Ioan MILEA
Scrisoare
lui Virgil Podoabă
Dragă Virgil,
Cu Vlad am trăit clipe, nu ore sau zile. Îi spuneam Vlad, nu Sandu, ca atâția alții, dar pentru mine numele îi devenise prenume. Erau, pentru mine, clipe indefinite, de fraternitate tăcut-povestitoare, și pe care nu le pot trece decât la fel, indefinit, din memoria personală în cea colectivă. Așadar, mai bine versific:
Ce să îți scriu
de Vlad? Că odată
Bulevardul Brâncuși
l-am urcat pe zăpadă?
Că, tot cu Brâncuși,
sperarăm în parte
să facem poemele
să intre-ntr-o carte?
Că, pe un drum
de fier împreună,
a-nțeles, a-nțeles
ceva să îmi spună?
Că: „Nu are pe nimeni”
(ah, vorba, curata!),
că: „Nu pot să o las
nici pentru Vatra”?
Că în inima Clujului
stăm încă-n poza
cu Cis, împăcând
poezia cu proza?
Că veni vestea –
și nodul din gât
abia se dezleagă
acum în cuvânt?
Că, da, se răzbună
pe mine firea-mi
astăzi, când doare
neîntâlnirea?
Și totuși, că toate
acestea-s anume
de cum se preschimbă
un nume-n prenume?
***
KOCSIS Francisko
Un exemplar unicat
Există momente pe care le ţii minte fără să-ţi fi propus asta, fără să le fi notat undeva, pentru că se aşează direct în memoria afectivă, mai trainică decât oricare altă formă de ţinere de minte. Toţi avem astfel de amintiri şi cred că sunt cele pe care le luăm cu noi în orice stare, pentru că se impregnează în esenţa noastră. Un astfel de moment a fost întâlnirea cu Alexandru Vlad în anul 2012, în dimineaţa zilei de 29 mai, la Satu Mare, unde eram invitaţi la „Zilele revistei Poesis”. Cu Sandu m-am întâlnit în multe alte dăţi, la Cluj, la Alba Iulia, la Tg. Mureş, am schimbat zeci de mesaje, am vorbit despre te miri ce, am colaborat la facerea unor numere de revistă, am deci zeci de amintiri cu el, dar trebuie să apelez la memorie cu totul altfel, trebuie să scotocesc, să forţez, să pun neuronii la treabă ca să dezgroape din straturile deja profunde amănuntele, pentru că ele tind să se afunde în uitare, cuvintele par să se stingă, să fie acoperite de tăcere. Cu totul altfel stau lucrurile cu ziua aceea de mai.
Cu o seară înainte am fost la Medieşul Aurit, ca să vedem cuptoarele dacice de ars ceramică şi alambicurile domnului Zetea şi să petrecem câteva ore în salonul cu arome amestecate de ceapă roşie, slănină afumată şi ţuică discret colorată în butoaie de stejar, la lăudatul căreia s-au întrecut oameni care chiar se pricep la treaba asta. Nu-i vorbă, că nici la degustare nu s-au lăsat mai prejos decât se aşteptau gazdele.
A doua zi dimineaţă, la o oră la care numai câteva mierle considerau că ziua a început de mult, mult prea devreme şi pentru cele câteva terase din jurul parcului central, am ieşit din hotel şi am pornit spre Someş pentru a sta câteva momente pe malul apei tulburi, cu sclipiri argiloase, cum mi s-a părut cu o zi înainte, când am trecut peste pod, ca s-o pot evoca veridic într-un vers al unui scurt poem dedicat lui Dsida (din păcate, poezia aceea scrisă pe o filă de caiet am rătăcit-o undeva, poate e între filele vreunei cărţi). La întoarcere, am descoperit lângă un magazin un aparat, am luat o cafea care a aromat toată dimineaţa, toată aleea din aproprierea palatului administrativ, m-am aşezat pe o bancă şi am început să citesc. Cred că n-au trecut nici zece minute, când i-am zărit, coborau spre Someş ca două figuri hieratice, Vlad cu părul ciufulit, încâlcit parcă şi mai tare ca de obicei, Ion Mureşan cu taşca pe umăr şi pălăria adusă spre sprâncene. Se aflau la vreo patruzeci de paşi, Vlad spunea ceva, iar Muri părea că-l ascultă, făceau câţiva paşi şi se opreau ca unii care nu erau siguri că se îndreaptă în direcţia bună sau dacă au ceva de făcut acolo unde se duc. Au stat aşa, întorşi unul spre celălalt, câteva momente, Muri a făcut un semn spre direcţia din care au apărut şi s-au întors la fel de alene, ca într-o filmare cu încetinitorul.
Am continuat să citesc încă o vreme, ca să treacă timpul până se putea sta la o terasă (până la ora zece, când începea o conferinţă la care chiar voiam să particip). Când s-a făcut ora nouă, m-am ridicat şi am pornit să urc spre terasa pe care am ochit-o în parcul central. Acolo i-am găsit pe amândoi la o cafea, Vlad pufăia din pipă împrăştiind binecunoscuta aromă a tutunului său. M-am aşezat şi eu la masa lungă cu două bănci rustice, am aşteptat să intru pe unda lor, mai precis a lui Muri, care se afla în mijlocul unei relatări funambuleşti, însoţită de gesturi largi, de chicoteli şi tăceri sugestive. La câteva minute după mine a sosit şi Claudiu Komartin, morocănos, nedormit, a încercat să-l sâcâie pe Muri, zicea că sforăie atât de tare că s-a văzut nevoit să spună asta în poezia pe care a scris-o în noaptea aia, apoi i-a citit-o de pe laptop, pentru dimineaţa aceea încă netrezită de tot suna foarte frumos, nu reproşul, ci poezia. A venit şi Ţărmure, proaspăt, bine dispus, ca un fel de baron care are de dus o etichetă. Venirea lui a făcut loc unei pauze, când Vlad, într-un fel aproape conspirativ, zâmbind parcă jenat, cu ochi lucioşi de bucurie, copleşitor prin gesturi, emoţionat ca un debutant, toate acestea în acelaşi timp şi întrunite într-un fel pe care nici cel mai mare actor al lumii n-ar fi în stare nici măcar să le sugereze, ei bine, Alexandru Vlad a scos la lumină cartea ascunsă la spate şi mi-a întins-o ca pe un trofeu cum nimeni altcineva n-ar fi putut s-o facă, zicându-mi un cuvânt care cumula în sonoritatea lui tot ce se putea spune, tăcea, simţi sau imagina la ivirea cărţii: iat-o! Era romanul său proaspăt tipărit, Ploile amare, despre care toţi ziceau că e tot ce a dat mai bun Sandu, este romanul mare al unei epoci. L-am îmbrăţişat cu vorbele banale care se rostesc în asemenea momente, m-am uitat repede pe pagina de titlu şi am văzut că nu mi-a scris nimic, n-a pus nici măcar o semnătură, o dată, nedumerire pe care am exprimat-o contrariat, dar ochii lui de o veselie netulburată păreau să anunţe o mică farsă. „Ba cum să nu, dar nu aşa, o să te prinzi tu, că de-aia te pricepi la rebus, la parabole, la feluri ascunse de a lăsa mesaje”, şi mi-a spus să am răbdare şi să-l anunţ când îi descopăr ascunzătoarea. Ca unul care am făcut tot felul de gesturi singulare, de pildă de a semna la pagina cincizeci a cărţii o mică dedicaţie, alteori pe coperta a patra, pentru cei mai dragi, am periat repede ascunzătorile posibile şi mi-am dat seama că nu putea fi decât ori pe clapeta cărţii ori la finalul ei, cum făcusem eu cu el. Într-adevăr, era acolo, pe clapetă, cea mai simplă dedicaţie posibilă: „Lui Francisko”, şi o semnătură. Atât. Dar de-ajuns să devină un exemplar unicat.
*
Acuma mai e ceva de adăugat, o urmare. După dispariţia lui Sandu, Virgil Podoabă mi-a cerut cartea s-o citească, pentru că nu o făcuse până atunci. I-am adus-o la redacţie şi aveam de gând să-l avertizez să aibă grijă de ea tocmai pentru unicitatea ei, dar nu mai ştiu ce a intervenit, o discuţie care a deturnat atenţia şi nu i-am mai spus, am uitat. Când mi-a adus-o înapoi, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit pe clapetă. Era alt exemplar. Când i-am spus că-mi vreau înapoi exemplarul, mi-a spus că a făcut însemnări pe el şi de aceea mi-a cumpărat un altul. I-am spus să-mi aducă măcar bucata de clapetă cu semnătura, o voi lipi în exemplarul cumpărat de el şi-l voi transforma astfel într-un al doilea unicat.
***
Daniel VIGHI
Cu Sandu – in absentia
Sandu se pricepea ca nimeni altul la cum stă treaba cu ciupercile prin pădure, dar pricepea şi cum stăm cu diferite buruienoace de pe marginea drumului, se întreţinea minunat de colocvial cu o păsăruică neagră şi gulerată care-i ţopăia prin curtea casei lui din pustietăţile unde a stat ani în şir. Eu casa aceea n-am văzut-o niciodată, mi-a plăcut să mi-o închipui cam cum era din povestirile scrise şi vorbite de proprietarul ei prin presa literară sau la un păhăruţ. Sandu mai stătea de vorbă pe uliţă cu vecinii din satul acela din ţinutul Finis Terrae (numele promontoriului la care ajungeau peregrinii în Evul Mediu după zdroaba de o lună de pe El Camino de la Santiago de Compostela).
Şi pentru că nu ştiu cum anume să mă potrivesc in absentia în vorbă cu Sandu, o să public nişte rânduri despre un moş care se pricepea la buruieni. Când am scris despre moşul acela, gândul mi-a stat la Sandu şi cum mergea el prin pădure, cum culegea ficţional bureţi de le spune pitoance, dar şi din aceia iuţi pe care familia mea din localitatea Radna le primea de la „Todoru’ nost’”, un ţigan de pe Valea Marea care căpăta plata pentru bureţi răchie rece din podrum, din butoiul cu doage de dud, şi lui „Todoru’ nost’” tare îi plăcea viaţa în acele momente. Cam aşa cum îmi plăcea mie când stăteam la trocerai cu Sandu despre orice, spre exemplu despre păsăruica gulerată din curtea lui din satul Finis Terrae. Sandu se află acum cu „Todoru’ nost’” dar şi cu moşul Coabi din copilăria mea, acar la chefere şi crâsnic duminica la biserica lui popa Lică Crişovan. Toţi sunt acum cu Sandu, oi veni şi eu când vine ceasu’, cum zicea moşu Coabi când intra la vremea de seară în soba dinainte la cel răposat, cu care era hoavăr şi ortac de beţie. Atâta zicea moşu Coabi: „i-o vinit ceasu”, aşa zicea, şi eu cu gândul la el şi la hoavărul meu Sandu, care ştia multe despre buruieni şi bureţii de pădure, închin un pean cu anii 50, cu securitatea şi cu diferitele buruieni neruşinate pe care le cunoştea aşa de bine Sandu.
*
„Se apropie de Troiţa Puşcată, şi kommunista bacsi se apleacă printre ierburile înalte de pe duleul drumului, ocoleşte rugul de mure, împinge bozul şi socul, trage după el un capăt cu floare galbenă de sulfină pe care o răsuceşte în podul palmei, ridică în lumina amiezii frunzele groase de pizda ţigăncii, adună în poală floricelele mov ale buruienii, se strâmbă în timp ce mestecă o frunză acrişoară de ştir, se freacă pe frunte cu lobodă, „pune-ţi pe cap flori de boz şi o să ne meargă bine la drum”, bolboroseşte moş Merişca, şi el asta face, se apleacă şi caută floricica mărunţică de rostopască, apoi îl aude pe Kommunista bacsi cum se închină nu departe de lemnul Troiţei Puşcate şi strigă către cerul Domnului: „Doamne, ai pus şi aici la troiţa Ta otrava asta din laptele câinelui, să fie ăsta semn de mare năcaz pe capul bieţilor oameni”, zice moşul, şi fratele informator Dubeşteanu transmite degrabă raportul să se spele ăia pe cap cu el, nu pricepe nimic din ce zice moş Kommunista bacsi, „ce e aia, dom’le, laptele câinelui?” „Ştim, ştim”, strigă băieţii de la decriptarea sensurilor oculte de la Centru, „ştim, ştim”, strigă fericiţi, şi spun numele ştiinţific al buruienii, o arată tovarăşului general: „asta e, are formă de brăduţ şi floricele galbene, tulpiniţa ei este goală pe dinăuntru ca aceea de păpădie, şi dacă o rupi curge un lichid alb de-i zice laptele câinelui şi, ne scuzaţi că suntem cam din topor, dar oamenii din clasa exploatată a ţărănimii spun că dacă te dai cu laptele ăsta alb pe pulă se umflă ca un cartaboş din Banat, ne iertaţi, nu este frumos să scriem asta în nota noastră informativă dar oamenii, tov. g’eal’, ei zic aşa, noi doar ne facem treaba cât mai bine”. „Lasă, mă”, zice domnul general, „nu faceţi voi pe fetele mari, că doar nu ne apucă ruşinea, nu ştiu dacă nu ar trebui chiar să verificăm ce spune înţelepciunea poporană, zic că un locotenent din ăsta de la departamentul sex şi amantlâcuri, care şi aşa nu fac mare lucru, fut la comandă diferite obiective stabilite de ăia de la Seducţii şi Şantaje Intime, puneţi aşadar pe un frumos de-ăsta futălău pe banii statului să-şi dea pe pulă cu laptele câinelui să vedem dacă are sau nu dreptate poporul în ceea ce zice”.
Nu mai ştie fratele Dubeşteanu ce s-a întâmplat mai apoi cu raportul său, a chicotit şi el pe ascuns ca mulţi dintre cei din reţea când au aflat cum a picat măgăreaţa pe sclifosiţii ăia, „lasă că aşa le trebuie”, îşi spun invidioşi, „îi îmbracă unităţile operative la fix, îi pomădează, primesc banii de cheltuit la munte şi la mare, prin hoteluri, lasă că nu le strică”, îşi zic, şi râd pe cinste.
***
Viorel MARINEASA
Infinitezimalul dintr-o preajmă care nu mai este
Pe vremea când aveam acces regulat la revista Vatra, primul text pe care-l citeam era editorialul lui Alexandru Vlad. Şi asta nu pentru că se afla în capul publicaţiei, ci pentru că, în concertul mediatic cacofonic al momentului, vocea lui se auzea limpede şi îţi desluşea, pe un fir ce se vădea, cel mai adesea, afin, în ce lume trăieşti. Sigur, canoanele speciei jurnalistice fuseseră, din fericire, încălcate. În locul discursului vituperând sau al dăscălitului desţelenind cu metodă te întâmpina o extinsă constatare de bun-simţ, o poveste spusă cu har într-o notă de eticism ardelean bine temperat, iar ingredientul ironic, deşi ponderat, era menit să cadă greu! Se vor găsi destui să spună că şi-a risipit timpul şi talentul în loc să ne dea toate capodoperele romaneşti care se aşteptau de la el. Sandu în persoană îşi punea problema atunci când apucase să-şi adune o parte dintre articolele pulverizate prin periodice mai mult sau mai puţin eroice (vezi Vara mai nepăsători ca iarna, Editura Tribuna, Cluj, 2005): „Poate a fost un dat al acelor ani să ne risipim energia şi textele într-un fel de euforie compensatorie pentru staza ultimilor ani de comunism.” Aşa că se întreabă dacă textele mai au însemnătate, răspunzându-şi, însă nu definitiv, că asta doar în măsura în care „depun oarecum mărturie în privinţa angajamentului civic” într-o perioadă când „n-aveam timp de prea multă stilistică”, mai mult, când „trebuia să ne descotorosim de o anumită retorică prevăzătoare şi marcată de cenzura interioară”; însă, ca un făcut (un pas înainte sau doi paşi înapoi?), „se naşte destul de repede o altă retorică naivă, un patetism puţin jenant la recitire, aşa cum jenante mi se par acum îngenuncherile noastre de-a lungul şi de-a latul străzii”. Şansa e ca, pierzându-şi actualitatea, articolele „să se transforme, cu puţin noroc, în literatură. Trimiterile devin metafore şi revolta devine o stilistică”. Într-un târziu, când s-a reapucat de proza îndelung aşteptată, a constatat că, „după câţiva ani de scris prin ziare, stilistica mea se schimbase” (într-un interviu dat lui Iulian Boldea). În bine, în rău? în pierdere, în câştig? nu ne mai spune, iar exegeţii, dacă veţi da o căutare pe net, veţi vedea cât de previzibil (se) postează. În ce mă priveşte, zic că bătăliile lui din presă n-au fost trudă risipită, într-o vreme în care mulţi intelectuali glorioşi ai Clujului o dădeau cotită şi-l priveau spăimoşi, ca pe o fatalitate necesară (dacă nu de-a dreptul cu admiraţie), pe primarul cu minte scundacă. Într-un almanah din 2003, Alexandru Vlad a scris rânduri de-un amar pe care doar o dezamăgire în dragoste poate să ţi le dicteze: „Clujul este, şi a fost probabil dintotdeauna, un oraş vulnerabil. Un oraş de negustori, fără nimic metropolitan, care nu şi-a depăşit condiţia. Nu prea a avut noroc de guvernatori luminaţi şi generoşi. Conducători aduşi din alte regiuni, ca nişte comisari de balcanizare, primari mediocri […]. Nu ştiu dacă actualul primar ar fi putut fi primar în Sânnicolau-Mare, localitatea lui de baştină, şi a lui Béla Bartók, pentru că veni vorba. Probabil că nu. La Cluj el pare să fi fost beneficiarul unei conjuncturi politice care s-a finalizat cu cea mai proastă dintre opţiuni. Ca orice oraş cu o cotă prea mare de intelectuali, probabil că şi oraşul acesta e de fapt vulnerabil la prostie,” Interesant de remarcat că şi Méliusz picta, în romanul Oraşul pierdut în ceaţă, Timişoara natală în termeni asemănători, iar încheierea a fost că s-a grăbit s-o părăsească pentru a-şi găsi un climat cultural propice la… Cluj.
Vrând-nevrând, literatura se întâlneşte cu gazetăria în romanul non-fictiv Curcubeul dublu. Am recunoscut, între textele de legătură, numeroase articole de opinie din periodice. Sau „poveşti în poveste” pe care le-a dezvoltat plecând de la nuclee publicistice. Nu mi se pare scandalos. Nu vreau să ştiu dacă aglutinarea s-a constituit în soluţie de avarie în lipsa unei idei solide, cum se zice, de construcţie a cărţii. Pasajul jurnalistic l-a îmbibat cu o realitate incomodă pe prozatorul Alexandru Vlad. Ne-a avertizat chiar el. Accentele cădeau altfel. Ce i se cerea la ziar trebuia să fie „relevant pentru perioada de tranziţie a României”. Greţoasă. Istovitoare. Fără final. Paradoxal, constată el, „aproape toate [articolele] sunt însă despre mine însumi”. Că scrii un roman din bucăţi lipite şi că în loc de pap pui articole de colo şi de dincolo – asta înseamnă că vrei să-ţi faci autoportretul (şi Sandu a recunoscut-o undeva), unul în tuşe când tari, când îmblânzite de melancolie, una ce vine de la vârsta care tot sporeşte, însă şi de la locul în care te-ai izolat, un sat care-ţi aminteşte de copilărie, dar la fel de tălâmb ca toată lumea valahă a tranziţiei. Sigur că doamna Exegeză nu va fi mulţumită; dacă tot ai recurs la interludii jurnalistice, trebuia să te porţi mai sofisticat, să faci arabescuri parşive precum Galip pe urma articolelor lui Celal, să configurezi o tramă poliţistă menită să taie respiraţia. În schimb, tu, Alexandru Vlad, ai rămas să fii egal cu tine însuţi, prea cinstit, prea discret, prea dedicat să prinzi infinitezimalul dintr-o preajmă care aproape că nu mai este.
***
Vasile George DÂNCU
Vlad. Sandu Vlad
Prima idee creaţă care mi-a venit în ceea ce priveşte anul 2015 a fost să sărbătoresc doi mari scriitori români contemporani din Cluj, cu care, de curând, am devenit vecin: Muri şi Sandu Vlad. Poetul şi Prozatorul. Voiam ca amîndoi să iasă din underground-ul, boema şi dandismul mioritico-ardelenesc şi să fie sărbătoriţi solemn, regal şi aristocratic în oraşul lor, în oraşul nostru.
Pentru Muri, Clujul era şi este oraşul de rezervă. Pentru Sandu Vlad, Clujul era oraşul… Erau cunoscuţi peste tot şi apreciaţi, iar în Cluj erau Scriitorii, însă fără laurii merituoși puși pe cap.
Prin urmare, am considerat mai mulți (Irina Petraș, Al. Cistelecan, Vasile Sebastian Dâncu, Ioan Marchiș și Ioan-Aurel Pop) că a venit Sărbătoarea lor: Muri la 60 de ani (09.01.2015) şi Sandu Vlad la 65 de ani (31.07.2015). Aşa că l-am sărbătorit, pentru început, pe Muri, la Auditorium Maximum (UBB) iar Clujul a fost la înălţimea poemelor sale.
La partea a doua a evenimentului, am băut un whisky bun cu Sandu Vlad (l-am pregătit special pentru el, ştiam că îi place) şi i-am spus: „Tu urmezi!” Mi-a spus: „E cam greu. Poezia lui Muri e atrăgătoare şi omul e spectaculos. Eu scriu o proză greu de mestecat şi sunt cam aricios.” Am repetat: „Tu urmezi!” Tocmai aveam în mână volumul Pahar al lui Muri, ediţie de lux, în cinci limbi, pe care l-am lansat atunci. I l-am arătat şi i-am spus: „Când vei împlini 65 de ani, o să-ţi public toată poezia ta, într-o ediţie bilingvă, tradusă în limba engleză de Virgil Stanciu, cu desenele lui Alexandru Păsat şi cu textele de critică, preţuire şi admiraţie ale lui Cis şi, evident, Muri.” Am văzut cum i se luminează faţa leonină, toată barbă, păr și sprâncene. A spus cu oftat și fericire: „De acord!” Era cazul să mai turnăm un pahar de whisky. „Să trăieşti, Sandule! i-am zis. L-am sărbătorit pe Muri numai ca să vezi cum vei fi tu sărbătorit!” Mi-a zis că este o glumă cam exagerată…
Ne-am mai văzut o dată să discutăm despre volumul său. Râdea că o să-l numească „Integrala poetică”. Tot căuta poemele risipite. Îmi spunea, la telefon, că are douăsprezece. Mă suna din nou că a mai găsit două, că vor fi paisprezece şi că mai avea câteva poeme într-o antologie şcolară, unul într-o carte şi altul pe care nu-l găseşte nicicum…
Împreună cu Muri, şi-a adunat poemele, apoi le-a trimis lui Cis, la Tîrgu Mureş. Tot cu ajutorul lui Muri, şi-a revăzut textul romanului inedit şi l-a trimis lui Ţărmure, la Bistriţa. Şi când şi-a terminat treaba, ca orice ardelean serios, s-a pus să se odihnească puţin, ca mujicul din Siberiada. Şi se odihneşte în continuare, departe de tumultul ciudat al tranziţiei româneşti de la nu ştiu ce înspre nu ştiu unde.
Până în data de 30 august, textele pentru volum erau adunate, dar parcă ne era greu să ne adunăm la un eveniment fără însuşi autorul. Aşa că toată lumea a amânat şi amână întâlnirea cu cartea.
Poemele lui Sandu Vlad vor apărea cât de curând în această carte promisă şi cu siguranţă vor constitui o revelaţie pentru literatura română contemporană, aşa cum este proza lui. Iar Prozatorul, devenit acum şi Poet, va zâmbi sonor şi impasibil de sub pălărie, în timp ce îşi va aprinde pipa şi se va retrage discret în alte zări, aşa cum a trăit şi a scris. Vor rămâne rotocoalele de fum, o poezie plină de înţelepciune şi o proză memorabilă.
***
M. B. IONESCU-LUPEANU
Altfel: Alexandru Vlad
La idele lui Marte, prozatorul Alexandru Vlad a plecat dintre cei vii, discret, aşa cum îi fusese întreaga viaţă. A plecat în aplauze… În cazul de faţă, aplauzele au fost picurii de cerneală ai presei care, în toată săptămâna ce a urmat, a scris despre cel dispărut. Poate s-a scris mai mult acum, la timpul trecut, decât s-a scris de-a lungul unei întregi cariere scriitoriceşti. Nu voi relua date bio-bibliografice, nu voi fi exeget al operei sale, nu…
O frază din articolul Alexandru Vlad şi întoarcerea la esenţial („Observatorul cultural”, serie nouă, nr. 506 ( 764 ), 19-25 martie 2015, p. 10, col. 2), semnat de Paul Cernat, nu-mi dă pace : „(…) A fost altfel, fără să-şi propună cu tot dinadinsul acest lucru”. Într-adevăr, Alexandru Vlad a fost altfel. Nu este nevoie de mărturia mea pentru a stabili asta în faţa tribunalului istoriei, dar, dacă n-ar fi fost altfel, probabil că nu l-aş fi cunoscut sau, dacă l-aş fi cunoscut, ar fi trecut imediat ce ne-am fi despărţit, în uitare, în marea de chipuri anonime ale celor cu care fiecare din noi, pe parcursul unei vieţi, ne-am intersectat destinul într-un mijloc de transport în comun şi, preţ de câteva ceasuri, am legat o conversaţie.
L-am cunoscut pe Alexandru Vlad întâmplător, acum trei-patru ani, într-un autocar ce leagă Clujul de Bucureşti. Când m-am urcat, în staţia Aiud, era acolo cu o carte într-o mână şi pipa în cealaltă. Nu putea trece neobservat. Ne despărţea intervalul dintre scaune. Mi-am scos din geantă cărţile şi m-am cufundat în lectură. Pe ruta Bucureşti-Aiud (tur-retur), drum pe care, pe atunci, îl străbăteam frecvent, aveam nevoie, pentru a trece mai uşor peste ordaliile celor şapte ceasuri de călătorie, de două cărţi potrivite ca grosime; fie terminam lectura până-n staţia de destinaţie, fie îmi mai rămâneau douăzeci-treizeci de pagini. Odată, lectura m-a absorbit în asemenea măsură încât autocarul era să părăsească Aiudul fără ca eu să fi coborât.
Alexandru Vlad m-a abordat. Era curios să afle titlul lucrării vădit captivante pentru mine. A fost începutul unui dialog ce s-a sfârşit dincolo de Piteşti. Prezentările le-am făcut abia pe la mijlocul drumului. Mi-a spus că este scriitor şi mi-a arătat, în dovedirea aserţiunii, Ploile amare. Dacă memoria nu mă înşeală, se îndrepta spre Bucureşti pentru Gala Premiilor Uniunii Scriitorilor din România.
Subiectele discuţiei au fost variate, de la literatura americană contemporană la lumea satului în care se retrăsese. Ne-am despărţit, cu o strângere de mână, în Autogara Militari. Mi-am propus, după ce se topise în mulţime, să-l reîntâlnesc.
De câteva săptămâni, mă gândeam la Alexandru Vlad. Îi scriam o scrisoare. Cum nu aveam adresa sa, oscilam între a trimite corespondenţa, pe numele său, la sediul Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj, sau la sediul uneia dintre revistele cu care colabora. Acum e târziu, scrisoarea mea s-ar întoarce cu menţiunea dirigintelui poştei: destinatarul decedat.
În minte, vorbele prietenului meu, scriitorul Gabriel Cheroiu: cunosc deja mai mulţi oameni pe lumea cealaltă decât pe asta.
Dumnezeu să te odihnească în pace, frate Alexandru!
***
Radu NICIPORUC
Alaska mea de la ţară
Nu ştiu exact când au apărut în discuţiile noastre frigul şi ţinuturile lui, dar abia după ce începusem să observ că despre anumite subiecte prietenul meu vorbea mai puţin, iar când o făcea detaliile erau minime, strecurate cu gustul lui pentru penumbră şi obscur, mi-am dat seama că pasiunile sale supravieţuiseră bravurilor tinereţii şi că, după anumite intervale, marcate de obicei de sfârşitul călătoriilor mele pe mare, le găseam la locul lor, neclintite, poate doar însoţite de câteva nuanţe apărute între timp: mai multe fire argintii în barbă, tutun scandinav, sobru şi sec, în locul celui olandez, mai dulceag, iar pipele la început drepte, bune pentru citit, erau acum mai curbate şi apropiate cheilor de portativ.
Îmi amintesc însă cu ce tonus bun se întorcea din escapadele din Apuseni, cum îmi descria – cu formulele lui surprinzătoare, fixate şi ele pe un portativ muzical foarte personal – aerul de toamnă târzie al munţilor, verdele tot mai întunecat al acului de brad, sacul de dormit cu care înfrunta primele brume, personajele întâlnite şi notele din carneţelul cu pătrăţele pe care, „nu le-aş fi scris niciodată în oraş, bătrâne” Şi, bineînţeles, nelipsitul popas la Răchiţele, la prietenul său Teofil.
Sau cum mă cântăreau ochii săi mijiţi când îi povesteam despre iarna Aleutinelor, unde se nimerise să ajung odată pe un traseu mult arcuit spre nord, spre Alaska, până în punctul în care drumul cargoului meu se desprindea, pentru traversadă, spre Kurile.
Sau când îl încredinţam că nu văzusem „Strigătul pinguinilor”, doar pentru a mai auzi o dată, povestit de el, începutul acelui film care îi plăcea atât de mult.
Probabil că dincolo de experienţele sale directe, sau de cele livreşti, şi aceste amănunte au contribuit la uimirea cu care l-a încercat vestea că fiul său cel mare urma să plece la muncă tocmai în acele ţinuturi cărora Vlad, în stilul său tacticos şi cumulativ, le dădea încă târcoale înainte de a face din ele o pasiune. Una căreia abia după primele scrisori şi fotografii primite de la Sănduţu, i-am putut măsura vibraţia, când prietenul meu povestea cu amănunte atât de tangibile încât nu puteai să te îndoieşti că nu călcase doar cu o zi înainte pe o zăpadă sticlos-albăstruie, ce-i scrâşnise sub tălpi ca pietrişul, că nu-şi purtase podul palmei peste cilindrii groşi de gheaţă ce înveleau balustradele, sau că nu eviscerase cu mâna lui zeci se somoni răsturnaţi de conveioare într-un bazin imens.
Nu cred să fi pus vreodată Vlad mai multă fervoare în relatarea unor întâmplări precum cele ale fiului său, şi acest subtil transfer a făcut să mă bucur şi mai mult de mesajele în care îmi vorbea de proiectul unui voiaj în Alaska, ce părea să prindă contur la un moment dat în pofida a tot felul de dificultăţi administrative.
Apoi, când ne-am întâlnit, mi-am dat seama că nu se gândea la acea călătorie ca la o simplă aventură montană, din şirul celor pe care le mai avusese, ci ca la o încercare existenţială profundă, ce s-ar fi regăsit cu siguranţă şi în următorul său roman.
Brusc însă totul a căzut în uitare şi din toată acea investiţie imaginativă n-a rămas decât o expresie pe care o folosea uneori, la întâlnire noastre de la „Klausenburg”, când, sastisit de oraş, mă anunţa că urma să plece la Alaska lui de la ţară.
From: al_vlad1@yahoo.com (alexandru vlad) {SMTP:al_vlad1@yahoo.com}
TO: RAN201@401KENDA (Niciporuc, Radu) {SMTP:RAN201@maerskcrew.com};
CC :
Subject :Re: Colombo
Text :21.11.09
Asa, deci!
Am fost alaltaieri la Bistrita unde am conferentiat cu Ileana Malancioiu, cu care eu ma impac foarte bine, in ciuda reputatiei ei de fiinta dificila.
Astazi ma duc la mine la tzara sa caut ciuperci.
Marti am planificare la spital, unde voi intreba care sunt, din punctul lor de vedere, implicatiile si complicatiile unui an in Alaska.
Citesc carti despre colectivizare.
Mai vorbim.
Al. Vlad
From: al_vlad1@yahoo.com (alexandru vlad) {SMTP:al_vlad1@yahoo.com}
TO: RAN201@035GAIRL (Niciporuc, Radu) {SMTP:RAN201@maerskcrew.com};
CC :
Subject :Re: Alaska, mon amour
Text :
––––––––––––––––––
Ma bucur ca iti plac acele filme!
Pe aici a inceput un ger napraznic (de la -24 in Moldova la -14 la Cluj).
Eu incerc sa continui munca la roman, dar nimic nu se leaga. Stiu eu, am schimbat mediul, am schimbat singuratatea de la tara pe apartamentul acesta cu televizor?
Nu am facut demersuri pentru viza. Jason trebuie sa-mi trimita din Alaska o invitatie. Eu nu pot sta un an decat cu contract de munca. Asta probabil nu-l intereseaza, pentru ca ar fi preferat o intelegere intre noi fara sa mai plateasca taxele pt. mine catre statul american. Eram de acord cu asta, dar probabil americanii te intreaba de ce angajezi un om din strainatate si nu un american pentru slujba aceea.
Ar mai ramane viza turistica. Aceasta se da pe zece ani, dar nu poti sta in SUA mai mult de 6 luni, dupa care trebuie sa pleci si sa revii. O viza turistica ar fi OK, dar imi trebuie o scrisoare din partea lui ca-mi asigura casa si masa cel putzin catava vreme. Eu am bani de drum, dar nu si de hotel, circuite turistice etc. Ori ambasada mi-ar putea cere un plan turistic ca sa-mi dea o astfel de viza.
L-am rugat pe Marius sa se intereseze eu ce fel de formular completez ca sa am cele mai multe sanse, si mi-a promis ca va intreba pe cineva la ambasada.
Jason n-a mai ajuns in 15 ianuarie la Paris pentru ca a fost chemat in Cambodgia de constructorul hotelului sau de-acolo. Ma rog, cam asa stau lucrurile deocamdata.
Doar ca eu nu ma grabesc, nu-i o tragedie daca nu plec, nici nu vreau sa frec telefonul si sa sun la Anchorage. Eu am zis da, Jason a zis da, si acum astept.
Am vazut „Romania Literara” in noua formula.
Tu ce faci pe-acolo?
Al. Vlad.
-
A murit prietenul meu Augustin Fratila.
– On Sat, 1/23/10, Radu Niciporuc <RAN201@maerskcrew.com> wrote:
From: Radu Niciporuc <RAN201@maerskcrew.com>
Subject: Alaska, mon amour
To: „Sandu Vlad” <al_vlad1@yahoo.com>
Date: Saturday, January 23, 2010, 11:09 AM
Ma uit la filmele japoneze, in alb-negru, pe care mi le-ai dat, le opresc, le reiau a doua zi, imi prelungesc in acest fel placerea. Sunt formidabile!
Cum stai cu viza?
R
Date: Tuesday, February 9, 2010, 12:51 AM
From: al_vlad1@yahoo.com (alexandru vlad) {SMTP:al_vlad1@yahoo.com}
TO: RAN201@035GAIRL (Niciporuc, Radu) {SMTP:RAN201@maerskcrew.com};
CC :
Subject :Re: Cifra rotunda
Text :
Ei,
Nu se aude nimic.
Jason e a doua oara in anul acesta in Cambodgia, unde se pare ca au inceput finisajele la hotelul lui.
Eu mai trag cate o tura la Alaska mea de la tara, incalzesc casa, fac mici expeditii in padure.
Ce-am avut si ce-am pierdut!
Uite, pentru tine: SCĂUNELUL.
From: al_vlad1@yahoo.com (alexandru vlad) {SMTP:al_vlad1@yahoo.com}
TO: RAN201@401KENDA (Niciporuc, Radu) {SMTP:RAN201@maerskcrew.com};
CC :
Subject :Re: Ce ti-au spus
doctorii cei vestiti? Poti merge in Alaska? R
Text :
Analizele au iesit destul de bune.
Glicemia relativ sub control cu insulina destul de mult (pana ma echilibrez, apoi scad), colesterol bun, trigliceride bune, valori cam mari la ficat dar acestea fluctueaza la mine.
Pot merge din punctul lor de vedere in Alaska, se vor stradui sa-mi dea medicamente mai multe la mine.
Dar Uniunea Scriitorilor nu-mi face rost de viza. Imi poate da o scrisoare ca sunt scriitor cu notorietate si 200 de euro.
Deci va trebui sa ma duc la Consulat, la interviu etc. Drumuri la Bucuresti pe care am incercat sa le evit. Voi vorbi cu Irina Horea. Dar vreau sa stiu de la Uniune cum trebuie sa sune invitatia pe care mi-o trimite Jason din Alaska.
In curand voi trece la actiune.
Tu ce faci, unde esti, cum merge?
Al. Vlad
From: Radu Niciporuc <RAN201@maerskcrew.com>
Subject: Ce ti-au spus [Our Ref:EXA03256]
To: „Vlad” <al_vlad1@yahoo.com>
Date: Sunday, November 29, 2009, 8:25 PM
***
Radu VANCU
Filă de jurnal
2 octombrie [2014]. La recepţia FILIT de la hotelul Ramada, poveşti cu Alexandru Vlad despre William Gaddis, apoi – aproape fără tranziţie – despre Joseph Conrad & Melville & marinărit. Omul ăsta e el însuşi o fregată doldora de obiecte pe care cei din generaţia mea nu ştim nici măcar să le numim. Nimeni de pe la noi n-a citit atâta proză americană postmodernă ca el; şi, cu toate astea, alege să-şi plaseze subiectele în ruralul transilvan cu cea mai sămănătoristă butaforie. La început asta mă uluia; acum găsesc în asta o inteligenţă estetică iubitoare, mai până peste marginile iertate, de contrapuncturi arhisubtile. Intră în discuţie, de la un punct încolo, şi Bogdan-Alexandru Stănescu – iar la finalul discuţiei Alexandru Vlad se trezeşte desemnat traducător pentru Polirom al prozei lui Delmore Schwartz.
Seara, la teatrul Vasile Alecsandri, întâlnire cu Guillermo Arriaga, celebrul prozator & scenarist mexican. Povesteşte, printre altele, o legendă africană – există un trib acolo care crede că există două suflete, unul uşor, celălalt greu. Sufletul uşor e cel mobil, iese frecvent din trup – când dormim, când leşinăm, când o luăm razna etc. Cel greu rămâne mereu în trup, pentru a-l menţine în stare de funcţionare. Înainte de moarte, când cele două suflete ştiu că trebuie să părăsească trupul, cel greu e dezorientat – el nu ştie să meargă, nu cunoaşte dispoziţia spaţială a lumii, e cu totul neajutorat. Aşa că sufletul uşor iese din trup & rătăceşte, căutând abisul în care trebuie să se arunce. Când îl găseşte, se uită lung în el, pentru a verifica dacă e într-adevăr „abisul lor”; şi abia apoi se întoarce, îi spune sufletului greu: „am văzut abisul nostru, vino” – iar sufletele pleacă & corpul moare.
Cam aşa e şi cu scrisul despre sinucidere: laşi sufletul uşor să tot bată câmpii peste tot, pentru ca sufletul greu să rămână la locul lui, să menţină statu quo-ul. Să dea sufletul uşor prin toate gropile, pentru ca cel greu să rămână intact. Cu cât mai rătăcitor & morbid primul, cu atât mai burghez & vital al doilea. Nu mă sinucid tocmai pentru că scriu atât despre sinucidere. Iar când voi înceta s-o mai fac, abia atunci voi fi dat de dracu’.
***
Victor Eugen Mihai LUNGU
O poveste pentru Alexandru Vlad
O poveste pentru Alexandru Vlad: una cu el sau una despre el? Ce anume l-ar fixa mai bine în amintirea generațiilor care urmează să vie/fie, în așa fel încât să nu se termine cuvintele despre el și să nu fie uitat?
Că fiecare cuvânt spus în legătură cu un om, în favoarea sau defavoarea lui, îi prelungește existența. Omul există, rezistă și moare numai din cuvinte. De murit, moare definitiv când se termină cuvintele cu și despre el.
Ca om tehnic, știu că minima rezistență este calea cea mai bună de urmat în timp – de acolo pornesc toate calculele de rezistență. Mai știu că rezultatul prăbușirii unei structuri de rezistență este același și dacă sub-armezi, și dacă supra-armezi. Deci, și în cazul unui om, poți greși față de memoria sa spunând prea puține cuvinte, sau prea multe.
Dar cum ar fi să ai aroganța să încerci să spui un singur cuvânt?
Un cuvânt de la care să se lege toate cuvintele care ar mai putea fi spuse despre el? Spui cuvântul și-ți apare în față Alexandru Vlad. Și-apoi poți să stai de vorbă despre el. Să spui ce știi în așa fel încât să nu se termine povestea lui și să nu fie uitat.
După mine, Alexandru Vlad există și va exista mereu prin acest cuvânt: delicatețe.
Este felul său de a fi vegheat și sfătuit pe oricine trebuia supravegheat și sfătuit în jurul său.
Așa că putem să avem ce să povestim.
[Vatra, nr. 7-8/2015]
revistavatra.org 