Categorie / Critică literară
Ovio OLARU – Blocaj biografic
În cazul celui de-al patrulea volum al lui Matei Hutopila, Tișița*, scenariul e unul tipic: unui debut puternic în formulă, în orice caz promițător sau notabil ca valoare literară indiferent de speranța unor volume viitoare, îi urmează ceva intermediar, menit să stabilizeze stilul și, eventual, să dea adevărata valoare a poetului. Dacă privim neoruralismul ca o formă radicalizată a douămiismului, mutând focarul de interes într-o zonă (și mai) marginală, e clar că volumul de debut al lui Matei Hutopila, copci (Casa de editură Max Blecher), cu amestecul lui de candoare și violență, nimerește drept la țintă. Tișița, însă, poate fi luat drept exemplu pentru cum unui debut aplaudat îi urmează ori o maturizare – înceată, dar sigură, uneori (Dósa), sau imediat evidentă (cazul Alex Văsieș) –, ori o retragere definitivă (SGB, Novac). Menționez că Hutopila e la al patrulea volum, deși singurele cu adevărat relevante pentru parcursul lui poetic sunt primul și cel mai recent apărut, având în vedere că în prezența lucrurilor. căldura soarelui în iarnă (Zidul de hârtie, 2013) și Bukowina ueber alles (aceeași editură, 2014), apărute în tiraje derizorii și de găsit acum doar în bibliotecile cunoscuților, nu s-au bucurat de recunoaștere critică consistentă.
Alex GOLDIȘ – Un tratat de ars moriendi
Cu sufletul la gură se citește cel mai recent volum al lui Matei Călinescu, în măsura în care Un alt fel de jurnal. Ieșirea din timp * e, realmente, o carte pe viață și pe moarte. Deși pornește ca un proiect de transcriere a amintirilor de tinerețe (tema „timpului recuperat” e prezentă încă de la primele pagini), jurnalul e deturnat odată cu survenirea unui eveniment nefast: diagnosticarea diaristului cu o boală terminală. Din intervalul care acoperă însemnările criticului (25 mai 2004 – 7 iunie 2009), 15 februarie 2008 echivalează cu o mutație: după această dată, Matei Călinescu începe să-și conceapă însemnările din perspectiva unui „supraviețuitor”, cum sunt numiți în jargonul medical american cei diagnosticați cu o boală terminală.
Aproape inevitabil, atât ritmul, cât și natura notațiilor se modifică. E ușor de observat că după data fatidică însemnările încep să se înmulțească și, deși scriitura lui Matei Călinescu își păstrează aceeași serenitate clasicistă care l-a caracterizat încă de la începutul carierei, deopotrivă în eseu și în critică, o anumită urgență a scriiturii începe să se facă simțită. Din rătăcitor al diferitelor etaje temporale – pe care le urcă și coboară cu multă grație stilistică –, Matei Călinescu devine, după aflarea diagnosticului, un prizonier al prezentului.
Iulian BOLDEA – George Vulturescu. Schiţă de portret
Un fel de mitologie a scrisului şi a poeticităţii răzbate din cărţile lui George Vulturescu, unde raportul eu/ realitate e reliefat în termenii tranşanţei existenţiale şi estetice, care desenează antinomia între conştiinţa lucidă şi decorul aberant, absurd, care o încorporează. Este la mijloc aici şi senzaţia alcătuirii efemere a fiinţei, este înregistrată şi tensiunea duratei ce-i marchează în chip tragic existenţa şi scrisul. Poetul reţine primejdia metamorfozelor, pericolul alterării propriei personalităţi prin acţiunea insidioasă a timpului, chiar dacă spectacolul degradării e contemplat cu oarecare detaşare, eul creator oglindindu-se în suprafeţele şi străfundurile textului cu o privire dezabuzată, din care utopia recuperatoare a mitului sau iluzia poeziei ca treaptă a salvării estetice e diminuată sau chiar absentă: “Nu mai sunt eu în timp ce scriu/ cel care a început acest poem înnoptează pe drumuri/ undeva a rămas copilul/ altundeva pândeşte bărbatul/ cineva mă priveşte ca şi cum m-ar sfâşia în două/ pleacă de lângă mine, cuvântule solzos!/ între cer şi pământ mă sfâşie o privire piezişă/ cel care scrie acum/ nu mai este şi cel care va citi (…) există ceva ce nu poate apărea / într-un poem/ la asta te gândeşti tu acum, cititorule/ şi mie mi se face frică/ de tot ce este ferecat în ochii tăi/ pleacă de lângă mine cuvântule solzos!/ De frica din ochii tăi care cade peste rândurile mele/ Precum gândirea peste tulpinile grâului/ Precum arşiţa peste pietrele deşertului (Adânc, sub nămoluri).
Andreea POP – Cronicile marțiene
Coregrafiile cu care debutase Andrei C. Șerban anul trecut la editura Charmides sunt niște insurecții efervescente consumate pe fondul unui scenariu postuman. Născute în intimitatea eprubetei și a aparatului RMN (amintesc, pe alocuri, de „nostalgiile planetare” pe care le scria un Ovio Olaru în 2014), poemele funcționează după o logică de tip HTML, construite, adică, în ce au ele mai esențial, sub forma unor comenzi care încifrează vidul existențial.
Supuse unei sintaxe abrupte, viziunile care rezultă de aici au, mai toate, aspectul unor „iluminări” mecanice. Cu o vocație cerebrală, aproape clinică prin incizia ei, își regizează poetul toată această „cronică” alienantă. Aici e de găsit, poate, trăsătura cea mai evidentă a poeziei pe care o scrie Andrei C. Șerban, într-o predispoziție organică pentru epurarea oricăror striații, pe care le topește într-un discurs perfect lucid și dezinhibat, „la rece”, despre „creier & suflet” și „umanitate & feromoni”. Citește în continuare →
Cornel NISTEA – O poezie a maturităţii depline
Bună parte dintre poemele lui Kocsis Francisko*, publicate în volumul Teste de identitate, le citisem o dată primite prin e-mail, iar a doua oară când am fost responsabil de număr al revistei Discobolul a sfârşitului de an 2015. Ţin cartea lui Francisko pe masa de lucru de două luni şi mă tem să mă apuc de citit, pentru că de fiecare dată poemele lui îmi răvăşesc sufletul. Acum nu mai am scăpare şi-ncep cu Povestea de seară de pe ultima copertă, când „Linda se sălta pe genunchii mei/ şi de-acolo striga lumii să se astâmpere,/ de acolo striga buzelor mele să mai aştepte/ cu povestea până se cuminţesc şi greierii”…, o poveste datată 3-4 iulie 1986, ca în volum să citesc poeme recente: Octombrie 2012, Octombrie 2013, Octombrie 2014, iar la pagina 85, Octombrie 2015, ziua 5. Gândul mă duce desigur mult înapoi, provocat desigur de Povestea de seară, în care iubita poetului „râdea de parcă ar fi trecut prin gândul ei/ o orchestră cu o sută de castaniete”, şi „roiul de sunete zglobii se hârjonea/ în auzul meu pe-ndelete”, la poveştile din celelalte volume de versuri ale poetului scăpate să nu fie distruse de furia autorului în anii tinereţii, când Kocsis Francisko îşi făcuse obiceiul, deloc comod, de-a trăi în mod repetat prin poezie, imprevizibil, aducând în volumele sale poezii din diferite perioade de creaţie, unele recuperate din te miri ce dosare, file cu poezii uitate prin vreo carte. Acum însă poemele din această plachetă sunt creaţii recente, titlul volumului Teste de identitate ispitindu-ne la mai multe opţiuni interpretative, din care nu excludem nici autoironia, măcar că în substanţialitatea sa cea mai intimă Kocsis este un poet al transcendenţei, metafizica manifestându-se în tribulaţiile existenţiale dincolo de raţionalul la care adeseori poetul e întâmpinat de „contrariul”, de „nostalgia după un dar pierdut”, ceea ce făcea încă de copil, când vorbea „cu gâzele şi cu firele de iarbă”, cum constată el în poemul Nicidecum nu-i uşor din debutul volumului, cu nu puţine elemente de ars poetica, când vorbeşte despre „colosala diferenţă de limbă” sau când „fiinţa lui nu-i cu totul dincoace de mister”.
Anamaria MIHĂILĂ – Despre configurarea unui gen: literatura de călătorie
Revizitarea istoriei literaturii ori, mai degrabă, a unei literaturi aparent periferice, de graniță, a jurnalului de călătorie, a memoriilor și, prea puțin, a ficțiunii din perspectivă tematică constituie, la o primă vedere, argumentul celui mai recent studiu al profesorului bucureștean Mircea Anghelescu, Lâna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română. Or, pretextul unei istorii literare deficitare deschide portițe subversive către un întreg parcurs al literaturii de călătorie, pe alocuri fragmentat și insuficient documentat, alteori ignorat sau neînțeles. De la începutul secolului al XIX-lea până în perioada interbelică, Anghelescu nu urmărește doar transpunerea experienței autentice în scriitură, ci și felul în care privirea admirativă se restrânge când unghiul și obiectul ei se modifică. Iluzionarea inițială sfârșește ca autoiluzionare conștientă în momentul trecerii dinspre mirajul occidentului al pașoptiștilor către luciditatea și nevoia autenticității a unui Mihai Sebastian sau Camil Petrescu.
Emanuel MODOC – Armele de luptă ale avangardei
Probabil cea mai importantă recuperare a avangardei în literatura română a avut loc în anii 2000. Scuturat, relativ vorbind, de morbul comunismului, precum și de convalescența postcomunistă, spațiul literar autohton reușește, odată cu trecerea în noul mileniu, să reviziteze curente literare cu un profund aspect ideologic (și, mai mult, de stânga), cărora critica imediat post-revoluționară a refuzat sistematic să-i redimensioneze contextul. Revizitarea avangardei românești din perspectivă ideologică a fost un demers început abia în anii 2000, odată cu studiile unor Paul Cernat, Rodica Ilie, Dan Gulea sau Ovidiu Morar. Acesta din urmă demonstrează, în cel mai recent volum al său, Literatura în slujba revoluției* că o relectură a avangardei românești (și a avangardei în general) poate fi posibilă și extra-literar, urmărind nu atât aspectele legitimatoare estetic ale principalelor texte programatice avangardiste (critici precum Adrian Marino, Ion Pop și, mai târziu, pe urmele acestora, Rodica Ilie, au constatat valoarea de literatură a discursului programatic avangardist, precum și felul în care manifestele avangardei românești depășesc limitele discursului de intenționalitate programatică și alunecă în spațiul literarității), cât cele ce țin de strategii de revendicare/cucerire discursivă a puterii. Așadar, o cheie de analiză identitară a manifestelor avangardiste.
Al. CISTELECAN – Contemplația ironică
revistavatra.org 