(12 iunie 2022)
În acea dimineață de toamnă care sosise din senin m-am trezit pe holul auster al unei clădiri igrasioase. Eram picat din lună. Construcția veche ca duhorile ce le emana adăpostea un liceu care fusese botezat de o minte cu siguranță răvășită, cu numele: Ungro-Valahul.
Era neprietenoasă și oarecum alunecoasă. În ea aveam să poposesc o perioadă bună de timp, iremediabil pierdută.
Citește în continuare →
Apariția, în această vară, a celor două volume de Scrieri alese1 ale lui Marx și Engels reprezintă – la fel ca precedentele titluri din cadrul colecției „Clasicii marxismului”2 – un adevărat eveniment editorial. Asta nu doar datorită naturii lor fizic monumentale (însumând peste 1200 de pagini în format mare), și nici doar datorită intervalelor lungi de timp la care se succedă aparițiile colecției – înșirând, iată, 3 titluri în 8 ani –, a căror așteptare îndelungată constituie, nu-i așa, orizontul de timp omogen, sublunar, în care irupe, când irupe, Evenimentul. Un veritabil eveniment editorial, chiar dacă, spre deosebire, de astă dată, de precedentele apariții din cadrul colecției, scrierile lui Marx și Engels reunite aici nu sunt tocmai inedite în limba română, unele dintre ele cunoscând deja mai multe ediții autohtone – dar niciuna mai recentă de-acum 40-50 de ani. Dincolo de importanța lor filozofică și culturală incontestabilă, Scrierile alese de la editura Idea constituie însă un eveniment în primul rând prin calitatea lor editorială. Coordonatorii colecției și redactorii volumului – Gabriel Chindea și Andrei State – au reușit să ducă aici migala și perfecționismul filologic la desăvârșire, încadrând textele lui Marx și Engels într-un aparat critic (studiu introductiv, cronologie, note ce însoțesc textele la tot pasul, contextualizând sau completând informațiile acolo unde-i nevoie, corectând diversele date sau calcule greșite din text) de un profesionalism cum puține apariții editoriale actuale de la noi etalează, și care depășește chiar și încadrarea editorială – absolut respectabilă – în care au apărut mai vechile ediții de Opere, cu ale lor 37 de volume, din timpul comunismului. Una peste alta, o apariție pe care nimic – în afară de planul editorial al colecției, el însuși nevoit însă să-și schimbe casa, de la editura Tact la Idea – nu o anunța în sfera noastră culturală, și care ne oferă astfel un bun prilej să redepănăm, pe scurt, istoria receptării lui Marx și Engels în cultura română, ca orizont care a făcut posibilă – și imposibilă, sau nesperată, până tocmai de curând – această apariție.
Citește în continuare →
Ioana Zenaida Rotariu scrie o poezie destul de safe în debutul ei din Cei cinci ani de muțenie (câștigător al premiului „Alexandru Mușina” pe 2021), fără să mizeze prea mult pe sofisticărie & tehnicism, ci mai degrabă pe o precauție – a temelor, stilistică etc.
Citește în continuare →
Din sentimentul irealității lumii se năștea ultimul roman al lui Nichita Danilov, afirma, pe bună dreptate, Nicoleta Cliveț în cronica din 2021 dedicată ”Omului din eprubetă”. Incomplet spus, căci cam toată literatura lui Danilov, fie că vorbim de creația poetică sau de proză, își trage sevele din această intuiție primordială. Ultimul volum publicat de Danilov*, o culegere de 11 proze scurte, explorează diverse piste de transgresare dinspre real spre ireal, realul fiind asimilat materiei iar irealul – spiritului. Specificul acestor proze și al viziunii profesate de Danilov este alunecarea aproape imperceptibilă dinspre real spre ireal, insinuarea acestei celeilalte realități, frisonante și neliniștitoare, cât se poate de firesc în aceasta cunoscută, newtoniană. Efectul final obținut este de fluidizare și ambiguizare a granițelor dintre cele două lumi, ca și cum lumea pe care o numim de regulă realitate, ghidată de legile cunoscute, ar fi doar o pistă de pe care se decolează grațios spre una de o altă natură, aparținând unei alte dimensiuni, dar la fel de reală, poate chiar mai consistentă decât lumea noastră cea de toate zilele.
Citește în continuare →
În 2022 Gabriela Feceoru iese la rampă cu două volume noi, Aștept primăvara și vine – Dragoș1 și vax2, care se adaugă debutului3 și celui care, în 2019, i-a consolidat statutul de poetă4. Deși sunt două volume distincte, ele par, împreună cu cele anterioare, părți, tomuri, ale unui demers liric unitar, dincolo de particularitățile fiecăruia, căci substanța de bază din care sunt construite toate este o mixtură de feminism, traumă și deopotrivă speranță de depășire a abandonului, a deziluzionării erotice și a conștientizării inerțiilor mentalității retrograde și a proastei alcătuiri a societății. E o poetică unitară a angajării de esență ideologică, în sensul aderenței față de direcția progresistă, când cu stridența militantismului, când cu forța mai subtilă și mai eficace – aș crede – a căutării frecvenței empatiei. Vocea lirică suferă mai ales din cauza abandonului, privațiunilor, a nedreptății încetățenite aplicate femeii și a înjosirii ei, ca reflex al manifestării unei concepții anacronice asupra feminității. Este o direcție pe care și-o revendică stângismul pe care-l numesc acum în grabă intelectualist (mult diferit, la noi cel puțin, de cel autoproclamat ca atare și manifestat artificios în concretețea planului politic și administrativ).
Citește în continuare →
După lectura romanului Alinei Nelega, un nor în formă de cămilă1, „narațiune surprinzătoare, al cărei ritm alert te ține prizonier” (Carmen Mușat), cititorul, năucit de suita dramatică, dar și profund problematiza(n)tă, desfășurată în mare forță prin fața lui, se va întreba, invariabil, la ce a asistat sau, mai pe șleau, „ce-a fost asta?”.
Răspunsul simplu ar fi: o rescriere după rețetar postmodern (hipertextualitate, metatextualitate, intertextualitate ș.a.) a lui Shakespeare, mai precis a „monumentului” Hamlet. Nimic nou în sine până aici, ba dimpotrivă, se poate spune că moda rescrierilor, a literaturii de gradul al doilea, a cam trecut.
Citește în continuare →
Dacă n-ar fi singurul care face asta, aș putea zice liniștit despre Robert Șerban că e printre puținii oameni de televiziune care izbutesc să facă interesante și atractive până și emisiunile literare. De la natură acestea sunt eminent plicticoase – indiferent de protagoniști – și pledează pentru schimbarea imediată a canalului. Nu e cazul celor realizate de Robert, care – e o simplă propunere – ar trebui mutat la o televiziune de centru, deși nișa în care e prins are și ea ceva spectatori, dar nu cât să se sperie lumea. Printre cele mai bune idei ale sale (multe-s așa, dar unele-s doar bune) trebuie pusă și inițiativa de a-l intervieva pe Dorin Tudoran. Că și lui i se va fi părut una dintre cele mai bune se vede din faptul că dialogul ocazional, prilejuit de ediția din 2020 a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, s-a transformat într-un dialog ce amenința să devină interminabil dacă n-ar fi trebuit întrerupt pentru a-l transforma într-o carte – Numai copilăria e glorioasă, Robert Șerban în dialog cu Dorin Tudoran, Postfață de Cornel Ungureanu, Editura Trei, 2022.
Citește în continuare →
E foarte bună, trebuie spus de la început, ideea Editurii Polirom de a iniția o întreagă colecție de biografii romanțate dedicate celor mai importanți scriitori români. Nu numai că asemenea demersuri normale în alte literaturi lipsesc din câmpul autohton, dar probabil că e nevoie mai mult ca niciodată de reconstruirea legăturii dintre scriitorii clasicizați și public. Nu cred că e vreun secret pentru cineva faptul că școala a contribuit în mod decisiv la această alienare, unde studierea structurilor intrinseci ale textului a făcut ravagii și unde biografia a fost alungată din sfera studiilor așa-zis temeinice, odată cu contexte întregi de producere a literarului. Când s-a făcut biografism la clasă, el n-a depășit un nivel caricatural, menit să reducă raportul dintre scriitură și viață la câteva clișee deterministe. Cultura neomodernistă emergentă în anii ʼ60, care separa în mod radical omul de operă – consolidată apoi de (post)structuralismul ce excludea autorul ca agent al textului – a alimentat și ea acest scepticism față de biografism, deopotrivă în învățământ și în mediul literar. Printr-un soi de revival romantic, șaizecismul a consfințit mitul scriitorului eteric, fără altă biografie și responsabilitate în afară de cea a propriei opere – mit nedepășit complet nici de optzeciști, în ciuda manifestelor biografiste, și rămas dominant la nivel școlar până azi. Un soi de elitism alimentat de religia esteticului despre care vorbea Mircea Martin a făcut ca în cultura critică și școlară românească scriitorii să fie priviți drept personalități fără ideologie și fără biografie, ireductibili la economia concretă a trupului și a prezenței sociale.
Citește în continuare →
Antologia Radu Cârneci, O sută şi una poezii. Antologie și selecție de referințe critice, Studiu introductiv de Mihai Cimpoi, Editura Academiei Române, 2019 reprezintă o selecţie riguroasă şi inspirată din volumele de poeme Iarba verde, acasă (1968), Grădina în formă de vis (1971), Cântând dintr-un arbore (1971), Cântarea cântărilor (1973), Nobila stirpe (1976), Temerile lui Orfeu (1978), Timpul judecător (1982), Sonete (1983), Pasărea de cenușă (1986), Scrisorile către Dorador (1997), Poeme orientale (2002), Elegii esențiale (2003). La finalul volumului, se regăseşte un set de referinţe critice semnificative, o hartă contrasă a receptării operei poetului. Dacă Vladimir Streinu sublinia orientarea spre „mituri şi mitologie”, considerând că „acest poet umblă cu har și știință printre celebrele ficțiuni ale anticilor”, Perpessicius crede a afla în versurile lui Radu Cârneci o „atitudine militantă”, căreia i se aplică „o anume surdină”. Victor Felea surprinde în aceste poeme „un filon clasic și mediteranean”, dar şi un cult al „idealității estetice”, o propensiune „către înalt”, după cum Mihai Drăgan subliniază un gest al „eternei întoarceri“, al „plonjării într-un trecut mitic”, care „angajează cele mai intime resorturi ale ființei creatorului”, iar Daniel Dimitriu consideră că „fabulosul rafinat” ar fi formula definitorie a acestei poezii, care face ca „imaginarul și realul senzorial să ajungă la o, altminteri de neconceput, comuniune”. O poezie ce se hrăneşte „exclusiv din propriile-i ceremonialuri” (Petru Poantă), în care „cuvintele sînt purificate de imprecizie, de indeterminare” (Cornel Ungureanu), lirica lui Radu Cârneci exprimă şi o „înclinare spre decorativ și magnificență” (Mircea Iorgulescu) sau o „lărgire a unghiului de cuprindere reflexivă a lumii” (Laurenţiu Ulici).
Citește în continuare →
Dan Eugen RAȚIU
Laudatio Mircea Dumitru
Este onorantă pentru mine posibilitatea de a rosti acest Laudatio cu ocazia acordării titlului de Doctor Honoris Causa al Universității „Babeş-Bolyai” domnului Academician și Profesor Mircea Dumitru – o personalitate de prim ordin a filosofiei și a culturii românești în genere și una dintre personalitățile cel mai înalt recunoscute și apreciate pe plan internațional. Acest titlu este acordat la propunerea Facultății de Istorie și Filosofie și cu sprijinul constant al domnului Rector, Prof. Dr. Daniel David, ca o recunoaștere a meritelor sale academice și civice excepționale în domeniile cercetării științifice, învățământului și culturii românești contemporane în genere.
Citește în continuare →
revistavatra.org 