Etichetă / dosar

de VATRA

Starea literaturii pentru copii (III)

Paul CERNAT

În loc de a clama „minoratul” literaturii pentru copii, ar trebui să ne îngrijoreze minoratul metadiscursurilor dedicate ei

1. Fără să am la dispoziție suficiente date statistice – studii de piață, planuri editoriale, cifre de vânzări ș.a.m.d. – constat că, în ultimii zece ani, editurile românești au început să se deschidă, tot mai mult, și către literatura autohtonă pentru copii (sau „pentru copii și tineret”, cum i se spunea pe vremuri). Și nu mă refer doar la reeditările de vechi best sellers, ci și la apariții mai recente, din anii 2000-2020 (ilustrate de, între alții, Stelian Țurlea, Petre Crăciun, Adina Popescu, Lavinia Braniște, Ioana Nicolaie, T.O. Bobe sau, de ce nu, Mircea Cărtărescu în Enciclopedia zmeilor). Sigur, traducerile continuă să domine autoritar, după ce în deceniile comuniste datele politicilor editoriale autohtone duseseră la o înflorire fără precedent a genului în literatura română; nu-i mai puțin adevărat însă că revirimentul interesului autorilor români pentru acest tip de literatură, coroborat cu acela el editurilor pentru publicarea lor, se află într-o creștere vizibilă, chiar dacă – pentru moment – mult sub cel al producțiile S.F. sau polițiste. Au apărut și tot mai multe colecții de profil, între care unele s-au impus (Arthur de la Art, Corint Junior de la Corint, Litera Junior de la Litera, Literatura pentru copii – centrate mai ales pe basme – de la Polirom, colecții similare la Humanitas, Paralela 45 ș.a.). Există și numeroase vlog-uri de succes, unde copiii se află pe post de comentatori. Însă, contrar a ceea ce s-ar putea crede, literatura în speță este unul dintre cele mai dificile genuri, unde nu prea poți să falsezi fără să se simtă. Pentru a-i face pe micii cititori („naivi” prin excelență, dar greu de păcălit) să creadă în poveștile pe care le spui trebuie ca tu însuți, scriitorul/scriitoarea, să crezi în ele. Fițele pentru galeria academică sau pentru publicul de nișă nu-și au rostul. Din acest motiv (și din multe altele) înclin să cred că pentru scriitorii români de azi e destul de greu să abordeze competitiv acest tip de literatură; chiar mă tem că, pentru mulți dintre cei care o desconsideră și (în consecință) o evită, strugurii sunt prea acri…

Citește în continuare →
de VATRA

Starea literaturii pentru copii (II)

Ancheta revistei Vatra – Starea literaturii pentru copii

1) Credeți că piața cărții pentru copii s-a dezvoltat/diversificat în ultimii ani în plan autohton sau editurile optează preponderent pentru traduceri?

2) Literatura pentru copii a fost considerată un gen minor și nu s-a bucurat de prea multă receptare din partea criticii noastre literare, de-a lungul timpului. S-a schimbat statutul ei în ultima decadă?

3) Dacă ar fi să faceți un „top 10” al cărților pentru copii, ce titluri/autori n-ar trebui să lipsească?

4) Cum ar putea fi încurajată lectura în rândul micilor cititori pentru a ne desprinde eticheta „analfabetismului funcțional”, care se ține scai de noi odată cu fiecare nouă testare PISA?

Citește în continuare →
de VATRA

Starea literaturii pentru copii (I)

Argument

Numărul estival al „Vetrei” vă propune, dragi  cititori, un dosar tematic, pe cât de ludic în aparență, pe atât de serios, în esență: „Starea literaturii pentru copii”. Ceva s-a schimbat semnificativ în ultimii 10 ani pe segmentul cărții dedicate celor mai inocenți cititori, s-au înmulțit scriitorii autohtoni care s-au dedicat exclusiv literaturii pentru copii și tineri, iar destui dintre scriitorii deja consacrați ca autori pentru cei mari, și-au încercat mâna și au mai evadat din când în când, în spațiul exotic al cărții pentru copii. De fapt, startul l-au dar tot ei, scriitorii pentru oameni mari, dacă e să luăm ca punct de reper deja celebra  „Enciclopedie a Zmeilor”, semnată de Mircea Cărtărescu, apărută la Editura Humanitas în 2002, reeditată în 2007 și, mai recent, în 2017, în condiții grafice excelente, cu ilustrații realizate de Tudor Banuș. Dar pentru anul respectiv, apariția unei cărți pentru copii pare mai degrabă un accident sau, în cel mai bun caz, o excepție, la care un cuvânt hotărâtor l-a avut notorietatea autorului, nicidecum vreo intenție de politică editorială consecventă.       

Citește în continuare →
de VATRA

Sociologia romanului românesc contemporan (V)

II. Anchetă critici

1. După autonomia esteticului prevalentă în timpul regimului comunist după liberalizare, dar și după curentul autobiografist/autoficțional care domina proza primilor ani 2000, ar fi fost de așteptat o tot mai pronunțată atenție față de lumea socială, prezentată în toate diversitatea și substanțialitatea ei. În ce măsură această mutație s-a produs într-adevăr în evoluția câmpului literar de la noi? Credeți că e o (potențială) tendință dominantă sau măcar marcantă, sau se poate vorbi doar de o coincidență a câtorva cazuri particulare de autori și romane?

Citește în continuare →
de VATRA

Sociologia romanului românesc contemporan (IV)

(continuare anchetă scriitori)

Ioana MORPURGO

1. Eu m-am gândit întotdeauna la perioada asta de istorie literară, după scurta liberalizare din ’65 până la tezele din iulie ’71, care au marcat o nouă perioadă de dogmatism neo-stalinist, ca un foarte posibil experiment socio-politic, mai degrabă decât ca un exercițiu de reformă gândit să ofere autonomie culturii din România de-atunci. Un procedeu de epurare ideologică foarte productiv. Creezi iluzia de libertate de expresie doar ca să îi poți depista mai ușor pe cei care o folosesc pentru a critica sistemul. Autonomia esteticului din perioada asta, atât cât a durat, e importantă însă psihologic pentru acea generație de intelectuali, întrucât a permis într-o anume măsură realinierea limbajului cu procesul cognitiv și emoțional al scrisului, continuu bruiat înainte (și după ’71) de necesitatea metaforizării, a simbolisticii. Multe dintre textele neo-moderniste scrise în perioada respectivă sună acum ca un fel de revoltă a limbajului, sunt suprapopulate de imagistică și de fenomenologic.

Citește în continuare →
de VATRA

Sociologia romanului românesc contemporan (III)

(continuare anchetă scriitori)

Lavinia BRANIȘTE

Din păcate, nu am o imagine atât de amplă (pe cât aș vrea sau pe cât ar fi necesar pentru această anchetă) a literaturii de după ’89. Am devenit un cititor cu discernământ abia pe la începutul anilor 2000 și, chiar și într-o cultură mică precum a noastră, se scrie foarte mult. E deja foarte greu să fii la zi cu proza contemporanilor tăi, iar cei care reușesc să facă asta cred că sunt cei pe care-i obligă meseria: critici sau cercetători.

Mărturisesc, așadar, că întrebările dumneavoastră minuțioase mă copleșesc, fie că se referă la literatura română recentă, fie la romanele mele în particular. Voi încerca să formulez un răspuns onest și simplu cu privire la temă în general.

Citește în continuare →