăs. „Cei patru magnifici” care trec prin filtrul exigent al autoarei şi fac saltul din paginile tezei de doctorat în cele ale volumului din 2011, au meritul incontestabil de a fi creat universuri lirice care mărturisesc la cote atât de înalte drama individuală şi colectivă a epocilor istorice traversate încât coeficientul lor de expresionism (înţeles ca vizionarism disperat, conştientizare a crizei omului, limbajului, umanităţii, mărturie a unui timp agonic, crepuscular) nu poate trece neobservat, nu poate lăsa indiferente conştiinţele celorlalţi. Poezia lor, întocmai ca textul biblic, bunăoară, exhibă atâta directeţe şi autenticitate încât interpelează cititorul, îl opresc din alergare, punându-l în situaţia, deloc confortabilă, de a-şi confrunta demonii, mai ales pe cei ai autosuficienţei şi autoiluzionării. Toţi cei patru practică o poezie incomodă şi neprietenoasă, născută din coborârea în tenebrele propriei interiorităţi şi, tocmai din acest motiv, cu atât mai fascinantă. Răvăşirea lăuntrică e, în definitiv, semnul dezagregării exterioare, al faptului că toate formele de organizare a societăţii umane, în ciuda aparenţei de stabilitate şi siguranţă, sunt extrem de fragile şi pot evolua în structuri monstruoase (războaie devastatoare, regimuri dictatoriale etc.). Premisa comună, observă cu justeţe Georgeta Moarcăs, din care par să se hrănească universurile imaginare ale celor patru, e lipsa raportării la absolut care, în cazul lor, spre deosebire de expresioniştii începutului de secol, inclusiv Blaga la noi, încă mai promitea şansa salvării şi regenerării omului. De la expresioniştii începutului de secol XX, la cei ai sfârşitului, respectiv începutului de secol XXI, e tocmai distanţa de la deznădejdea şi disperarea care mai speră într-o posibilă izbăvire venită dintr-un dincolo transcendent, la deznădejdea pură. Referinţa corectă a (neo)expresioniştilor postbelici este, fără îndoială, Bacovia, ei „fiind tributari, în grade variabile, expresionismului nihilist, bacovian”. (p.163)

Pornind de la constatarea că poezia fiecăruia din cei patru poeţi e expresie a unei stări de criză acutizată a subiectului liric, Georgeta Moarcăs identifică, pe urmele „maestrului”, a cărui privire fenomenologică o adoptă, dar fără a renunţa (şi bine face!) la contextul istorico-social, „structurile interioare de tip expresionist” ale celor patru poeţi aflaţi în topul preferinţelor sale. În cazul lui Ion Caraion, urmăreşte „dominanta agonică” pe fondul dramei războiului, lumea devenită „infern şi experienţă carcerală”, „voluptatea negaţiei”. Poezia Marianei Marin se alimentează dintr-un conflict permanent cu realitatea totalitară, o realitate eminamente demonică, poezia sa abundând în reprezentări ale „sinelui mutilat” (p. 166), propriul corp devenind, prin contagiune „ascunzătoarea Răului” (p.83). Ion Mureşan e privit oarecum diferit faţă de primii doi, prin prisma acceptării treptate a vocaţiei vizionare, de la teama iniţială la abandonul complet în braţele (sau ghearele!) viziunii, până la a deveni victima sa, autoportretul său expresionist evidenţiind „cufundarea în exces, în demonie”. În regim expresionist, lumea devine limb, poetul trăind paroxistic „drama clivajului dintre trăire şi expresie, dintre experienţă şi limbaj” (p.101). Ioan Es. Pop e creatorul unui univers liric în care structurile expresioniste sunt tratate într-o manieră extrem de personală. Proprie lui şi individualizându-l net printre ceilalţi poeţi, este dubla sa revendicare, deopotrivă blagiană şi bacoviană, rurală şi urbană. Dar tradiţionalismul său se află la antipodul celui „metafizic” blagian, poetul nouăzecist nu doar demitizează toposul rural, ci îl demonizează de-a dreptul, dovedindu-se „un tradiţionalist à rebours” (p.167)

Atât teza de doctorat, cât şi volumul care a urmat-o, se opresc la Ioan Es. Pop, poetul deopotrivă optzecist şi nouăzecist, cel care, cronologic vorbind, asigură trecerea de la optzecism la douămiism. Oarecum surprinzător, având în vedere că e vorba de poeţii propriei generaţii, Georgeta Moarcăs le dedică neoexpresioniştilor douămiişti câteva consideraţii în capitolul final, al concluziilor. Mergând probabil din prudenţă pe calea unor poeţi deja canonizaţi sau în curs de a ocupa o poziţie onorabilă în canonul literar postbelic, congenerilor nu li se mai aplică studii distincte, care să releve individualitatea creatoare a unuia sau altuia, ci sunt priviţi cum grano salis, ca un grup relativ omogen (deşi, potrivit remarcii autoarei, marii expresionişti europeni sau români au fost mari individualităţi creatoare solitare, refractari înregimentării într-un grup), din care fac parte Claudiu Komartin, Dan Coman, Teodor Dună, Miruna Vlada, Oana Cătălina Ninu, Elena Vlădăreanu. Ei sunt plasaţi în descendenţa directă a expresioniştilor optzecişti, al căror „patriarh” e nimeni altul decât Bacovia, cărora le şi fac dreptate, răzbunând marginalitatea în care au fost azvârliţi de mult mai solidarii optzecişti postmoderni „lunedişti”. Georgeta Moarcăs pare a amenda tocmai tuşele groteşti şi mizerabiliste prea accentuate ale ultimei generaţii, gesticulaţia prea teatrală în care se complace poezia ultimei generaţii, riscând să cadă în retorism şi patetism, în dauna autenticităţii, ceea ce, în fond, ar putea semnala epuizarea expresionismului. Dar parcă tabloul expresionismului românesc postbelic nu e complet fără unul-doi din poeţii ultimului val, iar Georgeta Moarcăs e cea mai potrivită să-l întregească.

_______

Georgeta Moarcăs, Disonanţe. Studii asupra expresionismului în poezia română contemporană*, Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2011, p.181

[Vatra, nr. 11-12/2014]

februarie 25, 2015martie 4, 2015 de VATRA

De la femeia feminină la femeia feministă

Al. CISTELECAN

O oaste exegetică tot mai mare şi mai bine înzestrată se îndreaptă, ameninţător absolut, spre tematica feminităţii şi feminismului literar (şi nu doar). Din cîte văd la piaţă şi prin tîrguri (specializate, fireşte), avangarda – sau trupele uşoare de hastaţi, în vechea nomenclatură şi aşezare tactică – deja se ciocneşte voiniceşte – şi încă de ceva vreme – cu aceste teme şi probleme. E drept că primele şarje par făcute de trupe exclusiv de amazoane (cum e şi normal; de aceea a şi ieşit tratatul despre amazoane al Adrianei Babeţi, pentru îndrumare tactică), dar nu e mai puţin adevărat că atacul pare vijelios şi frontal de fiecare dată. Vijelios numaidecît pare şi cel condus de Georgeta Adam – pe un flanc, cel al imaginarului poetic feminin – şi de Elena-Claudia Anca, pe celălalt, al femininului feminist interbelic. De vor fi oameni (se prea poate să fie, că prejudecăţile se ţin scai de unii) care vor crede că şarjele celor două amazoane academice nu-s decisive, rămîne, totuşi, fapt că-s temeinice (fiind vorba de două teze de doctorat). Respectul de cronologie literară ne-ar cere să glosăm mai întîi pe seama „incursiunilor” Elenei-Claudia, dar mi se pare mai metodic să începem cu cele spuse de Georgeta (în Imaginarul poeziei feminine. O secţiune de aur, Editura Niculescu, Bucureşti, 2010), întrucît tratează chiar despre elementul cel mai revelator şi mai autentic al feminităţii lirice (şi-n general al oricui, fiind componenta cea mai sălbatică şi mai incontrolabilă); iar dacă pe acesta îl avem deja definit, determinat şi identificat, restul vine ca de la sine.

Pentru o asemenea treabă, putem merge liniştiţi pe mîna Georgetei, mai cu seamă că procedează cum nu se poate mai metodic şi purcede (cu definirea instrumentelor) de la analiştii imaginarului şi ai mecanismelor imaginative şi simbolizante, cu toţii autorităţi dincolo de orice cîrteală (Bachelard, Beguin, Durand, Burgos, Friedrich, Eliade). Aceşti savanţi şi experţi ai fenomenologiei imaginaţiei (unii dintre ei, nu chiar toţi) pornesc de la premisa (la unii axiomă) care – spusă pe şleau, chiar dacă sună cam vulgar – zice că sexul nu doar imaginează, ci şi scrie; oricît s-ar feri ei de metafizica obsesiei sexuale a lui Freud şi s-ar ascunde după metafizica arhetipurilor lui Jung, propoziţia iniţială a doctrinei rămîne curat freudiană. În orice caz, chiar şi la cei mai pudici, sexualitatea nu poate fi exorcizată din creativitate (asta şi pentru că ea funcţionează în limbă), fiind un element decisiv din chimia imaginativă, unul atît de impetuos şi subversiv încît se răsfrînge – mediat sau imediat, dar fatal numaidecît – în scriitură şi viziune. Dacă e aşa (şi aşa o fi), înseamnă că sexismele tematizate – sau chiar exhibate – sunt cel puţin redundante (ori chiar stridente), de nu cumva probează chiar deficit imaginativ (care sigur are rădăcină biologică). Exhibiţionismul şi alte parade devin deci dintr-o scădere specială iar stilistica provocării nu face decît să ascundă cauza. Nici exaltarea feminităţii nu-i, deci, neapărat de trebuinţă în lirica feminină, de vreme ce ea, oricum, rămîne sexualizată în – şi din – profunzimi. Dar conştiinţa de sine (inclusiv cea de gen) e şi ea o componentă din radicalul creativităţii, aşa că devine de tot natural ca poetele să se exalte ele cumva, şi cu voie şi fără voie. Pe aceste pulsaţii sexualizate/feminizate ale imaginarului le caută, aşadar, Georgeta, la cinci poete aşezate într-o „secţiune de aur”: Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Carolica Ilica şi Mariana Marin. E o listă bună pentru orice defilare – şi motivată suficient de Georgeta (în primul rînd prin criteriul valoric, transformat în reprezentativitate). Ar putea încăpea, poate, o întrebare (la care însă nici nu se cuvine răspuns): care poete sunt mai exponenţiale pentru „imaginarul feminin”, cele la care sexualitatea e mai transparentă şi mai manifestă ori cele la care e mai ascunsă şi mai discretă? Care senzualitate e mai iradiantă, cea dezgolită ori cea acoperită? (probabil că devine după gusturi şi momente). Sunt însă cazuri ilustrative toate cinci, cu atît mai mult cu cît evoluează în formule lirice net diferite.

Nu-i această ascuţire a instrumentarului singurul gest metodic din cartea Georgetei. După el urmează un alt pas logic – imperativ chiar: o scrutare diacronică a soartei feminismului poetic. N-a fost, din cîte ne rezultă, o soartă chiar fericită. Ba din contră. Mai întîi, din cauza misoginismului care a dominat lumea pînă spre zilele noastre şi care, fireşte, a funcţionat şi la noi (dar dacă a funcţionat peste tot, chiar şi acolo unde societăţile s-au emancipat de patriarhalitate, poate că la noi nu va fi fost de vină „caracterul patriarhal al unei culturi şi al unei civilizaţii în care locurile şi rolurile de frunte au fost rezervate bărbaţilor” (p. 71)). Vulgata macho (pe scurt: femeia – „fizică”, bărbatul – „metafizic”) ţinea femeile în inferioritate creativă (nu doar, dar fiind vorba de poezie…) şi a fost nevoie ca femeile să demonstreze limpede – şi îndelung – contrariul; şi nici asta n-a fost de ajuns, căci ultima redută misogină e încă în picioare: muzica e ultima probă pe care femeile o mai au de dat. Georgeta trece printre cauzele locale care au împiedicat „afirmarea poetelor românce” şi „puţinătatea reprezentantelor” (idem). Eu n-aş paria chiar hotărît pe această „puţinătate”, strict statistic vorbind (chiar dacă poeţii erau, fireşte, mai mulţi decît poetesele), căci versificatoare am avut destule (de nu chiar prea multe). E altceva că le-a înghiţit uitarea; asta e o judecată de valoare, nu de existenţă. Se-nţelege că şi Lovinescu, deşi cel mai tandru dintre critici, rezultă misogin şi simplificator, întrucît „a circumscris” „imaginarul feminin”, „ab initio”, „discursului erotic.” (ibidem). Dar ce era să facă dacă materialul era pe jumătate erotic (cealaltă jumătate fiind naturistă, dar cu natură destul de animată şi implicată în compasiunea sentimentală; iar despre „afirmare”, avea oare pe cine?!… de-ar fi avut, sigur n-ar fi ezitat). Măcar el le caută scuze – şi le şi găseşte una adevărată: convenienţele sociale, care nu lăsau o femeie să ofteze după iubiţi ilegali (poezia fiind considerată confesiune era mereu lăudată, la poete, pentru sinceritatea „simţirii,” dar tocmai sinceritatea era riscantă din această perspectivă). În fine, bine că prejudecăţile au căzut şi poetele se pot acum afirma în voie, etalîndu-şi „condiţia de gen” „fără pudori ipocrite” (p. 5). Nu toate „pudorile” de dinaintea anilor ’60 erau însă „ipocrite” (destule poete erau fete sfioase în mod onest şi structural), iar „condiţia de gen” se afirmase destul de dezinvolt în interbelic (ba şi mai repede). Ca să fiu mai precis, nu poetesele anilor ’60 – şi după – au inventat sexul (în poezie); iar feminitatea cu atît mai puţin. Dar e posibil să le fi dus în triumf pe amîndouă.

Oricît de bine pus la punct ar fi instrumentarul şi contextul, rămîne totuşi lucru greu „definirea specificităţii feminine”, întrucît, zice Georgeta, „sexul sau invocarea experienţei feminine sunt criterii importante, dar insuficiente pentru a vorbi de o veritabilă estetică feministă” (p. 103). Din păcate (sau nu), aşa e: estetica e, de felul ei, trans-sexuală sau supra-sexuală, iar feminismele (ideologizate ori ba) ţin de reţeaua problematică şi atitudinală a poeziei, care însă produce efect estetic zero. Asta nu înseamnă însă că o eventuală configurare a imaginarului – şi specificarea lui „feminină” – n-ar avea relevanţă şi pentru calitatea ca atare a viziunii poetice. Numai că tocmai în această operaţie delicată aş zice că Georgeta nu izbuteşte, măcar că, pe tot parcursul, cartea ei e o demonstraţie şi o pledoarie deodată. (Şi e o carte bine lucrată, profesionistă, cu bun nerv argumentativ. Mai sunt, desigur, şi lucruri – unele mărunte, altele mai grave – nu chiar în regulă, dar ele pot fi iertate; bunăoară, citatul de la pagina 190, din Aurel Sasu, nu e, de fapt, din Aurel Sasu; chiar dacă au fost uitate ghilimele, el vine dintr-un dicţionar pe care Georgeta, de altfel, l-a răsfoit; mai greu de iertat sunt absenţele lui Jean-Pierre Richard, dintre străinii calificaţi, şi a Irinei Petraş, care, la noi, aproape că s-a înstăpînit pe domeniul genosanalizei). Ce-i stă Georgetei în cale, aşa încît concluzia la imaginarul feminin să nu fie de tot convingătoare, sunt cîteva lucruri înţelese şi asumate cam cum n-ar trebui. Explorarea „feminităţii” imaginative porneşte de la aşezarea poeteselor – şi operelor lor – sub semnul reveriei (pp. 107-108). Reveria, fiind de anima, cum zice Bachelard, e de la sine feminizantă (poate chiar feminină), aşa încît aici demonstraţia feminităţii devine aproape tautologică. Iar dacă poetele selectate pentru demonstraţie stau şi visează, nu văd de ce s-a mai combătut misoginismul de dinainte (căci asta concedeau şi criticii „misogini”, convinşi şi ei că poetele visează; nu contează la ce – sau la cine – anume, căci reveria oricum captează toată lumea). Analizele propriu-zise, cu înclinaţie spre grila stilistică, nu descompun, de fapt, mecanismul imaginativ, fiind mai atente la construcţia sensului sau a semnificaţiilor şi la textul ca artefact, nu ca explozie imagistică sau fervenţă inaugurală. La Blandiana, bunăoară, Georgetei îi pare mai atractivă ideea – sau atitudinea – poetei/poeziei decît mecanismul imaginativ ca atare şi, prin urmare, nu stăruie asupra „lichefierii” sensurilor, a acqvificării viziunii din Refluxul sensurilor sau Arhitectura valurilor, deşi acestea ar fi fost argumente mai temeinice pentru feminizarea lumii. În plus, acţiunea imaginantă rezultă oarecum pervertită, întrucît ei i se încredinţează „saltul în planul abstractului” (p. 118), pe cînd – cel puţin în mod obişnuit, dar obişnuit absolut – imaginaţia, de fapt, nu abstractizează, ci senzualizează, corporifică, carnalizează etc. (Şi nici nu se-nţelege prea bine cum se realizează acest salt în „planul abstractului” de vreme ce poeta zice că pe „foile albe” din juru-i „cerul şi-aşterne cerneala”; un cer mai puţin „abstract”, mai materializat, transformat într-o călimară spartă, e chiar greu de conceput). Lucrurile acestea se trag din conceptul mai aparte al arhitecturii poetice, concept în cadrul căruia Georgeta vede „nivelul structurii de adîncime” ca fiind unul al „sensurilor” (p. 130), pe cînd regula zice că sensul emană, fiind din clasa suprastructurii, iar în „structura de adîncime” stau imaginile pulsatile, plasa de obsesii, pulsiunile pure/impure. În orice caz, sensul nu-i la rădăcina poemului, ci în inflorescenţa lui. Din loc în loc Georgeta se sabotează singură şi omologhează performanţa „feminină” cu etaloane „masculine”; cum, bunăoară, asemănînd bocetul Ilenei Mălăncioiu cu Tînguirile lui Laforgue (p. 180) sau terminînd apoteotic pledoaria pentru feminitatea lirică prin omologarea sau „consonanţa” ei cu „structurarea imaginarului liric” la Nichita Stănescu şi Marin Sorescu (p. 286). Cu siguranţă concluziile cărţii ar fi fost mai convingătoare dacă – altminteri într-un foarte bun capitol final, dedicat investigaţiei izomorfiilor materiale – Georgeta ar fi ţinut cont de sfatul lui Bachelard şi ar fi revelat iradianţa imaginativă a „elementelor” nu acolo unde ele sunt tematizate sau nominalizate, ci unde se vede doar insidianţa lor. E însă bine şi cum e, chiar dacă, din cîte se vede, nu-i deosebire între imaginarul feminin şi celălalt (dacă o fi existînd şi altfel de imaginar).

*

Elena-Claudia Anca nu intră chiar aşa de adînc în misterele imaginativului feminin, dar cum jurnalele sunt şi ele – pe o parte, cel puţin – lucrare confesivă (chiar dacă nu una esenţială, cum e poezia), devine că sunt şi ele relevante de femininate. Cu atît mai mult cu cît sunt scrise – obligatoriu – dacă nu chiar pe sinceritate, măcar în convenţia de „sinceritate.” Incursiuni în femininul interbelic (Editura Ecou Transilvan, Cluj, 2013) (oare titlul e intenţionat aşa de – cum să zic? – sugestiv/ambiguu/transparent? – ori e din nimereală?) cu jurnale feminine, localizate temporal între războaie (pe cît s-a putut), se ocupă, după ce, fireşte, problematizează specia „diaristică” şi peripeţiile feminităţii ca „alteritate” şi alte cele. Sunt, la ambele puncte, discuţii serioase, temeinice la documentare, dar cum prefaţa lui Mircea Popa – şi nu mai puţin Argument-ul Elenei-Claudia însăşi – ne spun mai totul despre cum şi cu ce e făcută cartea, nu mai insistăm cu nici o descriere. Destul să spunem că din cele 14 diariste luate în discuţie doar una (Lucia Ţenovici) e mai din popor (dar profesoară cu doctorat şi ea), restul fiind regine, prinţese şi alte specii cît de cît nobile sau nobiliare. Vrînd-nevrînd, aşadar, feminitatea relevată de jurnale va fi şi o feminitate de „clasă” (din păcate, femeile din popor n-au prea ţinut jurnale ca să putem – şi mai ales să poată Elena-Claudia – discrimina între feminitatea „nobilă” şi feminitatea „plebee”). „Incursiunile” propriu-zise sunt orientate tematic – şi sunt cam atît de interesante pe cît de interesantă e tema care supervizează lectura. Unele sunt mai degrabă „informative” – cum e „primul război mondial” reflectat în „jurnalele feminine” –, altele fac şi prestaţie calitativă în zona de analiză a feminităţii/feminismului (cum ar fi cele despre corporalitate şi eros). În război (în primul), toate femeile se poartă admirabil (noblesse oblige), începînd cu regina Maria şi terminînd cu eroinele încă adolescente pe-atunci. Cu corporalitatea au însă diverse probleme. Spre norocul Elenei-Claudia, mai cu seamă că, pudibonzi, „analiştii” au trecut „în general cu vederea” peste problema corporalităţii, măcar că ea „este o temă prezentă” (p. 237). Şi prezentă ca diversitate, căci iată ce-i rezultă Elenei-Claudia: „atitudinea diaristelor (faţă de propriul corp contemplat în oglinda „diaristică”, n.n.) variază de la narcisismul adolescentin în cazul lui Jeni Acterian, la cochetăria studiată în cazul Marthei Bibescu sau Elenei-Margareta Ionescu, pînă la respingerea imaginii de sine la Alice Voinescu” (p. 238). Practic, angoase corporale şi corporeale n-au decît Jeni şi Alice, iar „dileme” – cum le numeşte Elena-Claudia – n-au niciunele. Nu dileme propriu-zise. Nici spectacolul analitic al erosului – defalcat în cîteva „ipostaze” – nu-i cine ştie ce şi asta pentru că Elena-Claudia are şi ea pudorile ei şi tratează mai degrabă aspectele sociale ale eroticii (nunţi, logodne, despărţiri, cu aferentele iluzii, efuziuni, dezamăgiri, gelozii şi frustrări). Chiar dacă jurnalele mai trec (uneori) de la sentiment la senzaţii, analiza lor rămîne doar la registrul „sentimentului” – sau resentimentului. Maruca – măcar ea – ar fi încurajat şi o explorare mai erotistă, mai de gyneceu, dar degeaba. Ca să închidă acolada, Elena-Claudia le confruntă şi cu Dumnezeu, cu care diaristele întreţin relaţii bune, pozitive, eficiente. Pe scurt, „incursiunile” Elenei-Claudia sunt destul de sistematice (deşi mai degrabă bine sistematizate), cu toate că scriitura are un uşor gust de paie uscate. Dar igienic, academic uscate.

[Vatra, nr. 11-12/2014]

februarie 23, 2015martie 2, 2015 de VATRA

„Temeiul conflictului e criza criteriului estetic”

Călin CRĂCIUN

S-a instituit de mult ideea că la fel cum există generaţii de creaţie, în sensul succesiunii unor noi viziuni estetice „descriptibile”, dincolo de individualităţi, există generaţii critice, adică o succesiune de perspective analitice şi axiologice relativ unitare, dependente mai mult sau mai puţin de cele strict creative. Fie că la baza categorisirii a stat criteriul biologic, fie mai ales cel al aderenţei faţă de o ideologie, ambele relaţionate într-un fel sau altul de determinări sociale sau istorice, s-a admis mereu că o generaţie de creaţie îşi are proprii critici, care contribuie măcar la consolidarea poeticii ei, de nu chiar la propunerea sau conceperea acesteia. Dacă principiul enunţat ar fi totdeauna valabil, ne-am putea automat gândi la faptul că douămiismul n-ar putea decât să-l confirme.

Paradoxal însă, la „detectarea şi «sponsorizarea» critică şi sufletească” (Gheorghe Grigurcu) a ultimei „direcţii” literare româneşti ce se autoproclamă cu acte în regulă îl regăsim pe Marin Mincu, aparţinând cu totul altei generaţii. Îi putem lua în calcule, în grade mai mici, prin girul acordat tinerilor afirmaţi în jurul anului 2000, pe Mircea Martin şi pe Al. Cistelecan. Ultimul mai ales pentru sprijinirea liniei neoexpresioniste, fiind, chiar dacă îngăduitor atunci când a recunoscut oarece potenţial creativ, infinit mai puţin rezonant cu cea care mizează exclusiv pe mizerabilism afectat de un exhibiţionism pornografic-scatofil cam gratuit. A pariat pe Dan Coman şi Claudiu Komartin, limitându-se apoi la intervenţii prin „note de pe margine”. Cât despre criticii tineri, luându-i acum în calcul doar pe cei care sunt doar critici, neputând fi bănuiţi de altă cauză de „angajare” – cum e cazul celor care sunt şi creatori de ficţiune, câtă o fi ea prin biografismul douămiist, cu toată pretenţia lor de a fi constructori ai lumii reale, nu ai unora strict imaginare (Conştiinţa că literatura nu doar defineşte lucruri, că ziua a şasea nu e încă încheiată iar ei sunt unealta care făureşte lumea, o au scriitorii de mult. De pildă, cei care ne-au convins că urâtul e frumos sau că întunericul e lumină au creat de fapt noi conţinuturi, reconfigurând realitatea.), mai ales al lui Marius Ianuş şi Claudiu Komartin –, ei au fost incluşi, în cea mai mare parte, în generaţie din reflex biologic. N-am putea spune că vreunul a pus umărul mai mult decât tangenţial la cristalizarea ideologică ce stă în interstiţiile oricărei formule estetice, afirmându-se de-a dreptul criticul de direcţie douămiist, nici măcar Daniel Cristea Enache. Putem însă găsi printre congeneri – eliberând acum termenul de implicaţii estetico-ideologice – contestatari vădiţi ai vreunui rol major în plan estetic al douămiiştilor, Paul Cernat, de pildă, ba chiar voci care anulează, pe urmele lui Gheorghe Grigurcu, generaţia în sine. Constatând că douămiismul nu face altceva decât să exploateze diferit, chiar până la suprasolicitare modalităţi ce aparţin tradiţiei literare, putem concluziona că e expresia unei noi perspective, ivită din realităţi civilizaţionale specifice vremii. Între artă şi context istoric e o interdependenţă indestructibilă chiar şi atunci când arta îşi neagă determinările externe. Românii ar trebui să ştim mai bine că nici măcar revendicarea autonomiei esteticului n-a fost altceva decât o expresie a acestei interdependenţe.

Am deschis discuţia despre critica tânără cu astfel de consideraţii pentru a observa mai clar că prin sintagma critica tânără ne asumăm un mixaj de criterii, din care cel imediat vizibil e biologicul (critica scrisă de tineri), lui fiindu-i asociate apoi toate cele derivate din ambianţa sau contextul formării, de la modelele, şcolile/ universităţile ori tipurile de lecturi care au stat la baza apariţiei diverşilor noi critici, până la condiţiile culturale, sociale sau chiar materiale în care se manifestă, cu diversă pondere sau însemnătate, dar nici unul de contestat, dincolo de talentul individual, care rămâne totdeauna primordial. Tinerii critici nu fac altceva decât să se raporteze fiecare în manieră proprie la tradiţie, asumându-şi sau contestând modele, manifestându-şi sau căutându-şi intuitiv ori conştient stilul personal, sistemul de valori sau prestigiul. Critica tânără e un amalgam de individualităţi, dar pe care le reuneşte tocmai contextul postoptzecist (pentru cei care-i includ aici şi pe scriitorii ultimului deceniu al secolului XX), peregrinările în jurul pământului prin mişcarea mouse-ului, dialogul instant bloger-ist, lipsa oricăror constrângeri ideologice exterioare conştiinţei lor etc. – în definitiv, etapa istorică pe care o parcurg. Nu alta este concluzia care se desprinde tocmai din meditaţia criticilor tineri înşişi asupra raporturilor lor cu tradiţia, din „Cultura” numărul 43 (348), 3 noiembrie 2011 (Critica nouă, critica veche). Raportarea la tradiţie, prin asumarea unor modele şi respingerea altora este recunoscută, semn firesc al continuităţii şi al căutării unui drum propriu fiecărei voci critice tinere în parte. Nu-şi revendică niciuna salturi cuantice, doar metamorfoze proteice fireşti evoluţiei oricărei literaturi.

Astfel, Paul Cernat adoptă concepţia călinesciană a criticii ca „formă de creaţie personală” şi sociologismul lui Mihai Ralea, acceptând de asemeni din tradiţia criticii româneşti orice i se pare util discernerii, de pildă, relaţia cu istoria ideilor sau estetica filosofică. Şi Mihaela Ursa se simte legată, fără absolutizări, de modele ca Maiorescu, Manolescu sau Ioana Em. Petrescu, dar nu mai puţin de înrâurirea „sistemelor de idei” occidentale, vădind apetenţe pozitiviste prin teama de impresionismul pur, „umoral” şi „egocentric”, după cum îl califică. Spre o selectare chibzuită a metodelor şi conjugarea lor, fie sociologismul, psihocritica, istoria mentalităţilor sau estetica receptării, tinde şi Bianca Burţa-Cernat, deşi acceptă impresionismul în contactul prim cu opera, în critica de întâmpinare. Alex Matei, în schimb, e adeptul globalizării, al depăşirii localismului (naţional), şi odată cu aceasta al ignorării specificului estetic autohton. În fond, mi se pare utopic, întrucât prin globalizare înţelege occidentalism, ceea ce nu sunt deocamdată totuna şi nu cred să fie vreodată. Fuge de specific cu Lovinescu legat de picior, ignorând că Lovinescu însuşi alerga spre Europa cu urme de specific uitate prin buzunare. Bogdan Creţu pledează de asemeni pentru acceptarea în cadrul esteticii şi a valorilor etice, religioase sau, larg spus, ideologice, pe care critica occidentală şi le-a asumat de mult timp. De asemeni, el denunţă ca păguboasă tentaţia sentenţiozităţii şi a impresionismului în spatele căruia nu stau solide articulări teoretice, şi cred că are dreptate. Ea poate da ca rezultat simple atracţii artificiale, floricele stilistice similare pulverizării unui parfum seducător pe o păpuşă gonflabilă îmbrăcată sexy. Bogdan Creţu îşi proclamă individualitatea, unicitatea, astfel că raportarea sa la modele e intuitivă, selectând critic, în funcţie de nevoile de moment, ceea ce e util demersurilor sale.

Avem aşadar un val de critici tineri care îşi caută fiecare un loc în peisaj, raportându-se în manieră proprie la trecut şi visând la recunoaştere nu doar naţională (mulţi o au deja), ci, mai mult, la cea internaţională. Dar nu este oare asta marea obsesie culturală românească de la paşoptişti încoace, acutizată mai ales în interbelic? Dacă exemplele precizate nu par suficiente, se pot adăuga destule altele, de pildă din „Observator cultural” (Nr. 722 / 16 Mai 2014 şi Nr. 723 / 23 mai 2014), mai ales intervenţiile lui Andrei Terian şi Claudiu Turcuş, cele menţionate în „Bilanţul douămiismului” („Vatra”, nr. 3/2009) sau cele ce se configurează în comunicările Colocviului anual de critică al ASB: „Critica tînără – o nouă critică?” – 2013 (publicate în „Luceafărul de dimineaţă”, Nr. 5 / mai 2013). Criticii tineri au antenele aţintite spre Occidentul momentului, acuzându-i pe predecesori de defazare. Şi nu neapărat pentru că predecesorii n-ar fi încercat aceeaşi strategie, ci întrucât ei au trecut toate înrâuririle prin filtrul opac al estetismului şi impresionismului (Alex Goldiş), denaturându-le, insistă să atragă atenţia Andrei Terian. Conflictul dintre vârste e inevitabil şi stimulator, stând totdeauna la baza evoluţiei – iar prin conflict nu e de înţeles neapărat ruptură, ci divergenţă constructivă, dialog, analiză şi discernere asupra elementelor ce pot asigura mersul înainte.

Să vedem însă care este optica prin care privesc înaintaşii nemulțumiți tinerimea. Nicolae Manolescu o acuză de lipsă de empatie, de incapacitatea de-a iubi cărţile pe care le citesc, studiindu-le doar, prin grile teoretice sau culturale care conduc la metatexte sterile, fără repere estetice. Aici e de fapt marea divergenţă dintre vârste. Şaizeciştii şi optzeciştii au făcut din criteriul estetic miza esenţială a criticii, şi nu pot decât să le dau dreptate, nu cred să n-o facă cineva, ar fi absurd. Problema este însă ce se înţelege prin estetic. În general, pentru ei esteticul e mai ales aventura formală ce îmbracă ori construieşte şi traduce emoţia sau ideea. Ce transmite opera e subordonat modului cum transmite. Literatura e recluzivă, un univers autosuficient, cum i se arăta lui Ion Barbu, modernilor în ansamblu. Concentrându-se prevalent asupra modului cum spune creatorul, ei au asociat esteticul impresionismului, pe care-l transformă în singurul instrument viabil al discernerii axiologice. Faptul mi se pare ciudat, deoarece analiza formei e pretabilă instrumentarului comparativ, analitic, nu conexiunii empatice directe. Impresionismul are la bază principiul literar clasic al definirii lucrurilor, unei trăiri ori a presentimentului, inefabile până în momentul desluşirii artistice, moment ce permite cititorului revelaţia izbânzii limbajului asupra nedesluşitului. Prin limbajul artistic, s-a spus cu prisosinţă, cititorul are acces la sinele creatorului şi odată cu aceasta îşi descoperă, întâlneşte propriul sine. Forma e mijlocul prin care se ajunge la ce spune opera (totdeauna mai mult decât autorul), iar esteticul e punctul lor de convergenţă. Şi dacă în acel punct se relevă un presentiment etic, oricât de retardat platonician ar suna, tot în câmpul estetic suntem, la fel ca atunci când descifrarea operei, hermeneutica, şi situarea ei adecvată, sincronică sau diacronică, în câmp axiologic pretinde apelul la sociologie, metamorfoza estetică, studii culturale, comparativism, psihologism ori vreo altă formulă. De fapt, acuzându-i pe tineri de impotenţă simpatetică ori participativă şi de refugiu în culturalism, comparativism, sociologism sau în orice altă metodă, cărora li se asociază uneori şi o etică, Nicolae Manolescu ignoră că unei bune părţi din literatura antedecembristă îi proclama valoarea estetică tocmai pe temeiuri similare. Mă refer la cea subversivă, plină de „şopârle” antisistem. Estetica ei e de neconceput fără absorbirea eticului, a reverberaţiilor sociologiste sau a ideologicului, la fel cum e greu detectabilă, de nu de-a dreptul imposibil, cum susţine Nicolae Manolescu însuşi, de cei care n-au trăit contextul. Prin urmare, îi acuză pe tineri că au poluată, bruiată percepţia estetică de elemente pe care el însuşi le-a avut integrate subtil propriei percepţii. Şi impresionismul său are în fundal un context complex, nu vine din neant, la fel cum tinerii îl au pe al lor, epistemologic, axiologic, etic, socio-politic sau ideologic. Să observăm, în acest sens, că un reprezentant de maximă autoritate al criticii din optzeci până azi, Al. Cistelecan, are, cum arăta Caius Dobrescu, o conştiinţă „reticulară” atât inter-, cât şi una intra-subiectivă, care transformă critica sa într-o „apologie elegantă şi elocventă a vibraţiei spirituale, a semnificaţiei civilizatorii, deopotrivă cognitivă şi morală, a dubiului interior”. Şi impresionismul său include ceea ce altora li se pare extraestetic, întrucât rezonanţa sa, într-un discurs ludic-ironic-artistic, pentru o literatură compasională atrage ca un magnet eticul și include erudiţia conceptuală. Impresionismul pur, putem spune, nu există decât la veleitarii absoluţi. E deci îndreptăţită afirmaţia lui Andrei Terian: „a mai vehicula, în epoca noastră, imaginea criticului-demiurg, posesor al unui «gust» infailibil şi capabil să identifice fără greş «esteticul», e o retorică din capul locului perdantă, după cum ne-au demonstrat deja ultimii 25 de ani”. Nu i-aş susţine-o însă şi pe cea care anunţă „sfîrşitul iminent al unui sistem care a dominat critica românească în ultima sută de ani”. Într-adevăr, disputele estetic-extraestetic şi raţiune-impresionism au dominat critica întregului secol XX. Doar în teorie însă, declarativ, căci practica – observase preabine şi Andrei Terian – a dovedit nu o dată înmuierea tonalităţii, trecerea dintr-o parte în alta. Acum nu e decât momentul în care aceste fenomene se clarifică, şi nu la întâmplare mulţi dintre criticii tineri sunt mai concentraţi asupra analizei trecutului decât a prezentului. Considerând că impresionismul (în forma lui promovată de predecesori) e desuet, ei caută vectori estetici, metode sau modele noi, prin care dihotomiile trecutului să poată fi înţelese şi, dacă e cazul, depăşite. Constatând criza criteriului estetic, întrucât nimeni, nici cei care îl proclamă, nu i-au dat o definire universal valabilă, şi nici nu-i vor da până omul nu e Dumnezeu, interesul şi totodată punctul lor forte e înainte de toate critica criticii. Ca de obicei, privirea le este îndreptată mai ales spre repere din Occident, fără să-şi dea seama că şi astfel sunt tot captivii tradiţiei autohtone. Orice vor găsi nou şi seducător pe acolo va fi, într-un fel sau altul, adaptat realităţii noastre literare sau critice, va ajunge, într-un final, integrat tradiţiei noastre literare. Acestea îndreptăţesc concluzia că temeiul conflictului dintre vârstele critice în discuţie e criza criteriului estetic, ivită tocmai din contextele diferite ale formării şi manifestării lor plus oleacă de instinct al dominării (Biologicul, ce să-i facem?). Cât despre critica literară, ştim bine de la Mircea Martin, e numai una.

Pe de altă parte, Florin Mihăilescu acuză (de remarcat că tot din tabăra șaizecistă), nu o dată, tinerimea tocmai de bâjbâire într-o critică a gustului nerafinat, neîntemeiat pe metodologie adecvată sau pe sistem (coerent), de „absenţa sau fragilitatea conştiinţei sale teoretice”. Iată, unde Nicolae Manolescu vedea exces, Florin Mihăilescu percepe deficit. Totuşi, n-aş ignora deloc imputările sale, căci am văzut la tinerii cronicari destule sentinţe ivite din impresionism gol-goluţ chiar şi când nu puteau fi bănuiţi de carenţe conceptuale. Au preluat prea cu avânt principiul că prestigiul îl conferă „curajul judecăţii de valoare” – cum sună multe atestări ale titlului de critic – şi împart astfel de judecăţi cu voluptate bazându-se deseori pe lectura în fugă, fără să se mai chinuie să-şi expliciteze opţiunile, oricum cam anevoie în texte de 5000 de semne. Tentaţia prestigiului imediat ivit din sentenţiozitate îi conduce la afirmaţii de genul „cărţile proaste ale anului cutare sunt toate pe care nu le-am citit, menţionat etc.” Mai ales spre ei cred că se îndreaptă săgeţile lui Florin Mihăilescu. Nu-i vorbă că tot ei fac paradă de lecturi teoretice, incursiuni istoriografice în comunicări ştiinţifice, articole ori volume proprii, dar reţeta succesului încă o constituie cronica şi recenzia, cel puţin al celui imediat. Copleşiţi de numărul totuşi mare de cărţi publicate anual, pe o piaţă editorială mai atomizată ca oricând, şi prinşi în proiecte de cercetare benevole ori impuse de diverse nevoi „academice” (granturi, sesiuni de comunicări ştiinţifice etc.), o mai realizează, cu minime excepţii, sporadic iar alţii deloc. Cronica e deci în criză de mai mult timp chiar, fapt bine ştiut.

Cu acestea spuse, să ne îndreptăm, în final, atenţia asupra părţii mai …mundane a contextului actual. Criticul tânăr e în general lipsit de protecţie instituţională, material vorbind. Unii – şi de remarcat că printre ei se află cei mai activi – sunt în statele de funcţii ale institutelor de cercetare şi ale universităţilor, regăsindu-se şi prin redacţiile revistelor. Au avantajul accesului facil la biblioteci, la o ambianţă ideatică specifică permanentă. Dar sistemul Bologna şi principiul performanţei dovedite prin ISI, BDI, participări la conferinţe internaţionale sau naţionale – noua industrie culturală, de fapt, pe care au acaparat-o deja destui profitori cu instincte cupide! – îi aruncă în braţele tehnicismelor şi compromisurilor de toate felurile. Un studiu critic valoros, ce are în spate ani mulţi de cercetare, e considerat egal cu o penibilitate ce are acelaşi număr de pagini. Mulţi sunt însă mai puţin norocoşi, în afara sistemului instituţional care poate să le creeze condiţiile perceperii criticii literare cât mai apropiat de sentimentul topirii profesiei în vocaţie şi să-i facă performanţi (scuze pentru termenul consumerist!), refugiindu-se în licee, şcoli generale, unde preocupările lor, dacă nu le aduc totdeauna dispreţul, sunt inhibate de mărunţişuri cronofage, sau luând un statut mai apropiat de cel funcţionăresc prin edituri. Şi dacă generaţia înaintaşilor e în zonele puterii instituţionale, nu pot să nu o întreb ce strategie de sprijin are? De multe ori, observ, cooptarea instituţională a lăudătorilor, a afinilor ideologici… Prin urmare, fenomenul deja sesizat al tabloidizării unei părţi a criticii e în plină desfăşurare, la fel cum este – reafirm – cel al goanei cronicăreşti după prestigiul facil, fie el şi de moment. Recenzia sau cronica bazate pe lectura parțială ori superficială a cărții, verdictul pus arbitrar, la fel ca favorurile amicale și chiar polemica de dragul de-a fi auzit sunt, într-adevăr, deseori întâlnite la noul val de critici.

Critica tânără e deci expresia unui context cultural ori civilizaţional diferit de cele anterioare, încercând să reinvestigheze, mai degrabă printr-o sumă de căi individuale, criteriul estetic şi să contribuie la continua sa definire. Cât şi cum îi va / le va ieşi rămâne de văzut, când criticii care o reprezintă vor fi probabil parte a „gerontocraţiei” şi-şi vor simţi, la rândul lor, valorile dobândite cu greu atacate, investigate din altă perspectivă.

[Vatra, nr. 11-12/2014]

februarie 22, 2015aprilie 22, 2015 de VATRA

Vatra nr. 1-2/2015

Pdf: Vatra_1_2_2015

februarie 21, 2015mai 2, 2015 de VATRA

Minirecenzii (5)

Srećko Horvat, Slavoj Žižek, Ce vrea Europa? Uniunea şi necazurile cu ea

Cu un cuvânt-înainte de Alexis Tsipras

Traducere din limba engleză de Alex Moldovan şi Adrian T. Sîrbu

Idea Design & Print Editură, Cluj, 2014

Iată un estern cevapcici-tzatziki, remake intelectual şi politic al celebrului spaghetti western Il buono, il brutto, il cattivo! – E gândul ce te poate vizita la lectura discuţiei finale dintre Slavoj Žižek, Alexis Tsipras şi Srećko Horvat. Analogia e perfectă. Filmul lui Sergio Leone se termina cu un celebru „duel în trei”, Clint Eastwood, Eli Wallach şi Lee Van Cleef disputându-şi într-un cimitir comoara îngropată sub crucea unui necunoscut. La fel, filosofii ex-iugoslavi Slavoj Žižek şi Srećko Horvat, un sloven şi un croat, şi politicianul grec Alexis Tsipras par a se întâlni între ruinele UE pentru a descoperi mesajul noii stângi, rătăcit în protestele fără cap de tip Occupy, rămase la stadiul de indignare lipsită de program. Îl vom distribui în rolul celui bun pe Tsipras pentru că el dă formă politică şi reprezentativitate electorală mişcării europene a Indignaţilor. În intenţia nerostită dar vizibilă a cărţii, el ar încarna, cel puţin pînă apare altcineva, un „şi mai bunul”, figura aşteptată de Žižek, un/o Margaret Thatcher a stângii care, prin carisma sa, să reînsufleţească trupul Europei sociale prin reactualizarea ideii de egalitate radicală. El este prezentat şi se prezintă ca „omul serios”, gata să se apuce de guvernare şi să dea un chip uman politicilor europene post-austeritate. Urâtul din eastern-ului nostru este Slavoj Žižek. Şi nu doar pentru că la fel ca şi personajul Tuco Ramirez are în filmografia sa o scenă în cada de baie înspumată. Însă el ne joacă împreună cu Tsipras un renghi, la fel cum Blondie (Clint Eastwood) şi banditul mexican (Eli Wallach) joacă peste tot scena justiţiarului care-l predă pe răufăcător, pentru a-l salva din frânghia spânzurătorii după încasarea răscumpărării. Critica lor se rezumă la „capitalismul neoliberal” care a pus Grecia pe butuci şi nu găsim nicăieri vreun denunţ al imperialismului UE. Or, câtă vreme cei doi se mărginesc să promită o imposibilă reformare dinspre Sud a Europei în numele unui straniu realism, opus „utopiştilor” – pe cine se bazează în constituirea acestui Front Meridional: pe Italia lui Renzi? pe Spania lui Rajoi? pe Franţa lui Hollande? – e limpede că discursurile lor nu fac decât să prelungească agonia structurilor de protecţie socială a statelor Europei, întreţinând iluzia unei alternative atlantiste şi a unui capitalism bun. Evident filmul stă pe spatele personajului negativ: Sentenza (Angel Eye, în versiunea engleză) e un ucigaş plătit, însă unul care ţine la conştiinţa lui profesională. Pentru el, angajamentele sunt sfinte, chiar şi când victima plăteşte dublu pentru eliminarea comanditarului crimei. Asta înseamnă două contracte ferme! Îşi face treaba pe faţă, în opoziţie cu mascarada celorlalţi doi. Acelaşi spirit de consecinţă îl dovedeşte şi Srećko Horvat care vede cât de bine se potrivesc generalii naţionalişti croaţi în UE, toate discursurile lor sforăitoare despre eroismul slavilor catolici, reducându-se la strategii de îmbogăţire şi delapidare a avuţiilor naţionale în beneficiul propriu şi a unor „parteneri” occidentali. Periferia greacă sau croată este pentru el oglinda veridică a Europei, cu ascensiunea mişcărilor locale de extremă dreaptă, încurajată de politicile de austeritate, şi nu discursurile sforăitoare despre armonie ţinute la Bruxelles. Pistolul ironiei lui Horvat nu ratează ţinta când ciuruieşte ipocrizia umanismului occidental ce vede criza iugoslavă prin ochiadele pătimaş ademenitoare ale Angelinei Jolie sau privirea bulbucat visătoare a lui Bernard-Henri Lévi ca pe o luptă de triburi barbare şi naţionalisme iraţionale, fără niciun substrat social. Dar orice remake are slăbiciunile sale faţă de original, iar Srećko Horvat renunţă prea des la poziţia lui de pistolero mândru de independenţa sa pentru a-i servi drept scutier maestrului Žižek.

*

**Éric Hazan, LQR : la propagande du quotidien, Raison d’Agir Éditions, Paris, 2006**

Primul studiu al unei limbi care luptă să rămână necunoscută. Autorul franco-palestinian îşi pune la bătaie competenţele de scriitor şi editor pentru a examina modificările limbii puterii din anii 60 până în zilele noastre. În ciuda referinţei franceze, LQR însemnând Lingua Quintae Respublicae, limba celei de a cincea republici, cea întemeiată pe Constituţia gaullistă din 1958, eseul surprinde impunerea unei limbi universale a neoliberalismului global. Ea poate fi franceză, rusă, engleză sau română, esenţa ei fiind de a-şi șterge particularităţile locale în numele unui jargon savant al specialiştilor. Specialişti în ce? Fără specializare particulară, noile elite politico-mediatice preiau o terminologie creată de comunicatele economiştilor şi tehnicile publicitare. E un limbaj născut spontan din guvernamentabilitatea liberală care, celebrând libertatea mărfii, vrea mereu să-şi facă uitat caracterul oprimant. Titlul volumului face trimitere la LTI. Carnetul unui filolog, observaţiile strânse între 1933 şi 1945 de către Victor Klemperer asupra transformărilor limbii germane sub presiunea totalitară a celui de-al Treilea Reich, de unde acronimul din titlu, Lingua Tertii Imperii. În afara ambiţiilor de critică socială incisivă, analizele nu se îndepărtează nici măcar cu un pas de la cărările deja bătute ale deplângerii abrutizării mediatice în lumea postdemocratică europeană sau a aplatizării expresivităţii limbii administrative şi politice când dă seama de conflicte sociale sau internaţionale. LQR… rămâne o colecţie de anecdotică jurnalistică acolo unde cititorul ar aştepta o antropologie a limbajului în maniera lui Karl Kraus sau o critică flaubertiană a locurilor comune.

Claudiu GAIU

***

**Ernesto Laclau, The Rhetorical Foundations of Society,**

Verso, London & New York, 2014

Ultimul volum al lui Ernesto Laclau, apărut la câteva săptămâni după moartea autorului, cuprinde o serie de articole răsfirate prin ultimii 20 ani, dar a căror distanță temporală nu le știrbește deloc coerența – dimpotrivă, o ridică la nivel de monomanie. S-ar zice că post-marxismul a murit mult mai devreme decât purtătorul său de drapel, sau că cel puțin dizolvarea teoriei sociale într-un fel de retorică transcendentală s-a încheiat cu mult înainte ca Laclau să pună pixul jos. Această împotmolire a gândului în formalism lingvistic e cu atât mai deprimantă cu cât contrastează puternic cu promițătorul volum de debut din 1977 – Politics and Ideology in Marxist Theory. Acolo, Laclau lua poziție (și una întotdeauna corectă) în cele mai importante dezbateri ale vremii (Gunder Frank – Brenner, Milliband – Poulantzas), iar noțiunile incipiente de post-marxism erau introduse, testate și puse la lucru în vecinătatea imediată a obiectului social. În volumul de caput, în schimb, odată stabilită natura quasi-transcendentală a operațiilor retoricii, aceste concepte (articulare, echivalență, metaforă, metonimie etc.) devin cu totul independente de vreo realitate istorică, veritabilă ontologie generală a socialului din care socialul a fost de fapt evacuat. Din această perspectivă, critica recurentă, obsesivă a lui Laclau la adresa lui Marx își dezvăluie adevărata sa miză: din Marx, Laclau nu și-l amintește decât pe Hegel, și încă un Hegel foarte grosier: proletariatul qua clasă universală, istoria ca teleologie, plus, desigur, infama „Introducere” la Critica economiei politice (povestea cu baza bate suprastructura). Marxismul de care se tot desparte Laclau nu are nici o tangență cu materialismul istoric. E doar un idealism rudimentar, rigid, și care trebuie înlocuit cu un idealism mai suplu, mai modern, mai ferit de prezumții de certitudine și mai atent la amenințarea coagulării sensului. Doar astfel, democrația liberală – și natura apodictică a formalismului său pluralist – poate fi reîntemeiată „critic” acolo unde ne-am fi așteptat la alternativa ei.

Alex CISTELECAN

[Vatra, nr. 11-12/2014]

februarie 20, 2015martie 2, 2015 de VATRA

Egalitate, dar nu pentru căţei

Rita CHIRIAN

Orice generaţie de creaţie, se spune, are nevoie, lato sensu, de propria instituţie critică. Aceea care să funcţioneze ca ariergardă, care să împingă gloata din spate şi să înconjoare – cu arme şi bagaje – puţinii supravieţuitori. Aceea care să aibă şi atributele avangardei, să se avânte teoretic şi tăios – şi care să desţelenească gustul public, vulgar şi adesea retrograd, care să imprime un anumit orizont de aşteptare, aşa încât inovaţia – atâta câtă mai este cu putinţă – să nu cadă cu zgomot pe fundul butoiului, ci să fie asimilată cam în felul în care se aşteaptă, în anticamera medicală, la proceduri, pacientul pe jumătate, dar corect informat. Dacă-mi este permis, critica de generaţie este moaşa generaţiei, că doar de skill-urile ei depinde scorul Apgar al nou-născutului: o critică slabă nu va impune o generaţie puternică – dar schiţează zona în care se nasc individualităţi, supra-creaturi de mirare, genialoizi meteorici.

Nu este nimic uimitor să conştientizezi că desantul generaţionist rămâne, încă, de la optzecişti încoace, o strategie irefutabilă. Optzeciştii şi nouăzeciştii, de bine, de rău – şi atât cât s-a putut – au făcut (micro)istorie mai ales graţie vocilor critice care au îngânat teoretic ceea ce ei au intuit, articulat sau reciclat în literatură. Nu putem să imaginăm un lunedism fără Manolescu sau un nouăzecism fără Ulici. Liniile se încâlcesc abia când vine vorba despre criticii douămiiştilor, cei care alcătuiesc ceea ce ar trebui să fie critica încă-tânără. Nicio personalitate critică de autoritate, în afara lui Al. Cistelecan, ale cărui verdicte & gusturi au fost cele care au diktat mai mult de un deceniu trend-ul literaturii celei mai noi. Numelui său i s-au adăugat, în proporţii şi cu regularitate diferită, cel al lui Marin Mincu – emulul cenaclului Euridice şi al fracturismului – şi al Ştefaniei Plopeanu, al lui Octavian Soviany, mai puţin al lui Ion Pop – care şi-a declarat, nu în puţine rânduri, reticenţa faţă de scriitura urlată a ultimelor promoţii decenale. În rest, apariţii orbitoare şi-apoi întuneric de nepătruns; Andrei Terian, care promitea să fie update-ul lui Manolescu – iar douămiiştii şi l-au dorit, şi pe faţă, şi pe dos, ca lider-cap-critic de generaţie – a abandonat cronicăria de întâmpinare, altminteri cronofagă şi iute dătătoare de insatisfacţii; la fel s-au petrecut lucrurile cu ceilalţi care urmăreau cu interes mişcările pieţei de carte şi bursa valorilor: Bogdan Creţu, Antonio Patraş, Angelo Mitchievici, Teodora Dumitru, Mihai Iovănel, Alex Goldiş. Să fi fost cariera universitară de vină, să fi fost inflaţia de neoprit a nonvalorilor, liberalizarea peste măsură a gestului firesc de a publica abia după gestaţie & consult, sentimentul inutilităţii şi al pulverizării centrilor de putere? Mai că-mi vine să spun că puţin din toate astea şi multe altele încă, cert este că nu-i învinovăţesc, dar le simt lipsa.

Spaţiul critic s-a transferat, nici nu mai e nevoie s-o spun, din aulă pe Facebook şi de pe hârtie în internautic – şi n-ar fi rău dacă democratizarea şi relativizarea nu s-ar fi petrecut prea pe de-a-ntregul şi prea la nimereală. Astăzi, nu se gustă şi nu impune supleţea teoretică şi comentariul adecvat, ci policromia şi jerba, spumosul şi retorica revanşardă, omul, iar nu cartea. Vezi canonul.net, bazaconia absolută, show cu subiect literar, dar cu Hit Girl – care nu-i deloc o entitate lipsită de inteligenţă, nici de cultură, nici de gust, ci numai una cu o descalificantă carenţă: incapacitatea de a rupe produsul artistic de identitatea producătorului; critica – dimpreună cu principiile ei de odinioară, da, vetuste – în derivă, fără măcar iluzia unei re-formulări de perspectivă. Şi nici nu e nevoie. Critica literară a fost mereu un apendice, gena recesivă a literaturii, groapa cu nisip a celor care s-au ratat ca scriitori.

Muţi privirea în ograda revistelor cu profil literar – deschise www-ului ori ba. Ştefan Baghiu, ciclotimic şi gata parcă mereu de revizuiri pe care numai o prea mare înverşunare de scripta manent pare a le împiedica; Cosmin Ciotloş, cu imersiuni istoricizante şi integratoare, cu aplecări critificţionale; pleiade de doamne şi domniţe care scriu normat şi insipid şi profesoral; unul dându-şi cu presupusul în no man’s land-ul dintre semidoctism, oracular şi complex cristic, alăturea, altul vituperând ţăţeşte şi cu aerul că pe umerii lui s-a aşternut urieşeasca sarcină de a salva din impostură absolută mica noastră literatură.

Ce rămâne? Dincolo de orice defetism, nu cred că numai instituţia criticii traversează procesul acesta: decredibilizată, scoasă de sub autoritate unică, şi ea s-a făcut plurală, critici şi critice. E momentul alternativelor şi al underground-ului şi mai că tind să cred pe cuvânt un blogger ca Terorista când îmi zice sau nu-mi zice ceva despre o carte, mai pe cuvânt oricum decât pe cronicheţii de provincie, măcar atât cât să nu mă gândesc, citind & aprobând, la trocul – despre care şşşt!, nimeni nu vorbeşte – cronică-peşcheş, mai ales de când admisiunea în rânduri se face în funcţie de recomandările numelor cu greutate. Hai, mai bine să mă încred în bunul meu simţ de cititor şi să recomand – cu căldură – focului un titlu prea trâmbiţat, pe pagini şi la mese, după nici treizeci de pagini citite. Ori să rămân la fel de convinsă ca la prima lectură – vade retro, gregarilor! – că Răzvan Ţupa e cel mai important poet din douămiism, că pe Elena Vlădăreanu n-a înţeles-o nimeni în Spaţiu privat, că, esenţial, optzecismul (nu cumva toată literatura noastră, cea cu toptanul?) este Cărtărescu şi că nu ce e foarte la îndemână & frumuşel & foarte de suflet are şi vreo însemnătate…

Dar diacronia e făcută din sincronii, istoriile din momente. – Nicio pierdere, de vreme ce a venit timpul istoriilor secundarului, al istoriilor şi studiilor de gen, al minoratului şi al minorităţilor. Cred nu într-o critică tânără, ci în tinereţe. Cred nu în verdictul fără apel, ci în modulare şi educaţie. Cred în festival şi nu în muzeu. Cred în cititorul critic şi nu în criticul cu cravată, în cronica pop, prietenoasă şi empatică, nu în arabescuri clişeistice în urma cărora nici nu-ţi pică fisa dacă merită să-ţi pierzi sau nu vremea. Cred într-un cronicar ca Marius Chivu sau ca Andrei C. Şerban, fiindcă în scrisul lor se vede căptuşeala de cititor îndrăgostit.

Critica tânără – cea care dispune, impune şi validează literatura tânără, cu miros de tiparniţă, cum s-ar zice – nu mai poate juca pe acelaşi teren pe care s-au bătut generaţiile de critici anterioare. Cum tot mai căscată e falia dintre cititorul care intră în librărie – nice vorbă să pomenim de cel care nu intră sau de homunculul care nu vădeşte interes pentru literatură nici cât negru sub unghie – şi noua literatură, mi-e teamă că orice tumbă strategică ar face criticastrul n-ar mai avea, astăzi, sorţi de izbândă. În evul media, cu cele cinci minute de glorie pe care le promite în chip democratic, validarea critică va avea loc secvenţial, fără să ocupe mult spaţiu de memorie, aleatoriu cum ruleta rusească. Poate că nici nu e ceva rău, doar nu absenţa liderului naşte cu necesitate anarhia.

[Vatra, nr. 11-12/2014]

februarie 18, 2015martie 2, 2015 de VATRA

Surse, resurse şi burse

Adriana STAN

Tuturor celor care gravitează, mai productiv sau mai parazitar, în zona literară le-a devenit evident că asistăm în ultimii ani la the end of the world as we know it. În ce priveşte critica însă, schimbarea n-a avut loc, ca în melodia cu acelaşi titlu, la sfârşitul anilor ’80, căci, în ciuda rupturii istorice, mecanismul a continuat să se învârtă şi în decada de după pe aceiaşi centri de putere şi de legitimare încărcaţi în perioada naţional-comunistă. În anii ’90, atât critica „veche” (şaizecistă), cât şi cea „nouă” (optzecistă) de atunci şi-au disputat poziţiile de forţă, încercând să-şi convertească sau să-şi reconfirme capitalul cucerit anterior din simbolic în practic şi nu o dată în politic. Cum furtunile canonice şi „est-etice” s-au consumat în paharul unor răfuieli interne, mai degrabă decât prin deschiderea unor noi direcţii metodologice, se poate spune că o adevărată mutaţie cognitivă în critica noastră a întârziat astfel încă o dată, prelungind efectul de seră al deceniilor precedente de blocadă. O critică nouă nu s-a născut deci deodată cu lumea nouă, iar contratimpul s-a văzut parţial în receptările inadecvate ale literaturii noi, cu accente radicale, din preajma anilor 2000. Mai mult, generaţia critică tânără biologic din aceeaşi perioadă s-a afirmat tocmai repetând o lecţie din bătrâni, adică în câmpul cronicii de întâmpinare, cea care – la noi ca la nimenea – fusese genul criticii cu „c” mare între anii ’60-’90. Numele majorităţii criticilor tineri importanţi de azi s-a clădit ieri printr-o prezenţă jurnalistică susţinută în anii 2000. Aceasta i-a confirmat chiar înainte ca (unii dintre) ei să fi confirmat prin cărţi (lucru care, din fericire, s-a produs). E cazul lui Paul Cernat, Andrei Terian, Bogdan Creţu, Bianca Burţa-Cernat, Alex. Goldiş, Mihai Iovănel, Cosmin Ciotloş ş.a.m.d., pentru care cronica a funcţionat şi ca o trambulină de imagine.

Totuşi, jumătatea anilor 2000 a fost probabil şi ultimul moment când acest lucru s-a putut întâmpla, ultima zvâcnire a unui model critic şi de reuşită critică resuscitat doar temporar de difuziunea abia atunci descoperită în mediul virtual. Căci în câţiva ani regulile jocului au devenit altele. Nu neapărat din pricina unei epuizări asumate a modelului de care vorbeam, ci, înainte de toate, pentru că s-a schimbat harta resurselor. În condiţiile pauperizării presei literare şi dificultăţii acesteia de a compensa financiar pierderea publicului, în condiţiile remunerării adesea doar în lauri a colaboratorilor, critica jurnalistică n-a dispărut, dar a încetat treptat să mai fie o arenă activă şi spectaculoasă, a dezbaterii substanţiale şi a impunerii de valori. Pe de altă parte, atrasă de noile finanţări europene, dar şi constrânsă de parametrii tot mai draconici fixaţi unui CV de carieră, ceea ce până mai ieri se numea la noi (cu aureolă) „critică” s-a văzut nevoită să se reinventeze ca „cercetare”, aplicând pentru granturi şi învăţând din mers limbajul „impactului ştiinţific internaţional”*.

Or, astfel de (scurt)circuite instituţionale au început să despartă apele tot mai mult. Pe de o parte, critica şi istoria literară de inserţie şi orientare academică (incluzând aici şi diferitele proiecte temporare de cercetare) a fost influenţată inevitabil, la nivel tematic şi al abordării, şi de noile norme de finanţare şi avansare profesională. Spre exemplu, modul în care tinerii cercetători şi-au argumentat „impactul şi relevanţa” proiectelor doctorale se vede, chiar şi în traducere, în miza teoretică şi instrumentarul updatat din cărţile lor ulterioare. Dacă numitorul comun din discursul tinerilor critici de azi poate fi găsit în relativizarea esteticului, în atenţia la contexte şi ideologii sau curiozitatea pentru subiectele scufundate ale istoriei literare de până acum, acesta e şi efectul unei alte educaţii bibliografice şi al unei alte situări în câmpul muncii lor. Cred că schimbarea de paradigmă în critica recentă a venit prin astfel de condiţionări, nu neapărat printr-o afirmare tipic beligerantă de „nouă generaţie”. În fond, distinctelor şi puternicelor sale individualităţi le lipseşte atât vreun program colectiv, teoretic ori ideologic, cât şi vreun conflict deschis cu generaţia „veche” estetică. Din această privinţă, cherela din primăvară a domnului Manolescu cu tinerii „anti-maiorescieni” poate fi considerată un caz simptomatic, dar nu exponenţial pentru relaţiile altminteri ecumenice şi deferente ale noilor critici cu şaizeciştii.

Pe de altă parte, critica de întâmpinare continuă să existe, prin câteva nume stabile şi destule nume sporadice, dar contează tot mai puţin. Asta e însă o veste bună pe fundalul istoriei criticii noastre postbelice, de-a lungul căreia prea adesea cronica – un gen important, dar nicidecum chintesenţial – s-a suprapus peste ideea de studiu critic, peste ideea de actualitate literară, a ajuns chiar materie primă pentru istoria literară. Astăzi cronica îşi pierde forţa de iradiere publică nu doar din pricina aşa-zisei „dezertări” a multor cronicari cu ştaif, ci şi pentru că sistemul literar a găsit alte modalităţi de auto-reglare: pe lângă critica axiologică de tip tradiţional, lucrează în sprijinul unui scriitor o reţea eficientă de promotori, de la agenţi şi editori la telefonul fără fir al internetului şi la tot felul de comunităţi de cititori. Cel puţin în ce priveşte actualitatea, canonul – sau măcar topul – nu se mai „face” şi desface pe o coloană din România literară, ci se discută. Nu degeaba Daniel Cristea-Enache, cronicarul prin excelenţă al generaţiei 2000, încearcă să prindă trenul sărind de pe o platformă virtuală pe alta.

În concluzie, comentariul critic s-a eterogenizat astăzi considerabil, ca discurs (mai specialist, mai monden, mai trivial), ca perspectivă (estetic, extra-estetic), dar şi în privinţa propriului obiect (care, cum o arată multe tematici meta, nu mai e doar textul sau doar literatura în sine). Aşa că, deşi critica aşa-cum-o-ştiam o fi pe cale de dispariţie, ea are în continuare o grămadă de practicieni.

_____

* Pentru argumente, rechizitoriu şi pledoarie pe tema raportului dintre critica românească şi piaţa academică externă, v. Andrei Terian, Critica de export, 2013.

[Vatra, nr. 11-12/2014]