Mircea Cărtărescu – Portret interior (1)

cartarescu 1

Argument 

Nu ştiu dacă Mircea Cărtărescu e cel mai citit scriitor român contemporan. Cărţile sale se plasează, însă, chiar de la început, în categoria celor mai vândute, mai comentate, mai discutate şi mai disputate apariţii editoriale de la noi. Aceasta pentru că nu sunt deloc cărţi comode. Ele au darul, poate chiar geniul contrarierii obişnuinţelor publicului, au calitatea de a lărgi şi deplasa orizonturi de aşteptare, de a revela resurse, strategii şi forme ficţionale noi, prin care fizionomia estetică a scriitorului se reconfigurează mereu, se reinventează cu fervoare imaginativă şi vervă lexicală. În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu precizează că toate creaţiile, atât de deconcertante şi diverse (poezie, proză, diaristică, pamflet) ale lui Mircea Cărtărescu „fac parte din opera unui profesionist al literaturii, unul dintre rarii mari scriitori din ultimele decenii ale secolului XX şi din primele ale secolului XXI”. Mircea Cărtărescu, poetul, procedează, cu consecvenţă, la desacralizarea limbajului liric, dar şi a lumii reprezentate. Desolemnizarea resorturile propriului univers poetic se înfăptuieşte prin inserţia unui limbaj denotativ, cu termeni preluaţi din viaţa cotidiană, cu „obiecte” lirice de o irepresibilă banalitate. Proza lui Mircea Cărtărescu se situează la confluenţă cu poezia, scriitorul expunând aici un ton, o viziune şi o arhitectură interioară de incontestabilă unitate semantică şi simbolică, în ciuda dezarticulării arhitecturii epice aparente. Imaginea unui palimpsest cu irizări metafizice plurale se impune; un palimpsest din care se naşte instanţa ficţională paradoxală a unei fiinţe ambigue în căutare de sine şi în căutarea sensurilor unei alterităţi dominatoare. Proza consemnează aşadar metamorfoze subite, translaţii insolite între planurile naraţiunii, glisări între condiţii ontice antinomice, mai ales în Orbitor, roman al unei scriituri paradoxale şi torenţiale, roman al imaginarului reduplicat şi al legitimării identităţii fiinţei prin retranşarea salvatoare în vis, eros sau în straturile abisale ale imaginarului. În Solenoid, remarcabilă este revelarea halucinantă a unor lumi posibile, mixajul de identităţi ontice şi de referinţe textuale, din care se întrupează acest paradoxal, aluvionar mecanism ficţional, cu metabolism ambivalent, ce nu poate fi redus la vreuna din formele şi structurile sale singulare. Scriitorul imaginează poteci, căi de acces, inervaţii ale sordidului, amprente ale miraculosului, într-un univers ficţional cu mii de înfăţişări, de forme şi dimensiuni. De la spaţiul comunist, al damnării şi inerţiei, trasat în cerneală obiectivat-realistă, la teritoriile nesigure ale visului, cu tensiuni subtile şi regresiuni în infrarealitate, până la reprezentările fantaste ale redempţiunii prin accederea la sensul primordial, paradigmatic, se înfăptuieşte, în fond, arhitectura labirintică a acestei construcţii epico-poematice impresionante. Imaginile căderii, ale damnării şi disoluţiei, prin care sunt desenate bolgiile umanului se întrepătrund cu vibraţiile metaforice ale extazului, cu irizările unei posibile căi de acces spre mântuire, spre salvare purificatoare de sine.

Dosarul revistei „Vatra” Mircea Cărtărescu – portret interior îşi propune să redeseneze, la acest început de an (să nu uităm că, la 1 iunie 2016, Mircea Cărtărescu va împlini 60 de ani) cu acurateţe, cu acribie, cu obiectivitate, pe cât e posibil, fizionomia unuia dintre cei mai importanţi scriitori postbelici. Structura numărului este simplă şi eficientă: un interviu (la rubrica noastră consacrată, Vatra-Dialog), două texte autospeculare (puse sub titulatura par soi-meme), o dedicaţie a Magdei Cârneci şi un set consistent de interpretări şi evocări. La rubricile Tolle lege şi Carmen saeculare se regăsesc câteva dintre cele mai frumoase poezii ale lui Mircea Cărtărescu. Le mulţumesc, şi pe această cale, tuturor colaboratorilor noştri pentru efort, dedicaţie şi implicare în configurarea acestui dosar tematic.

                                                                                   Iulian Boldea

 

***

 cartarescu 3

Mircea CĂRTĂRESCU – Poeme

 

Caravelă pufoasă, galion putred

 

toamna e vremea halucinării, a dubiului

a ceţii, a egocentrismului

a crizantemelor, a glosolaliei

cînd sub galaxiile care sînt crizanteme

pielea devine transparentă ca sticla

şi vezi prin ea casete cu bijuterii, lănţişoare…

prin pielea capului vezi muşchii masticatori, glandele salivare

modelate în platină şi trefla craniului de perlă

şi granatele dinţilor înfipţi în rubinul mandibulei.

lucrate în filigran, orbitele îşi rotesc în caverne

globii oculari, ouă scînteietoare

nervii din carnea limbii sînt fire de sidef

cartilajul traheei e de pirită…

şi apoi corpul e tot lucrătură, caligrafie

înluminiuri cu cerneală de aur şi purpură

sub părul pieptului, sub sfîrcurile micuţe

încape inima cu arterele coronare de jad

scheletul e cioplit în peruzea, ficatul e-o mitră episcopală

cu catifeaua plină de boabe…

nasturi de diamant cusuţi pe intestine

sînt ganglionii limfatici, un koh-i-noor este splina

două broşe-s rinichii şi un dolar de aur pancreasul

sexul de corn e sculptat cu frize şi cu petale

şi fire moi de argint străbat canalele inghinale.

tîrziu sub apa groasă a toamnei

omul e putred ca o corabie

dar pîntecul său e plin de comori.

cum stă pe o rînă, în nisipul halucinaţiei

nici nu bănuieşte milionul de sori

de dincolo de valuri, miliardul de crizanteme

roiurile de meteoriţi, cometele care mişună…

e toamnă şi omul cu vertebre de peşte

încruntă din muşchii de safir ai sprîncenelor.

Îmi amintesc

1

stradă putrezită în amurg

gard negru de fier forjat, plop negru în flăcări

cîine galben levitînd peste zidul de cărămidă

nori curgînd înspăimîntător de repede

şi spaima, spaima fără leac, fără sfîrşit

corpul tău şchiopătînd livid în palma Domnului

case galbene, stacojii, şi mama ţinîndu-te-n braţe

şi tu levitînd peste copii cu cranii gigantice

în vechea alimentară, acum ruinată

într-un colţ, în cîrpe murdare, cadavrul vînzătoarei

un beţiv din altă lume ridică ghiveciul spart

mîngîie muşcata ferfeniţită

sudoare galbenă, stradă cu bălţi galbene

frica făcîndu-te să orăcăi

o faţă necioplită lîngă faţa ta

degete cu tăieturi înnegrite se-ntind, îţi iau mîna

şi-n fine casa. acasă. ţiganca rîde.

te cheamă, îţi întinde bucata de rahat.

verde-transparentă, cu zahăr pudră.

coloane la etaj, geamuri sparte, obloane albastre.

mama plutind prin camera schimonosită

fierul de călcat mai mare ca lumea

şi totul urlă ca-n chinurile facerii

şi casa trozneşte şi mama ţipă.

2

oriunde merg pe zăpadă

mă-mpiedic de mîna neagră a mamei

iese ca un ciot dintre şinele de tramvai

se-ntinde din zidul policlinicii vechi

scormone prin ruine

oriunde calc printre ruinele galbene

dau de mama ridicată în capul oaselor

pe patul ei cu tăblii de fier.

un mare copac negru arde lîngă o fabrică

fabrică veche, de cărămidă.

o pasăre scheletică şchioapătă printre geamuri sparte.

toată viaţa am trăit înfundat

în toracele negru al mamei.

printre coastele ei am văzut lumea.

soarele şi luna sînt sfîrcurile ei,

norii sînt măselele ei uriaşe.

şi ce nori curgeau peste atelierul de geamuri

şi ce faţă stranie aveai, ce faţă stranie aveai,

mamă! ce faţă mare şi galbenă!

stăpîn al ruinelor,

al ruinelor în amurg!

îţi văd părul sclipind în vîntul de primăvară

şi muguri negri de primăvară te ning

şi norii se-nvolbură peste blocuri galbene, uriaşe.

3

bloc vechi, de dinainte de război, fărîmiţat, stacojiu

şi singurătatea mea din preadolescenţă

strada curgînd pe lîngă el ca un fluviu galben

scunda mercerie ocolindu-l ca o şalupă

bloc cu un salcîm chinuit lîngă el

la mansardă nimeni, rufe troznind în vînt

huietul singurătăţii în urechile

de preadolescent, şi norii ca un alt cartier de vile liniştite.

faţadă spartă mînjită cu litere –

HG, parcă un J portocalii violent, murdare

ca urmele de degete de pe pereţii closetului

şi tencuiala sfărîmicioasă, cu viespi

acolo intrară părinţii mei

înghiţiţi de esofagul de piatră

zăbreliţi în liftul dat cu păcură

traşi de cabluri de păcură murdară

nu i-am mai văzut de atunci. blocul stacojiu i-a atras

pe culoarele verzi-murdar, cu leandri

i-a storcit între pereţii clocotitori

le-a-mprăştiat oasele pe mozaicuri

de-atunci e şi mai stacojiu, iar copacul

şi mai chinuit

balconul, cînd cerul musteşte de sînge

musteşte şi el de urechelniţe.

4

îmi amintesc: sudoarea ieşea în boabe printre pietrele caldarîmului

ţin minte: alimentara de mahala prăbuşită pe nori

şi norii fugind spre burta mamei, ciocănind acolo cu un miliard de coarne de melc

înghesuindu-se-acolo în miliardul de pori…

ştiu: grădiniţele, creşele, drumurile de gaz lampant

înţeleg: noaptea, noaptea cu guşă endemică

stelele, umplutura de crizanteme tocate,

de artere tocate, de heleştee…

revăd: te revăd îngenunchiată, ţîţe căzute, părul clocotitor

braţul alb întins, degetele boţindu-mi faţa

uriaşă, terifică, bombă explodînd cu-ncetinitorul

muscă mare şi neagră bîzîind în plasa nervilor mei.

draga mea mamă ce nu m-ai născut niciodată!

îţi scriu aceste rînduri ce nu vor trăi niciodată!

mai ştiu strada de diamant şi casa de la numărul zero

în care îmi împleteai venele să îi faci tatei fular

mai ştiu, ştiu norii aceia legaţi cu lanţ ca jigodiile

repezindu-se spre burta ta, sfîrtecînd-o –

scoţîndu-mă de acolo

scoţîndu-mă de acolo, îmi amintesc, mamă,

şi înfăşîndu-mă în plăpumioara părului tău.

ce urlete scoteai, ce vînătă erai pe cînd norii, bărbaţii tăi

şi mamoşii tăi te fecundau, mă năşteau,

cînd eu, curat ca laptele şi cuminte

îmi lăsam umbra degetelor pe faţa ta.

Meditaţie de 14 iulie

este libertatea bunul nostru cel mai de preţ?

atunci de ce ni-l amanetăm cel mai uşor? de ce nu putem suporta libertatea

cum nu suportăm o lumină orbitoare? şi de ce cântă Bob Dylan

„trebuie să slujeşti pe cineva, fie pe diavol, fie pe Domnul, dar trebuie

să slujeşti pe cineva”? şi de ce i-a răspuns Lennon: „trebuie

să te slujeşti mai întâi pe tine însuţi, căci nimeni n-o face în locul tău”? şi de ce

ne ataşăm nebuneşte de lucrurile acestei lumi trecătoare

dacă esenţa religiei (şi-a libertăţii) este non-ataşarea?

e libertatea înţelegerea necesităţii?

este ea steagul negru al anarhiei?

poţi să fii liber când eşti, ca Bastilia, construit din celule?

când te surpi asemenea cetăţii Baliverna

dintr-un simplu sarcom? poţi fi liber fiind muritor

într-o lume ce va dispare?

citesc pe iPhone Istoriile lui Herodot:

pe tronul său, Darius împărat

priveşte cu ochii în lacrimi

defilarea trupelor sale: 5.500.000 de oameni înveşmântaţi

în straiele stirpei lor – şi Darius plânge

căci într-o sută de ani toţi aceşti oameni – şi el, stăpânul lor, singurul liber –

aveau să fie morţi. Liberi şi sclavi, femei şi bărbaţi, eroi şi laşi deopotrivă

sfinţi şi păcătoşi

iar eu

las iPhone-ul cu textul lui Herodot curgând pe ecran,

merg la fereastră, privesc norii cu ochii mei organici

şi mă-ntreb dacă iubesc libertatea,

mă-ntreb dacă sunt liber,

mă-ntreb dacă sunt.

este libertatea compatibilă

cu egalitatea?

ce spun despre asta khmerii roşii? şi poţi fi egal cu ceilalţi

fără să fii interşanjabil?

sunt nord-coreenii

identici între ei asemenea electronilor?

cum poţi fi tovarăş cu cel ce te torturează?

şi-apoi: masificarea culturii

nu e noul pat al noului Procust? sunt eu egalul

lui Lady Gaga? e Lady Gaga egalul

lui Spinoza? câtă nebunie, angoasă şi adevăr

e în cuvântul egalitate?

ascult pe iPod „Pasiunile” de Bach, şi mi se pare

(dar mi se pare doar) că ele

răscumpără, ca şi crucificarea Celui ce-a zis

că „adevărul vă va face liberi”

şase miliarde de sclavi ai timpului şi ai morţii. că Bach coboară-n infern

ca să ne facă liberi, în singurul fel

în care poţi fi liber: să scapi

în fine, în fine –

de tine însuţi.

e fraternitatea mai mult decât o utopie?

e multiculturalismul mai mult decât un vis

din care ne-am trezit mahmuri? pot Mahomed şi Isus

să stea de-o parte şi de alta a nopţii eterne?

e posibil să fim vreodată liberi, fraterni şi egali

cum scrie pe steagul francez, care e steagul

civilizaţiei noastre?

e încă posibilă civilizaţia noastră?

e binele încă posibil?

e realul încă posibil?

e viaţa încă posibilă?

e dragostea, panaceul lui Pavel şi Lennon

mai mult decât o adicţie?

privesc pe fereastră spre nori

cu ochii mei organici: exist?

am existat vreodată?

Pe marea pietruită, pe oceanul pavat

anatomie plină de inimi, de sîni şi de vene

treceai pe strada albastră, printre polistirene

ca un pachebot pe-o mare pietruită.

părul tău flutura ca un banc de peşti-papagal

fusta ta cadrilată conversa cu un şal

despre amortizoare, deşee, ispită.

deasupra norii erau nişte locomotive sticloase

apoi iar carne, inimi, cefe şi oase

înaintînd, scîrţîind la tine sub bluză

şi oasele şonticăind înapoi pe strada albastră,

în cîrje de cîini vagabonzi, de polizoare, de glastră

şi hoitul tău imobil, deranjînd la cîte-o fereastră

o pisică de angora, un pekinez, o ursuză.

incendiu de ţîţe, arhitectură de maţe

grăsană şi slăbănoagă levitai cu un moskvici în braţe

dezbrăcată, strivită, fardată, şalupă.

te revelai abia după.

de pe ţîşnitoarea de carne porumbeii pietrificaţi

îţi ciuguleau din palmă, din pupilă şi din ficaţi,

te întrebau: femeie cu gîndul departe,

de ce duhneşti atît de tare a moarte,

eşti catedrală cu ziduri înalte, cauciucate, cu ţîţe în palme, curbate,

de ce supurezi la gît şi la coate

precum caroseriile în cimitire?

porumbeii de piatră în haine de mire

se aureau în amurgul de brom.

statuetă de ojă cu inimi sub coastă,

fîlfîiai, fetiţă, adolescentă, curvă, nevastă

pe faţă cu un rîs şi-un flegmon.

şi, doamne, cum sîngera în decăderea de soare

părul tău, ca un păianjen cu o sută de mii de picioare

cum înfăşura şi sugea orice chioşc sau grilaj.

cine mai eşti? Pe cine mai prosteşte acum guşa ta,

ţeavă de revolver, cine-ţi mai este vergea,

cine mai încalecă fără zăbală şi şa

pe dumneata

între giulgiuri şi perne, sub peisaj?

treceai pe oceanul pavat, şi nu mai puteam să-ţi mănînc, să-ţi mîngîi

pielea de pe rotulă, de pe bigemeni, de pe călcîi

într-o curte făcea viermi un lămîi

şi făcea viermi în marele sentiment de venin.

lîngă spiţele de tomberon cu scînteie

cu suzeta în bot dorm în landou bebeluşi de uree

atinşi în zbor de fusta ta, zaharicale, berile şi zmee

în care ghemuită doarme-o femeie

cu obraji verzi şi buze ultramarin.

doarme cu genunchii la gură, o mînă de gelatină şi seuri

cu nervii negri vizibili ca la melci prin pielea translucidă

cu faringele, dinţii, gingiile, limba dispuse ca un trandafir orbitor

cu membrele-abia-nmugurite, cu venele roşii zgîrcite

cu ochii albaştri, cu ţeasta moale.

are sub sfîrc un ciorchine de inimi, iar intestinele de neon

încolăcite, scriu un nume în burta ei,

un nume scris într-o limbă străină, barbară, dezgustătoare

un nume care mă decapitează, mă jupoaie, mă doare,

coroziv, fictiv, visător, cariat…

deasupra norii, ca nişte locomotive sticloase

roteau peste fabrici de cărămidă biele lucioase

aruncînd umbre peste oceanul pavat

unde, pachebot de muselină şi oase

odată ai navigat.

 (1982)

Podul Elefterie

sub podul Elefterie curge Dîmboviţa

şi dragostea mea.

aş vrea să rămîn pe vecie aicişa.

să mă uit în apă după paişpele stacojiu

plin cu lume care o ştiu,

să văd cum norii se-ncheie la sîn…

Trec zilele şi eu rămîn.

da, trec zilele, se duce şi iulie, mi-am privit în oglindă faţa nebărbierită:

ăsta eram acum zece ani? acum cinci?

ăsta eram acum trei ani, cînd a ieşit „aerul cu diamante“?

cînd combinam emoţii chimice, cînd vedeam sincer femei de tablă, maşini de ţesut

 adipos,

cînd ronţăiam aisberguri?

am mai trecut pe la locomotivele alea cu aburi, m-am mai căţărat în ¬ cabinele lor, mi-am mînjit pantalonii noi de tercot de păcura de pe trepte, bare, uşiţe

am mai împins de manivelele ruginite

dar unde sînteţi, TRAIAN, FLORIN, NINO, JEBE?

unde eşti, MIRCEA, unde îţi sînt pletele, unde ţi-e subţirimea?

am plîns mult acolo, de unul singur, lîngă lopata fochistului.

s-a dus tinereţea… stilul… au rămas norii

în care suflu cît pot ca să rămînă umflaţi.

ah, singur, străin printre locomotive, sub paharul cu bere al soarelui

gîndindu-mă la postere vechi.

acum suflu în viitor ca să rămînă umflat

şi suflu în fiecare piatră din borduri ca să rămînă umflată

şi suflu în pasarela înnegrită de peste şinele Gării de Nord ca să rămînă ţeapănă, în

 picioare

suflu spre nori ca să se deplaseze…

sub podul Elefterie curge Dîmboviţa

şi dragostea mea.

aş vrea să rămîn pe vecie aicişa.

fără bani, fără femeie, fără macat

doar aşa, un tip ofticat

că se vede în apă bătrîn.

Trec zilele şi eu rămîn.

da, trec zilele, se învîrteşte afurisita asta de lume

şi ne suceşte gîtul, ne trozneşte atlasul şi axisul, ne rupe jugularele…

ah, moartea trebuie să fie o femeie frumoasă

de vreme ce suceşte gîtul tuturor… trec zilele

zilele calde de iulie… va veni toamna…

ţin minte toamnele din Universitate

cînd scările rulante ale pasajului mergeau zbîrnîind

ridicînd din abis o singură femeie multiplicată în sute de exemplare

cînd tot oraşul devenea o sticluţă de ojă de unghii

şi înotam prin ea, de mînă, prin magazinele de parfumuri şi sticlărie de la coada

calului.

am mai trecut pe acolo, am mai privit perucile şi deodorantele

am cîntărit din ochi porţelanuri, am mîngîiat ficuşi

dar TU? dar EU? au rămas numai norii

în care suflu din răsputeri ca să rămînă umflaţi

şi le pun apoi, la fiecare, dopul de cauciuc.

ah, singur, străin printre porţelanuri, sub stelele ca nişte uzine

producînd postere vechi.

acum suflu în troleibuze ca să rămînă umflate

şi suflu în cinematografe ca să nu se turtească

şi suflu în ţeasta şi în inima şi în pielea mea ca să pară că au viitor

suflu spre nori ca să se deplaseze…

sub podul Elefterie curge Dîmboviţa

şi dragostea mea.

aş vrea să rămîn pe vecie aicişa.

să mă uit în apă şi-n gol

şi la tramvaiele care trece domol

şi la norii de fier şi de fîn…

Trec zilele şi eu rămîn.

Războiul stelelor

mi-am început şchiopătarea, înfăşat în cearceaful de plumb,

şiroind bromură şi sînge, lipit cu leucoplastul de solzi al mării,

pe sub pietrele ochioase ale şoselei, pe sub ţevile de canalizare,

făcînd piele de găină, scuipînd la presimţirea acră a stelelor.

şi stelele ieşeau înnegrind străzile, ruginind blocurile, rînjindu-şi colţii suciţi ca

burghiele

întinzînd arípi de păianjen, pocnind troleibuzele

ca pe nişte pungi de hîrtie, proliferînd ca aricii de cuarţ

mitoză, meioză, acuplîndu-se sub zdrenţele colorate.

stelele îşi întindeau carnea peste oraş, umplîndu-l de colici

lăsînd licheni orbitori în patul hotelurilor, în chiuvetele din care curge tifon

făcînd să sclipească schelete subţiri de pisici

în faţa vitrinelor cu pînzărie putredă.

barbare, măţoase, deformate de sarcini, cu ciocuri de porumbel,

stelele ocupau cartierele, parcurile, mîncau statuile,

răsăreau din aceleaşi grăunţe cu frigul şi encefalita,

fantome în scutece de bazalt.

era o dictatură perversă a stelelor:

pe fiecare balcon zvîcnea un torace de stea

în fiecare cutie de poştă se ghemuia cîte-o stea într-un rumeguş de scrisori

şi grămezi sucite de stele blocau intrarea în baruri.

eu înotam printre ţevile unse cu smoală şi plastic albastru

sprijinindu-mă în cîrje de chit,

îmi sfîşiam buzunarele gurii în crînguri de cîrtiţe

şi, încercînd să străbat tunelul de pieliţă,

m-am chircit, mi-am resorbit în osul feţei nasul şi buzele

mi-am tras degetele în carnea pălmii, coastele în şira spinării

mi-am înfundat ochii în creier şi, gogoaşă de ganglioni,

m-am tîrît prin zăpada fierbinte.

vara m-a pieptănat, toamna m-a alăptat, iarna m-a plimbat de mînuţă

acolo, printre sîrme de la betonul armat al fundaţiilor.

în primăvară am spart abcesul şi am ţîşnit orăcăind în oraş.

oraşul sluţise, paralitic strîngînd în braţe o stea.

stelele grase ca porcii tăiau cicatrice

pe mucoasa linguală a străzilor

stelele mişunau ca fluturii de mătase, ţesînd fire între copacii de la televiziune

molfăiau bicicletele din vitrine,

rodeau depourile ca pe napolitane. stelele se prăjeau

sticloase în lumina halelor de peşte, în bazarul lipscanilor

tone şi tone de stele.

cu ţeasta moale ca o burtă de crab

m-am proţăpit în moartea plină de stele.

răcnind am smuls asfaltul, jupuind o stradă întreagă. stelele mă priveau

ca nişte sarcopţi cu ochii inexprimabil de trişti

cu nările îngropate în untura obrajilor.

cu strada în mîini, am început căsăpirea.

tăiam fălci de flacără, sternuri de sloi, sfinctere de cristal

rinichi de cerneală roşie, sfîrtecam femure şi bazine de jar

zdrobeam carii fosforescente, plămîni, beregăţi de lumină

retezam ligamente, copite cu potcoavă cu tot, inimi bicamerale

scalpam degete, ferestruiam tibii, nervi de sifon, terciuiam pleoape

iar spre zori am cărat morţii într-o căruţă de brad,

piftiile pîlpîind.

galben de sînge, gîfîind, m-am împleticit pe şosea.

m-am ghemuit din nou cu capul între genunchi

şi strîngînd din măsele, rostogolindu-mă în susul lifturilor

am răsărit deodată peste acoperişuri.

din gură mi se prelingea lumină albăstruie de zi

din subţiori îmi ţîşneau raze, puteam să văd cu toată gloria pielii mele

cum sub focul roşu al vieţii mele, sub lumina dinţilor mei

oraşul se trezeşte la viaţă.

Toamnă cu lună anii ’60

Toamnă cu lună

cînd porţi peste pulovăr o niciodată căptuşită cu totdeaună

cînd ştii că ai mai iubit şi ai să mai iubeşti

printre taxiuri nefireşti.

Toamnă cu lună

cînd cabinele de telefon scînteiază

cînd ştii că nimic nu durează

cînd pînă şi vitrinele graseiază

şi vocea le tremură, şi serviciile de porţelan se fac zob.

Toamnă de sticlă

cînd magnetofoanele se fac zob

cînd mixerele de plastic pălesc

cînd aspiratorul asudă rece

cînd trusa de şurubelniţe hohoteşte

cînd maşina de spălat cu ochiul rotund

şi coniacul cu patru stele

se-ngălbenesc şi cad de pe ramura minţii mele

şi toamna de vermut se crede tînără uneori…

Noi n-o să mai ţinem unul la altul.

N-o să ne mai facă plăcere să ne vedem feţele, rîsetul.

Noi n-o să ne căsătorim,

n-o să avem copii

şi n-o să îmbătrînim împreună.

Mi-e aşa de clar lucrul ăsta acum.

Iar vieţile noastre n-or să fie îndelungate

ci scurte, haotice.

Zi, noapte, zi, noapte, zi, noapte

august, decembrie, aprilie…

Toamnă cu lună

aş vrea atît de tare să fim acum împreună

să privim vitrinele împreună

să numărăm taxiurile împreună

şi să ne ningă frunzele-ngălbenite.

Viaţa mea se aglomerează

cîte imagini făceam cînd viaţa mea era goală!

era o deprivare senzorială, o nebunie ca a şahistului lui Zweig.

cînd scriam „Poemele de amor“

nimeni, nimeni nu era-n viaţa mea.

umblam de nebun pe Magheru fluierînd Lennon

„sînt doar un tip gelos“, dar nu eram gelos pe nimeni

căci nu exista nimeni. Jebe nu dădea telefoane

cu Traian mă certasem.

vroiam atît de mult să am o femeie a mea, o casă a mea

(seara intram la cinema „Volga“ şi-mi dădeau lacrimile la orice – tîmpenie)

i-am spus o dată lui Emil la „Cartea românească“: „Ştii,

eu sufăr foarte mult de singurătate“. A părut mirat

iar eu mă-ntrebam cum o fi să nu suferi de singurătate, din clasa

a zecea nu mi se mai întîmplase

de vreun an viaţa mea se aglomerează. totul e realist

şi tern ca o fotografie. am femeie.

am casă. am (dacă nu prieteni) amici.

citesc toate nopţile. alerg la slujbă cu 21.

dar nu sînt fericit şi sînt gelos pe cei singuri.

singurătatea mea – mă-ntîlnesc uneori cu tine

cum te-ntîlneşti pe stradă (lîngă un lactobar) cu o veche prietenă

care a fost odată totul pentru tine

şi de care viaţa te-a despărţit.

ce pot să-ţi spun? ai rămas la fel de frumoasă

dar mi-eşti străină şi nu te mai pot avea

şi nu-ţi mai pot lipi faţa de-a mea decît prin geam, ca Delon şi Monica

                                                                        Vitti-n „Eclipsa“

acum eşti singurătatea altuia

iar eu sînt un bărbat fără singurătate.

 

***

 

VATRA-DIALOG

 cu

 MIRCEA CĂRTĂRESCU

 cartarescu 2

„Cred că literatura e o formă de cunoaştere la fel de bună ca matematica, ştiinţa, filozofia, teologia, desfrânarea sau asceza.”

Iulian Boldea: – Stimate domnule Mircea Cărtărescu, aş vrea, mai întâi, să vă mulţumesc pentru că aţi acceptat să răspundeţi la întrebările mele. Prima întrebare nu poate evita momentul începuturilor: când aţi început să scrieţi ceva care să semene cu literatura şi care a fost resortul ce a declanşat nevoia de a scrie? Aţi avut o copilărie fericită? Ne puteţi dezvălui cea mai pregnantă amintire din copilărie?

Mircea Cărtărescu: – M-am născut în 1956 şi mi-am petrecut primii ani într-o lume populară, muncitorească, foarte pestriţă. Mama era ţesătoare, tata lăcătuş. Amândoi veneau de la ţară. Îmi amintesc bine cum îmi citea mama, cu mine-n braţe, din cărticele pentru copii, cele mai multe ruseşti. Pe la 3-4 ani aveam, se pare, o memorie neobişnuită a versurilor. „Adunai copiii în jurul tău şi le recitai poezii”, îmi spune câteodată mama. Până azi reţin cu mare uşurinţă tot ce e versificat. La nouă ani am început să scriu din proprie iniţiativă: am început mai multe „romane” din care-am scris cel mult câte zece pagini. Părea că am mai mult voinţă decât talent. Am început să scriu versuri, foarte naive, prin clasa a şaptea, am umplut mai multe caiete. I-am imitat, pe rând, pe Blaga, Bacovia şi Marin Sorescu. Fiecare poet nou descoperit mi se părea zenitul poeziei. Am scris cam tot pe-atunci şi proză, povestiri SF. Interesante, întrucât apar încă de-atunci câteva teme pe care am tot scris până azi: sunt un fel de prototexte semnificative. Nu ştiu ce mă-mpingea către literatură. Poate că lectura: cititul era de pe-atunci cea mai mare şi multă vreme singura mea preocupare şi plăcere. Nu ştiu decât că voiam să scriu, pentru mine însumi, în afara oricărei dorinţe de-a publica şi fără să mă gândesc să ajung vreodată scriitor. Din liceu am mers la un cenaclu unde-am învăţat mult de la colegi mai avansaţi literar decât eram eu. Nu eram nici pe departe printre poeţii-vedetă ai cenaclului. După ani de zile, conducătoarea lui mi-a spus: „N-am crezut în tine nici o clipă.” Ironic, sunt singurul autor ieşit de-acolo, după ştiinţa mea.

Copilăria mea a fost difuză şi neatentă. Mă interesau ceilalţi copii, dar eu însumi eram un fel de absenţă. N-aveam nimic deosebit. Stăteam într-un colţ şi-i priveam pe ceilalţi. Eram şi eu printre ei. Alţii erau cei care dădeau tonul la joacă, alţii erau cei interesanţi, inteligenţi, memorabili. Habar n-am dacă am fost fericit pe-atunci sau nu. Probabil că n-aveam timp să-mi pun asemenea întrebări. O amintire? Sunt în reţeaua de canale săpate în spatele blocului 15 de pe Ştefan cel Mare, aflat încă în lucru, cu schele pe faţade, încă fără lifturi, dar în care se mutaseră deja mai multe familii. Umblu printre malurile de pământ unde urmau să fie aşezate ţevile, dau un colţ şi mă trezesc deodată în faţa unui monstru bizar. Era un copil cu o mască oribilă de carton peste faţă şi cu un băţ în mână. Din spatele lui au apărut alţi cinci-şase mascaţi care m-au făcut prizonier şi m-au ţinut până seara încuiat într-o scară de bloc. Aşa am aflat despre jocul care mi-a marcat ulterior copilăria, Vrăjitroaca.

Formarea dvs. literară e legată de Cenaclul de Luni. Cât şi ce anume datoraţi, ca scriitor, acestui cenaclu, acelei ambianţe? Cum percepeţi, astăzi, prin vitraliile amintirii, epoca, poeţii, prietenii, criticii de atunci?

– În liceu devenisem un adolescent bizar, asocial, schizoid. Credeam sincer că aveam să dispar repede din lume. Nu făceam decât să citesc, citeam toată ziua şi bună parte din noapte. Literatura devenise adevărata mea realitate. Am descoperit atunci familii întregi de scriitori, cărţi pe care-aş fi vrut să le citesc doar eu şi care mi se păreau scrise de supraoameni. Scriam foarte multă poezie, din care n-am păstrat nimic. De asemenea, povestiri, deşi aveam mari dificultăţi în scrierea prozei: nu aveam destulă imaginaţie, nu ştiam cum gândesc şi vorbesc oamenii… Apoi am fost luat în armată, unde mi-au băgat minţile-n cap. Cred acum, sincer, că dacă n-aş fi avut şocul stagiului militar aş fi ajuns repede la o reală boală mintală, căci mă desprindeam tot mai evident de realitate. În armată n-am citit şi n-am scris nimic, şi asta m-a salvat. A fost îngrozitor de dur pentru mine, un tânăr care nu fusese trimis pân-atunci nici să cumpere o pâine.

Fiind în armată, primeam scrisori de la un coleg care intrase deja la Litere, şi aşa am aflat că existau acolo două cenacluri, „Junimea”, condus de Ovid S. Crohmălniceanu, şi „Cenaclul de luni” al lui Nicolae Manolescu. Când am devenit şi eu student, anul următor (după ce, în vara lui 1976, am scris „Căderea”, primul meu poem adevărat), am mers întâi la „Junimea”. Abia din anul al doilea am ajuns şi la Manolescu. Eram deja într-un fel de război cu poeţii din facultate, mai ales cu Coşovei şi Iaru, fiindcă eu scriam cu totul altfel de poezie pe-atunci. Ne atacam şi ne ironizam reciproc. Ceva mai târziu am început să scriu şi eu ca ei, căci spiritul ludic şi ironic al poeziei din Cenaclul de luni era foarte molipsitor, şi-am devenit prieteni foarte buni. Cred că am citit apoi de zeci de ori la Cenaclul de luni, devenisem stâlp al cenaclului. Am fost extrem de apropiat de Traian, care mi-a fost cel mai bun prieten în facultate, de Mariana Marin, colegă de an cu mine, şi de Tudor Jebeleanu. M-am înţeles foarte bine cu Iaru, cu Bogdan Lefter, Ghiu, Romulus Bucur, Matei Vişniec şi Magda Cârneci. Am avut însă o mulţime de neînţelegeri cu Stratan şi mai ales cu Muşina, oameni mai dificili, dar pot spune că i-am iubit şi pe ei ca pe toţi ceilalţi.

Poeţii de luni erau extrem de uniţi, era o emulaţie extraordinară între ei şi o admiraţie pe măsură. Anii 80 au fost cei mai mizerabili pe care i-am trăit, dar noi trăiam în poezie în asemenea măsură încât, când epoca a trecut, eu, cel puţin, am refuzat să mai scriu versuri. Cu timpul, am ajuns să-i cunoaştem şi pe cei din provincie, aşa că Ion Mureşan sau Stoiciu ne-au devenit apropiaţi, mai târziu i-am cunoscut şi pe poeţii germani de la noi, care-au emigrat apoi cu toţii. M-am simţit foarte bine în climatul generaţiei 80, dar ea a durat doar cât tinereţea noastră. După ce-am trecut de 30 de ani, mi-a devenit limpede că optzecismul trebuia depăşit. Din anii 90, fiecare dintre noi a mers mai departe pe cont propriu.

Scriaţi, într-o pagină de jurnal din anii ’90, că „poezia vremii noastre este romanul postmodern”. Mai susţineţi o astfel de opinie, acum? Ce aţi simţit atunci şi ce simţiţi acum în legătură cu această glisare a creativităţii dvs. de la poezie la proză? Deşi, pe de altă parte, aţi recunoscut că proza pe care o scrieţi „iese din poezie şi este poezie”.

– Poate că am spus şi asta cândva, când „postmodern” însemna pentru noi, pur şi simplu, „noua literatură” (în opoziţie cu modernismul învechit), dar azi practic nu mai folosesc acest cuvânt. Nimic nu mă plictiseşte azi mai mult decât să fiu numit un autor postmodern. Cum mergeam în perioada facultăţii şi la cenaclul „Junimea”, pe care colegii mei lunedişti nu-l frecventau, am reînceput să scriu proză. Fiindcă „Junimea” îi adăpostea pe prozatorii generaţiei: Nedelciu, Crăciun, Cuşnarencu, Costi Stan, Sorin Preda… Pe ei îi admiram aproape mai mult decât pe poeţii de dincolo. Ei m-au încurajat să scriu proză, şi pentru ei am scris „Nostalgia”, pe când aveam 23-24 de ani. Scriam, pur şi simplu, ca să citesc în cenaclu, fără vreo dorinţă de publicare. Abia când am avut cartea aproape terminată m-am gândit s-o public. Am dat-o în 1985 la „Cartea românească” şi mi-a apărut, mutilată de cenzură dar încă lizibilă, în 1989, foarte puţin înainte de evenimentele din decembrie. Aveam atunci deja trei volume de versuri publicate şi două în sertar, iar pe de altă parte scriam „Levantul”, pe care l-am citit de asemenea la „Junimea”, spre deliciul colegilor mei. Am continuat să scriu şi poezie în acei ani, până prin 1993. Volumul „Nimic” era altceva decât poezia optzecistă (abia azi se scrie aşa) şi am renunţat să-l public atunci. „Levantul” mi-a apărut în 1990. Din 1993 am încetat cu desăvârşire să mai scriu versuri. Eram liber pentru proză şi asta am făcut până azi. Proza e o altă viaţă. Ea îţi deschide spaţii largi şi te lasă să spui lucruri pe care, pur şi simplu, nu le poţi exprima în poezie. Mi-am propus, de la-nceputul anilor 90, să scriu texte pe cât de ample, pe-atât de concentrate despre viaţa mea interioară. Am încercat întâi cu „Travesti” şi-am crezut că am eşuat. După „Nostalgia”, „Travesti” părea „un regres din toate punctele de vedere”, cum mi-a spus redactorul cu care lucram. Şi totuşi în romănaşul acela despre adolescenţă era in nuce toată proza mea ulterioară. Şi azi îl consider cartea mea cea mai vizionară în privinţa găsirii unui drum propriu în literatură. Cu „Travesti” începe a doua etapă a scrisului meu, care cuprinde, pe lângă el, „Orbitor” şi „Solenoid”. E o lume comună în ele, oricât de diferite ar fi. Dacă mă uit în urmă, am scris la acest triptic vreo 23 de ani.

Şi, da, evident, în toţi aceşti ani am continuat să scriu poezie în formă de proză. Căci poezia, înainte de-a fi un gen literar, e un fel proaspăt, oblic, de-a vedea lucrurile. Meditaţia, speculaţia parabolică şi metafizică, viziunea subîntind proza mea cum o făceau şi în poemele ample de altădată. „Orbitor” e un poem rizomic, întins mai ales pe orizontală, asemenea aripilor de fluture care sunt emblema lui; „Solenoid” e un turn, o întindere verticală spre ceea ce tânjim cu toţii să atingem, cerul platonic, absolutul, Nirvana, poala de aur a Dumnezeirii.

„Visul e a doua viaţă”, scria Nerval. Ce înseamnă arhitectura onirică a existenţei pentru dvs.? Irealitate imediată? Intruziune a transcendentului în subconştientul nostru? Invazie a unui miraculos indescifrabil altfel decât prin scenariul oniric? Ce este, în această ordine, mai important, pentru creaţie? Visul sau realitatea? Visul şi realitatea?

– O spun a milioana oară şi-am s-o spun şi mai departe: visul e pentru mine o parte a realităţii, care e ea însăşi un vis. Realitatea noastră cotidiană e o construcţie extrem de complexă a minţii, şi nu un dat simplu şi firesc. Eu le primesc, vis şi realitate, pe amândouă deodată, laolaltă cu multe altele: amintirile străvechi, halucinaţiile, marginea de neînţeles şi miracol a lumii, emoţiile şi tulburarea interioară, puterea de a imagina lumi noi şi coerente. Toate astea sunt reale, şi lucrez cu ele de când scriu literatură. Eu nu sunt un oniric, după cum nu sunt nici un postmodern. Oniricii izolează visul de realitatea ternă şi banală, „burgheză”, ceea ce le îngustează domeniul. Kafka m-a-nvăţat să nu fac asta, căci la el cenuşiul burghez e însuşi izvorul miracolului. Pentru postmodern, pe de altă parte, totul fiind vis şi iluzie, literatura se reduce la un joc gratuit şi sofisticat. Dar literatura mea nu e aşa. Eu cred în realitate, cred că ea spune ceva despre mine şi despre om, în general. Cred că literatura e o formă de cunoaştere la fel de bună ca matematica, ştiinţa, filozofia, teologia, desfrânarea sau asceza. Scriind, încerc să-nţeleg animalul în pielea căruia trăiesc, spiritul în mintea căruia gândesc: pe mine însumi.

Concret, textele mele apar dintr-o tensiune interioară fără formă, încep să acumuleze în registru „realist”, glisează uşor în improbabil şi neobişnuit ca o stofă care face ape, iar apoi această stranietate devine baza pentru alte transformări topologice: spre imposibil şi absurd, spre magic şi hipnotic sau din nou spre realismul tern de la-nceput. Dar asta fiindcă-n mintea mea totul e real. Nu scriu cu un plan iniţial şi nu-mi propun să fiu realist, suprarealist, oniric, postmodern sau altfel. Am încredere doar în mintea mea: ea ştie mai bine decât mine. Orice pagină a mea poate continua oricum. Dar nu întâmplător, ci după necesităţile, prea adânci ca să le pot eu înţelege, ale textului pe care-l scriu. Doar el ajunge, treptat, să se-nţeleagă pe sine. Eram la pagina 700 din „Solenoid” şi nu vedeam încă semnificaţia cărţii. Ştiam doar că mintea mea avea să m-ajute s-o termin cum trebuie.

Cum percepeţi raportul dintre viaţă şi text, dintre viaţa vieţuită şi cea nevieţuită încă, dintre textul scris şi cel nescris încă? Este universul, cum spunea Valéry, „o eroare în puritatea nefiinţei”? Sau, cum scriaţi în Jurnal I, „nefiinţa este însăşi fiinţarea”?

– Sensul vieţii mele a fost scrisul. Mi-am reproşat-o de nenumărate ori, iar „Solenoid” e reproşul suprem pe care l-am adus acestui autism straniu în care mi-am dus viaţa. Aş fi vrut să trăiesc mai mult şi mai liber. Mi-am reproşat mereu asocialitatea, recluziunea, orbirea la aşteptările celorlalţi. Deşi nu sunt un autor profesionist ci doar unul vocaţional, m-am detestat chiar şi în ipostaza asta oricum mai bună. Măcar atât am făcut bine mereu: n-am trăit între scriitori. Am ajuns la o oarecare înţelepciune abia după 50 de ani, când am început să mă bucur mult mai intens de „viaţa care se vieţuieşte” (în opoziţie cu cea „în spirit” sau „în literatură”): de călătorii, de zilele de primăvară, de forma norilor, de gesturile copiilor mei, de Ioana, de pisicile mele, de Facebook, de prieteni, de un vin bun. Reversul e depresia. Când nu scriu sunt la pământ, dovadă că scrisul e pentru mine, din păcate, necesar ca un drog.

Timpul, scrie Borges, e substanţa din care suntem alcătuiţi. În ce raporturi sunteţi cu timpul, cu cel biologic, fizic? Dar cu cel metafizic, al gândirii, al trăirii interioare? Ce anume şi cât din această substanţă temporală folosiţi în/ pentru creaţie?

– Voi avea curând 60 de ani, şi asta mi se pare o glumă. O şi iau ca atare. Dar ceilalţi o iau în serios şi asta mă întristează în cele din urmă. Deodată vezi că tinerii se poartă cu tine deferent, că nu-i mai poţi face să-ţi zică pe nume. Apoi observi că nici ei nu mai sunt aşa de tineri. Iar cei de-o vârstă cu tine ţi se par uneori nişte bătrânei. E ciudat să înaintezi în vârstă. Nu-ţi vine să crezi, e ca în vis. Mă gândesc adesea că mai pot conta cel mult pe vreo două decenii de viaţă, asta dacă lucrurile merg bine…

Nu am simţul pentru timp prea bine dezvoltat. Pentru mine timpul e o succesiune de spaţii, ca feliile subţiri ale unei tomografii. Lumea mea de la cinci ani, cea de la cincisprezece şi cea de la treizeci nu sunt pentru mine legate prin cauzalitate: sunt lumi distincte şi autarhice ca nişte perle dintr-o casetă. De aceea, n-am nici o problemă să amestec cronologiile, cum ai amesteca o salată: lumea mea e heterotopică în bună măsură, deşi tinde cu toate puterile ei spre utopie.

Multe fragmente autobiografice, din etape cronologice diferite, mărturisesc, explicit, existenţa unor crize ale scrisului, existenţa anumitor blocaje, care se întretaie cu o febrilă voinţă sau nevoie de a scrie. În ce relaţie sunteţi cu propriul scris? Dumneavoastră scrieţi poemele sau prozele, sau ele vă scriu? Vă simţiţi locuit de o forţă ocultă, în momentele favorabile ale creaţiei? Oferiţi credit inspiraţiei?

– Sunt un autor foarte instinctiv, dependent periculos de mult de inspiraţie. Sunt dominat cu totul, nu de scrisul, ci de mintea mea. Îmi vin în minte, uneori, idei de cărţi, mai degrabă senzaţii puternice legate de un cuvânt, o imagine, o amintire. Pot trece zece ani, apoi, înainte să mă pun pe lucru în jurul lor. Mă apuc într-o zi de scris împins de o nevoie interioară, de credinţa că a sosit momentul. Scriu două pagini, iar a doua zi mai scriu două. De multe ori ajung la cuvântul sau amintirea de la care-a pornit totul după o sută de pagini, după două sute, uneori nu mai ajung până acolo niciodată. Dar ştiu că mintea mea nu poate să mă lase de izbelişte, am credinţa asta. Încerc s-o las cât mai liberă, sunt ca un jocheu care pluteşte deasupra calului său, ştiind că el va câştiga cursa cu atât mai sigur, cu cât îmi va simţi mai puţin greutatea. Mă distrează să scriu de mână, meticulos şi ordonat. Manuscrisele mele au foarte puţine ştersături: par scrise după dictare.

Ce semnificaţie are lectura pentru dvs.? Citiţi mult? Cum citiţi şi ce anume citiţi cu plăcere? Care au fost (şi care sunt acum) cărţile dvs. „de căpătâi”?

– În adolescenţă citeam spre opt ore pe zi, ajungeam la 150 de cărţi pe an. Le-am notat pe toate în jurnale. Erau mai ales cărţi de versuri, şi tot poezie am citit, în principal, şi în perioada facultăţii. Mâncam, cum se zice, poezie pe pâine. Din fericire, în anii ’70 şi ’80 s-a publicat foarte multă poezie la noi, şi autori români – Nichita Stănescu, Leonid Dimov şi Mircea Ivănescu au fost poeţii pe care i-am citit cel mai intens în facultate – şi străini, în traducere. T.S.Eliot, Ezra Pound, Frank O’Hara, W.S. Merwin, Wallace Stevens, dar şi Rilke, Trakl, Valèry, ca şi antologii masive de poezie britanică şi americană erau hrana mea cotidiană. Apoi am citit mai ales romane – clasicii modernităţii, autorii latino-americani, postmodernii nord-americani. Au avut pentru mine o importanţă extraordinară, formativă, câteva cărţi masive, din care am învăţat că marea proză e întotdeauna mare poezie: „Ulysses”, „Doctor Faustus”, „Omul fără însuşiri”, „Valurile”, „V”, „Un veac de singurătate”, „Despre eroi şi morminte”, „Şotron”, „Terra Nostra”. Am citit în paralel multă literatură clasică străină, din antichitate şi până în secolul al XIX-lea. De asemenea, cred că ştiu bine, la fel de bine ca oricine, literatura română din toate vremurile. În ultimele două decade am citit tot mai puţină literatură. Interesul meu a mers tot mai mult spre non-ficţiune: filozofie, ştiinţe, matematică, medicină, chiar istorie… Mă interesează acum să înţeleg lumea în care trăiesc, şi care e fabuloasă, inepuizabilă. Vreau să ştiu totul despre tot, sau măcar „din toate câte nimic”…

Citesc în pat, cu voluptate, lectura mea n-a fost niciodată una profesională. Citesc în strânsă legătură cu scrisul meu, fiindcă amândouă sunt, de fapt, legate de interesele obscure ale minţii mele. Nu sunt un erudit, ci un artist care foloseşte tot ce are la dispoziţie ca să-şi satisfacă viciile scrisului şi cititului. Cu speranţa că, dacă nu se-amestecă prea tare în lucruri care-i depăşesc competenţa, s-ar putea să şi iasă ceva bun din asta.

Aţi avut cumva sentimentul că, alegând să scrieţi o anumită carte, aţi renunţat, implicit, să scrieţi o alta, poate mai împlinită, estetic şi spiritual?

– Am renunţat până acum la doar două proiecte care mi se conturaseră, foarte vag, în jurnal. Ar fi fost romane „adevărate”, foarte diferite de scrisul meu obişnuit, atât de diferite, de fapt, încât nu m-am putut hotărî nici să le încep măcar. Unul a fost „Brusli”, care pleca de la povestea unui copil al străzii, iar celălalt, „Bright Eyes”, era o poveste de dragoste. Niciunul nu m-a preocupat prea mult. De fapt, dacă stau să privesc în urmă, am fost destul de eficient: mi se pare că am scris chiar cărţile mele care meritau scrise. N-o regret pe niciuna, nici pe cele care par sau chiar sunt minore. Am mai spus-o: degetul mic pare neînsemnat, dar cine-ar accepta să-i fie retezat cu cuţitul? Nu simt că, în aceşti 40 de ani de când scriu literatură, aş fi putut scrie o carte „mult mai luminoasă şi mult mai frumoasă” decât ce-am scris cu adevărat. N-ar fi avut de unde să apară, fiindcă totul, fiecare nucleu psihic, poetic şi narativ pe care l-am folosit vreodată, porneşte din jurnalul meu. Şi, într-un fel, se-ntoarce tot acolo.

Ce înţeles are credinţa, nevoia de sacralitate, de transcendenţă pentru dumneavoastră? Aţi resimţit, vreodată, înfiorarea unei prezenţe care nu părea să fie din această lume?

– Eu sunt un om plin ciucure de ciudăţenii, în ciuda aparenţei mele banale şi conformiste. Aş prefera să nu simt atâtea prezenţe din alte lumi în jurul meu, să mă mai lase-n pace. Bineînţeles că mintea noastră e o unealtă, un fel de cric metafizic, făcută pentru ascensiunea deasupra experienţei cotidiene pe care-o numim „realitate”. Putem imagina un număr oricât de mare, infinit la puterea infinit, de pildă, ceea ce-nseamnă că suntem în stare să spargem, virtual măcar, realitatea fizică a lumii noastre. Frumoasa frază a lui Wittgenstein: „Nu există nimic miraculos în lume, miraculos e doar faptul că lumea există” ne face să ne gândim că miracolul începe cu lumea noastră, dar că el continuă-n alte lumi, tot mai înalte, la nesfârşit. Eu nu caut o supra-realitate, ci vârful incandescent al şirului nesfârşit de supra-supra-supra-supra-realităţi dezvoltate asimptotic una din alta. Da, miracolul este lumea, cu stratificarea ei infinită. „Solenoid” este până la urmă o meditaţie despre sensul cuvântului „realitate”.

Dincoace de scris, există meditaţia, interioritatea care aspiră să se exprime. Dincolo de scris, literatura înseamnă şi instituţionalizare, campanii de marketing, reacţii şi polemici. Care dintre aceste ipostaze ale pre şi post-creativităţii propriu-zise vi se pare mai greu de suportat?

– Cum v-am spus, eu nu mă simt un scriitor. Sunt membru al USR, dar singura mea legătură cu instituţia asta e plata cotizaţiei. Nu m-a văzut nimeni între scriitori, în vreo funcţie cât de mică, în vreun juriu, la vreo întrunire sau şedinţă. Viaţa literară mi-e aproape cu totul străină. Da, mă văd cu trei-patru autori de cărţi, dar asta fiindcă-mi sunt prieteni, şi mi-ar fi fost şi dacă n-ar fi scris nimic. Nu mă preocupă soarta cărţilor mele, ştiu că are cine să vadă de ele şi că o face bine. Relaţia mea cu editura „Humanitas” e de perfectă încredere reciprocă. Marketingul unei cărţi abia apărute e o necesitate a editurii, nu a autorului. E bine să vinzi multe cărţi, asta înseamnă să dai cărţii tale şansa să întâlnească adevăraţii ei destinatari. Dar campaniile nu trebuie să fie nici agresive, nici venale. Cărţile mele sunt mereu pe rafturi de librărie, dar stau acolo decent, prin propria lor greutate. Nu cred că au nevoie de prea multă publicitate. Polemica şi reacţiile din jurul cărţilor mele nu-mi mai spun nimic. Nici nu le mai urmăresc. Ştiu că sunt şi voi rămâne mereu un caz. Asta nici nu e aşa rău, până la urmă: împiedică o clasicizare prematură.

Cele mai recente premii obţinute confirmă notorietatea şi prestigiul operei dvs. Cum priviţi, de fapt, aceste premii? Ce înseamnă ele pentru dvs. şi pentru vizibilitatea operei dvs.?

– Nu-mi dau singur premiile astea. Nici nu mi le dau prietenii sau cei cu care lucrez. Le primesc de la alţii, oameni necunoscuţi care mă apreciază. Cele mai multe au venit ca mari surprize pentru mine. Premiul de Stat al Austriei, de pildă, e poate cel mai însemnat premiu literar european. Un mare premiu de anul acesta a fost şi cel de la Leipzig. L-am primit pentru scrisul meu literar şi pentru nimic altceva. Tot de curând am primit, cu aceeaşi surpriză şi bucurie, două premii locale, al oraşului Bistriţa şi al revistei „Euphorion”. Fiindcă au fost acordate ca o reală apreciere pentru scrisul meu, au pentru mine aceeaşi importanţă ca marile premii. Un premiu te onorează şi se onorează el însuşi prin tine în aceeaşi măsură. Marea grijă a celor ce dau premii ar trebui să fie să nu le dezonoreze prin alegeri nedemne. Cum, din păcate, s-a tot întâmplat la noi.

Cum resimţiţi starea de solitudine, pe care o înregistrează nu puţine pagini ale jurnalului dvs.? Este expresia unei intimităţi cu propriul sine care covârşeşte dorinţa de socializare? Este un necesar acord cu propriul sine? O nevoie de libertate sau de evaziune în intimitatea supremă, eul?

– Ca om care scrie, am fost şi sunt, fundamental, un om singur. Practic, tot ce-am scris s-a hrănit din anii de totală şi chinuitoare singurătate din adolescenţă, perioada de infern a vieţii mele, dar şi cea care mă defineşte deplin. Un iglu în centrul Antarcticii e şi azi unul dintre cele mai persistente visuri ale mele. Nici în viaţa obişnuită nu sunt prea sociabil, dar îmi iubesc enorm familia şi trăiesc cu mare plăcere între cei câţiva prieteni pe care-i am. Am, prin urmare, un complex dragoste-ură faţă de singurătate, o doresc şi mi-e teamă de ea în aceeaşi măsură. Important e să fiu total singur atunci când scriu, izolat de univers printr-o uşă închisă. Dacă sunt mulţumit de ce fac în singurătate, încep să mă gândesc la petreceri…

Românii au câteva obsesii ferme. Una dintre ele este Nobelul. Există clasamente, cote la case de pariuri în care sunteţi creditat cu şanse reale de a obţine acest premiu. Ce anume credeţi că a determinat o astfel de plasare a dvs. în primele rânduri ale literaturii mondiale? Cum priviţi această şansă pe care o are, împreună cu dvs., literatura română? Care sunt scriitorii străini de azi care ar merita acest premiu?

– Habar n-am ce obsesii mai au românii, cred că mai curând nu mai au niciuna. Nu cred că absenţa unui premiu Nobel îi zgândăre prea tare (li se pare, de fapt, că au deja vreo patru). Eu mă simt stânjenit de asocierea mea, în ultimii ani, cu subiectul ăsta. Oameni care habar n-au despre ce este vorba zâmbesc batjocoritor în fiecare an: „Ia uite, iar n-a luat Cărtărescu Nobelul!” Prefer ca oamenii să-mi aprecieze ei înşişi cărţile, nu să aştepte verdicte internaţionale despre ele. Am ajuns pe listele premiului Nobel pentru că scrierile mele au fost traduse extensiv şi competent în mai multe spaţii culturale, între care şi cel suedez, astfel că juriul de la Stockholm a putut să le citească şi, poate, să le aprecieze. Nu există nici o altă explicaţie. Cât despre şansele de a primi acest premiu vreodată, nu-mi bat capul cu ele, fiindcă procesul este incontrolabil şi aproape incomprehensibil. Oricum, se poate trăi şi fără premiul Nobel, o mulţime de scriitori, chiar dintre cei mai mari, o fac foarte bine. Nu faptul că n-avem un Nobel e problema naţiunii (sau literaturii) noastre. Avem din păcate o mulţime de probleme reale.

V-aţi simţit vreodată nedreptăţit de critica literară? V-aţi simţit vreodată dezamăgit de cititorii dvs.? Există scriitori nedreptăţiţi de cititori? Există cititori dezamăgiţi de scriitori? În ce constă puterea cititorului, în raport cu prerogativele autorului? În ce condiţii s-ar putea produce o întoarcere a cititorului la literatură, acum, când se citeşte atât de puţin?

– Critica literară a fost adesea neonestă şi resentimentară faţă de mine. Cititorii – niciodată. Ei au fost mereu de partea mea, prin ei am rezistat campaniilor şi atacurilor împotriva unor cărţi ca „Orbitor”, „Postmodernismul românesc”, „Jurnal” sau „De ce iubim femeile”. Ei au înţeles că nici afilierile mele literare, nici cele politice n-au legătură cu cărţile mele, care nu trebuie judecate resentimentar, ideologic sau politic. Cărţile sunt lucruri fragile, ajunge să nu le citeşti sau să le citeşti cu aversiune pentru autorul lor ca să spui „e o prostie”. Pe de altă parte, nici eu nu cred că mi-am dezamăgit, de patru decenii încoace, cititorii.

Au fost, de asemenea, de partea mea critica noastră onestă şi critica din străinătate, neutră prin forţa lucrurilor. Ştiu că „nimeni nu e profet în ţara lui” şi că mulţi oameni – şi surprinzător de mulţi critici literari – refuză să creadă că poate ieşi ceva bun de lângă ei, din spaţiul nostru cultural. De multe ori m-am gândit cu amărăciune că decizia de a rămâne în România a fost cea mai mare greşeală a vieţii mele. Am fost expus aici unei culturi a urii, resentimentului, geloziei literare, lipsei de empatie şi generozitate critică. Oameni pe care nu-i cunosc şi cărora nu le-am făcut vreun rău vreodată (în afară de simplul fapt că exist) au scris texte deformate de resentiment despre cărţile mele. Pot ierta toate astea, dar mi-e greu să le uit…

„Orbitor” este, cu certitudine, cartea dvs. cea mai importantă şi cu parcursul cel mai prestigios. O carte născută din rememorări, din racursiuri biografice, din labirinturi onirice, dar şi din inserturi livreşti şi ludice. Cum percepeţi, acum, această carte, cum percepeţi alcătuirea şi destinul receptării ei?

– „Orbitor” e o carte care nu poate fi depăşită de mine în direcţia ei. Nu pot scrie mai bine decât am scris acolo. La fel este şi „Levantul”, poate şi „Nostalgia”. De fiecare dată, şansa mea a fost să caut o cale nouă, alături de aceste cărţi, fără să-ncerc să le umbresc. Zilele acestea sunt fericit că am mai publicat o carte adevărată, „Solenoid”, care e, din punctul meu de vedere, comparabilă cu cele trei de mai sus. Cu cât par la prima vedere mai asemănătoare, cu atât „Orbitor” şi „Solenoid” sunt mai diferite. Pentru mine, ultimul roman publicat e aproape un miracol, nu speram să mai ajung vreodată la limita limitei puterii mele de a scrie. Prin „Solenoid” cred că am reuşit străpungerea zidului estetic al altor cărţi ale mele şi ieşirea spre domenii care nu mai ţin cu totul de literatură. E echivalentul tăierii pânzei tabloului de către Fontana. „Orbitor” a fost cea mai completă cartografiere a minţii mele, cu pagini pe care eu nici în vis nu sper să le pot egala, dar „Solenoid” e spargerea ţestei în ţăndări, e marea evadare. Bineînţeles, critica şi publicul vor trebui să spună dacă e o reuşită sau un eşec, dar din punctul meu de vedere cred că am reuşit să fac ce mi-am propus. În acest moment nu pot mai mult.

Există şi cărţi scrise, cum ziceţi, în ton minor, „Frumoasele străine”, „De ce iubim femeile” sau „Ochiul căprui al dragostei noastre”. De unde, din ce s-au născut aceste cărţi ce surprind nu doar prin naturaleţe, prin arabescurile ludice, dar şi prin luciditatea viziunii?

– Adaug la ele „Enciclopedia zmeilor”, una dintre cele mai simpatice cărţi ale mele, din cât pot eu să apreciez. Toate mi-au fost reproşate ca abateri de la literatura în game majore a celorlalte cărţi. Mai ales „De ce iubim femeile” a fost văzută ca o alunecare venală a mea către literatura de consum, numai pentru că s-a vândut foarte bine. A fost o campanie-ntreagă împotriva ei. S-a spus că este „o carte periculoasă”, pentru că îndeamnă scriitorul român să câştige bani abătându-se de la adevărata literatură. Lucrul ăsta mi-a provocat multă suferinţă, pentru că nu era adevărat, pentru că era tot o expresie a invidiei şi resentimentului. Nu am mai căutat absolutul în aceste cărţi, dar nici n-am coborât cu ele în „văile triste ale literaturii”, cum scria Kafka. Sunt cărţi oneste, cu o voce a lor proprie, scrise cu multă plăcere, cărţi în care m-am odihnit după efortul mare cerut de scrierile „majore”. Cititorii le cumpără şi azi, sunt prezente tot timpul pe standurile librăriilor.

Ce este scriitorul în primul rând, pentru dumneavoastră? Un estet, un martir, un martor al istoriei, un erou inspirat, un revoltat? 

– Mai curând un ins antipatic cu un ego monstruos, care la petreceri vorbeşte numai el şi numai despre el. Nu-mi plac scriitorii, mă feresc de ei cât pot. Lumea literară e pentru mine Sodoma şi Gomora. Eu scriu literatură în mod privat şi neinstituţionalizat, aş scrie şi dacă aş fi sigur că nu mă citeşte nimeni. Numai faptul că public mă include în definiţia largă a scriitorului. Nimic altceva, slavă Domnului.

Citiţi literatura tinerilor? Cum o resimţiţi? Aveţi afinităţi cu ea?

– Tinerii pe care-i citesc nu mai sunt nici ei chiar aşa de tineri. N-am ştiinţă de ce se mai scrie după „douămiişti”. Dintre aceştia, unii îmi plac, alţii nu. Eu nu citesc direcţii literare, ci poeţi sau prozatori. Pentru mine, literatura e literatură, citesc la fel clasicii antichităţii şi pe cei mai tineri poeţi. Mi s-a părut mereu atât de bizar că, de pildă, la noi e înălţat mereu câte-un autor prin diminuarea celorlalţi. Sau că o direcţie a literaturii e absolutizată împotriva celorlalte. Pentru unii poezia e suferinţă, pentru alţii e joc, pentru alţii spontaneitate, pentru alţii cultură. Dar toţi aceştia pierd mult limitându-se doar la o zonă a poeziei, care e toate acestea şi mult mai mult. Eu iubesc întreaga literatură şi mă interesează întreaga cunoaştere. Un singur lucru particularizează de fapt literatura tinerilor: nevoia lor de a fi ajutaţi. Am încercat întotdeauna să ajut oamenii tineri, după cum am fost şi eu ajutat la vremea mea de alţii.

Cum credeţi că este percepută, în general, în Europa cultura românească? Are literatura română, acum, în străinătate, ecoul meritat? Ce s-ar putea întreprinde pentru a se obţine o imagine mai bună, mai favorabilă, adică mai aproape de adevăr, pentru noi?

– Lucrurile nu stau cu adevărat aşa. Nu există cineva care să perceapă de undeva o cultură naţională şi, eventual, să-i dea note. Nimeni nu spune: „Ce bună e literatura maghiară!”, de pildă, dar mulţi cunosc numele lui Esterházy sau Nádas. Criticii şi publicul mai cultivat de oriunde au în memorie câţiva autori internaţionali, unii clasici şi canonici, alţii contemporani. Cei contemporani, oricât de mari, nu au aceeaşi cotă pretutindeni. Unii sunt mai cunoscuţi în Europa, alţii în America, iar din Europa, unii în Franţa, alţii în Germania. Pe de altă parte, memoria aceasta colectivă în literatură e de foarte scurtă durată. Celebrităţi dispar peste noapte, apar alţii mereu. Toţi autorii traduşi în lume au această frustrare: că o iei de la-nceput cu fiecare carte nouă, cum un bolnav fără memorie îţi spune „bună ziua” şi de zece ori pe zi. Există deci, în circuitele internaţionale, doar autori. Naţionalitatea lor e secundară şi, de multe ori, prilej de confuzie. Toţi portughezii scriu ca Pessoa? Şi nu cumva Pessoa seamănă mai mult cu Ezra Pound (să zicem) decât cu oricare dintre contemporanii lui portughezi?

Nu cred într-o entitate coerentă numită „literatura română de azi” care să fie promovată de cineva în bloc şi percepută de altcineva tot în bloc. Cred doar în autori. Autorii din spaţiul nostru cultural au nevoie, dimpotrivă, să scape de cea mai evidentă marcă naţională: limba. Au nevoie să fie traduşi şi apoi publicaţi în alte zone culturale. Toţi plătim taxe la stat inclusiv pentru ca statul să facă asta. Pentru statul român, datoria faţă de autorii săi nu e facultativă, ci obligatorie, intră în sarcinile sale. Instrumentele sale sunt instituţiile specializate în promovarea artiştilor noştri în străinătate. Ne e proaspăt tuturor, încă, în memorie, un ICR profesional şi performant. Nu trebuie să reinventăm roata.

Care sunt proiectele dvs. de viitor?

– Îmi doresc două decenii (cât e rezonabil să mai sper) liniştite. Vreau să mă bucur de viaţă în singurul fel care mi-e propriu: trăind şi scriind, alternativ. Nu ştiu ce cărţi mi se vor mai da de scris. Sper doar să-mi aducă tot atâta bucurie ca şi cele dinainte.

Vă mulţumesc foarte mult!

Interviu realizat de Iulian BOLDEA

 

 

 [Vatra, nr. 1-2/2016]

 

 

Viorel MUREŞAN – Poeme

viomur2

 

Gotică târzie

auzi sau i se păru că aude

cocoşul care cânta în plină lumină

în picioare

pe-un gard

iar aproape de gard o crăpătură tăcută

se adâncea

îndată ţi-ai şi amintit cum

nişte străzi cu castele

care cresc din pământ

pare scrisul lui Rilke

sufletul

după cum vă spuneam

are culoarea obiectelor de prisos

şi în mijlocul lui stă întotdeauna

un om cu pipă gălbuie care vinde viori

eu umblu pe alei cu faţa ornată

de naivităţi

împuşcături împing orizontul

să cadă de pe stânci

şi trece doamna cu un pieptene mare

în păr

zilele verii pumnale

aşezate în formă de soare

iar în mijlocul razelor un ochi de copil

zidul de care mă sprijin acum

pare o noapte petrecută în casă cu un decapitat

între petalele trandafirului ars de brumă

furnicile dezgroapă obrazul lui dumnezeu

 

Cinegetică

astăzi îţi scriu cu eclipsă de soare

de-aceea cuvintele îmi vor fi uşor alungite

iar coada lor te va lovi peste faţă

tu să-mi răspunzi numai cu o furtună

de păsări

aşa cum îmi pare că te-am văzut

ieşind în fugă dintr-un salcâm

cu inima lui în flăcări

strânsă la piept

alergai să dispari peste deal

 

Cântec la roata de tors

 

stam de vorbă cu pata de igrasie din faţa mea

şi-mi spunea că tocmai îmi aduce

într-un cufăr de lemn

să mă joc cu ei

câţiva nori din copilărie

rămaşi ca bucăţi de stofă

să atârne în degetele unei mâini

în tine e îngropată şi scara

cu care putem ajunge la ei

îmi mai şopti

cu limba roşie atârnându-i afară din gură

pata de igrasie

numai să aşteptăm

puţin să mai aşteptăm

până cade şi carnea de pe oase

atâta răbdare să mai avem

şi ajungem la jucărie

Pescari în cascadă

am venit

să aşezăm fiecare o umbră pe rând

lângă un perete

un suflet ţinând în mână o sabie

trece printr-o fereastră

dar

ca să descrii singurătatea unui brăduţ de crăciun

acolo

într-un azil de bătrâni

e nevoie de numai câteva trestii de orăcăitul broaştelor

şi de un lac mare

pe care să-l priveşti îngheţând

până la fund

 

Îmi văd acum chipul

numele meu este henri matisse

şi am uitat o fereastră deschisă

prin care mi-au intrat cămăşi albe

şi porumbiţe

printre ele îmi văd şi chipul

lăsat de tine pe un perete

mâinile mele

ce mult semănau cu un atelier plutitor

când sub ele valurile se uscau la soare

muşc din lumină cu frică

aducându-mi aminte

că noi suntem praful care se lasă

peste soarele dintr-un dialog al lui Platon

ce departe sunt acum norii

şi în golul de sub ei

îmi ridic statura de vierme

inel cu inel

 

26 septembrie 2010

te-ai fi gândi vreodată întors acasă

cum ai petrece

o zi de toamnă

o singură zi

după ce

cam un an ai hoinărit printre morţi

lângă fereastră

privind frunzele care cad

privind frunzele care cad

 

Barca lui Gustav Klimt

au fost şi zile când pluteam

peste valurile de femei aduse la templu

alteori mă îmbrăcam în aur

să întâmpin sărbătoarea apusului

ea

cu un evantai alb se apăra

de bătrâneţea sosită în roiuri

pe o creastă de munte catârul tăcea

ca o casă cu toate luminile stinse

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Poeme de Ioana Șerban, Leo Butnaru, Lucia Negoiță, Zamfira Zamfirescu și Silvia Bitere

Ioana ȘERBAN

 

 Ioana Serban

Vrăjitoarea 

Locuiesc în lume de ceva vreme –

mai sălbaticele cântece mai negrele vrăji de dinainte

oare nu ele-mi dădeau o conștiință morală?

Acum stau într-o poză – îmi vine bine –

dar nu mai bine decât suferința

în care de fapt nici nu te vezi unde în locul chipului

ai o descărcare de fulgere

care spală orice tic orice grimasă

pe orice cuvânt îl coboară în pântec și-l azvârle în cer

de trei ori trei

Dar acum stau și văd că și poza a învățat să bată ca o inimă

s-o falsifice cu atâta precizie încât trebuie s-o supun la un test

le pun una lângă alta – poza mea și inima mea –

            cea adevărată cedează

            Eu sunt fiara care n-a fost dresată să câștige orice joc

            încap în lucruri simple:

            în frunze în coasta unui bărbat în alergarea mea

            precum strămoșii mei huni nu văd decât stepa întinsă dinaintea mea

            propria mea femeie

            deposedându-mă acolo de sexul meu

            până ce din nou devin eu însămi femeie și apoi mă cuibăresc în coasta unui bărbat

            ca un vârf de suliță mă cuibăresc

            să-l străpung să-i țâșnească apă și sânge

            și miere

            Dragul meu

            Prea degrabă se termină omul pentru inima lui

            peste vârful capului ar trebui să mai aibă un copac un ou

            ochii celuilalt

            mai negrele vrăji mai rapidele descărcări

            timpul nu le-a înregistrat dar lumina da

            atunci lumina să curgă –

 

 

Aleph

 

Scriu un poem din nimic –

            lâncezesc printre oameni și fum până ce greutatea propriului chip

mi-i face mai apropiați

            îi aud cum povestesc:

            „Era un poster alb doar cu un dreptunghi pe el și dedesubt scria

            că aceasta e lama unui cuțit fără mâner”

            Mă strecor printre ei și fața mea e undeva în urmă admirând acel cuțit –

            atât de liber de mânerul său

            liber de mâna care l-ar copleși cu o întreagă cosmogonie de eșafod și aur

            dintr-odată imponderabilă strălucirea lamei lui cuprinde

            toate remarcile noastre de-a lungul tăișului

            fără să le oglindească înapoi în lume –

            Aleph al insinuărilor,

            cât de pură strălucire

            cât de pur cuvintele noastre se odihnesc pe lama ta

            cuvintele noastre pe care noi nu le ascultăm niciodată acum ascultă tăcute de

propria lor îmbrățișare –

            aceasta nu e despre noi

            nici despre pierderile noastre

            nici despre a șaptea amintire a celei de-a șaptea amintiri limpezite din cupa noastră

            Cuțit-fără-mâner, Aleph al sinucigașilor,

            împlântă-ți strălucirea

            în ochii mei

            adânc în somn

            deasupra imaculatului nimic luminat de lună.

 

 

Vărsătoare

 

Cine este cel pe care-l iubesc? De secole îi torn chipul

            în acest vas fără fund

            trebuie c-am fost blestemată să-l umplu

            condamnată la umbra lui fără capăt

            Explicațiile au secat – la fel și privirea

            verific zilnic horoscopul unde conjuncțiile Soarelui cu Venus vin și trec

            vin și trec

            să treacă de la mine vasul acesta

            Dar tot aici rămân cu ulcioarele mele să-l umplu în fiecare zi

            cu timpul acest gest a devenit atât de cald

            mă îmbracă-n blana unui leu – strig cu vocea unui leu:

            Vă rog, să nu treacă de la mine vasul acesta!

            Acum sunt atât de aproape:

            și atât de goală această profeție care dă pe din-afară

            și atât de lacomă pentru ulcioarele mele și visele mele și blestemele mele și

            frustrările și gemetele

            sângele crăpăturile palmelor strigătele din cercurile degetelor

            și niciodată nu e de-ajuns!

            Pesemne că lumea din capătul celălalt al vasului s-a preschimbat într-un potop

            înghite orașe și instalații

            și haina unui trecător

            înecându-l

            și primenind încă o dată totul –

            Continui să torn

            planetele sparg puritatea în mii de bucăți

            eu sparg planetele între degetele mele.

Descântec

 

Nu-mi mai e teamă când ceilalți îmi spun că sunt singuri

            pot să-i ascult oricât –

învârtind între degete colții descleștați ai leului

            (n-am salvat dintre ei nici adevărul nici minciuna)

            fețele mele în lume se schimbă se inflamează devin puncte care mârâie

            le pictez buzele în roșu

            nu au între ele nici adevărul nici minciuna

            doar linia subțire a compromisului –

            M-am născut prea târziu ca să-i întâlnesc pe cei cărora aș fi putut să le șoptesc toate astea

            din păcate sunt fie prea bătrâni fie prea reci

            în mormântul lor verde din Père Lachaise –

            Feți-frumoșii mei morți vă trimit aceste șoapte

            ca pe un cântec de leagăn

            o operație estetică ce fixează pe oasele voastre

            în loc de picioare descărnate o coadă de sirenă

            sau un corp de centaur

            în loc de craniu un cap de Minotaur

            Hai s-o ștergem împreună înapoi în labirint să găsim ieșirea

            din nenorocita asta de singurătate grețoasă

            între buzele noastre

            în loc de linia subțire a compromisului

            cu sămânța care ne-ar renaște în lume pe toți

            simultan

            să ne înmulțim să descântăm pământul.

***

Le-am spus prietenilor

            că o să plec departe o să mă izolez

            poate o să mă las de scris – a șaptea și ultima chakră a izolării

            prietenii mei nu m-au judecat

            mi-au dat în schimb un rânjet un căscat o sprânceană încruntată

            în țara îndepărtată pe ele mă culc

            deasupra capului îmi înflorește

            lotusul negru cu o mie de petale

            al celei de-a șaptea chakre

a izolării.

***

Cândva îmi depozitam demnitatea în lucruri

apoi pierzând-o mi-am depozitat imaginile în lucruri

apoi pierzându-le – nici măcar pe acelea –

ci nimicul meu până când nici pe el nu l-am mai avut

dar continuam să depozitez să pompez în lucruri

ceva – ce? –

iar ele începeau să fie din ce în ce mai rumene mai frumoase

            să-mi dea înapoi totul – talentul imaginile demnitatea

            suferința

            de-atunci am devenit o țintă vie într-o

lume prea frumoasă atât de frumoasă.

 

*** 

 

Leo BUTNARU

 Butnaru Leo Varna mai 2015

 

Început şi final de spici

 

În memoria lui Ioan Flora

 

Onorată audienţă

onorată insistenţă

poezia se cam ascunde de lume

sau

aşa ar trebui să fie

unde şi unde

de loc

de timp

şi electromagnetice unde

şi unde

în discreta s-ar părea răspândire

până peste infinit

până peste fire

de om sau de mac

sau peste simplul raţei mac-mac

mereu ca un atac eşuat

întru comunul acord

dar şi atac de cord

al tău la propria ta persoană

încât

până a iscăli aici

iluzoria poezie

chiar ai putea muri

firea-ar să fie… – ea

poezia poezie…

Dragoste şi memorie

Noaptea ne interzice chipurile.

Noaptea e un fel de cenzură.

Noaptea ne interzice chipurile.

La un moment dat, definitiv.

Ar trebui să avem memorie bună

pentru ca să ne iubim chiar şi atunci

când nu ne vedem.

*       *       *

După ce trag adevărul de păr

unii umblă cu zulufi blonzi sau negri în gură;

după ce au tras adevărul de păr

faţa adevărului devine oarecum alungită

elipsoidală

încât despre unul

sau despre altul dintre oameni se spune

că el ar fi tras la faţă

mai că stil Modigliani.

 

 

Liniştea şi chiorăitul

 

Mai de mult

undeva prin Moldova

Eminescu auzea cum iarba creşte;

cu decenii mai târziu

în nopţi transilvane

de atâta linişte revărsată-n jur

lui Blaga i se părea că aude

cum se lovesc de geamuri

razele nimbului lui Dumnezeu

(aşa ceva);

cam tot pe atunci

altfel zis concomitent cu nopţile de la Lancrăm

uneori

în preajma Ploieştilor

de atâta linişte

se auzea cum chiorăie petrolul în

burta pământului flămând

încât

îl făcea să izbucnească-n hohote de râs pe Mefisto

sau

pe mai că discipolul său

Caragiale.

 

 

Ceva din august 2013

 

Era august (mai este încă)

şi pe ţărmul mării

dar şi în valurile ei era frumos

sub soarele generos

în bătaia vântului soros (nu George

adjectivul venind de la soare …).

                    Chiar aşa era

precum se întâmpla

la Vila „Stancu” unii poeţi declamau versuri

uşor sentimental-postmoderniste

adică ironice despre rujul de buze

cu care să picteze meduze

cu periuţele genelor fine

cu care să bage în design delfine

până în după-amiaza în care se află

că murise voievodul ţiganilor (sau

precum scrisese Strauss Der Zigeunerbaron)

şi acolo la Neptun deja vedeam

cum piraţii îşi coborau în bernă steagurile negre

cum veneau condoleanţe dinspre Berna

şi cum (cu gândul la viitoarele voturi)

la priveghi se produceau preşedintele ţării şi

oarecine dintre şefii de partide

ţiganii fiind apolitici

drapelele piraţilor politice fiind

în acel final de comândare

ce putea fi unul dual – sau ca altă mâncare de peşte

sau – sfârşind în coadă de peşte.

 

 

Descrierea situaţiei

 

1

 

Dacă mai suport cât de cât

o piatră pe inimă

pe creier nu suport nici barem

un fir de nisip – cu toate că

probabil în scoica craniului

s-ar putea zămisli o perlă – dar

repet: nu suport nici firul de nisip

pe dunele circumvoluţiunilor.

                                 Hei, tipule!

I-aţi dracului negreaţa de sub unghie

de pe creştetul meu!

2

 

Dacă mai suport cât de cât ca destinul

ca vinul

să mi se urce la cap

nicidecum nu pot suporta

chiar propriul destin

de încearcă să mi se urce

în cap – aici

e tronul libertăţii mele.

3

 

Cu alte cuvinte

să rămânem la descrierea situaţiei

fără să ajungem la

descreierarea ei.

 

 

Balerina

Moartea i-a fost atât de liniştită

chiar lină

de parcă de pat i s-ar fi apropiat o balerină

iar în lipsa nevoitei asedieri

moartea e fix la timp

şi fără de pierderi

nu ca în cazul celor

când de neplăceri

morţii mai că-i vine s-o ia îndărăt

dar în fine

nici în atare cazuri nu poate fi vorba de retenţie

pentru că după ceva tevatură

şi infimă întârziere

moartea nu renunţă la intenţie

doar că în această situaţie e ceva mai puţin artistism

precum atunci – vă spuneam –

când moartea e atât de lină

de parcă după ultima suflare a omului

vine o balerină

ba mai mult

în graţioasa-i mişcare

balerina pare a fi plutită

pare a fi înălţată chiar

de acea ultimă suflare.

 

Între

Între pedeapsa capitală

şi

recompensa capitală

sau invers

pentru cel vinovat că a iertat o vină

sau gratulat că a uitat o vină

uneori morala şi legea omului sunt

hiene hăitaşe şi hoitaşe

sau zeiţe ce încunună cu lauri;

chiar aşa

morala şi legea pendulează între pedeapsa capitală

şi

recompensa capitală

sau invers

în sărăcăciosul timp mărunt al marii însingurări

fie a celui încoronat

sau tot a lui în ipostaza secundă – decapitat

cu tot cu coroană.

Perpetuum

Totul se repetă. Chiar şi ceea ce

nu a avut loc – îşi repetă

absenţa.

***

 

Lucia NEGOIȚĂ

 

lucia n

 

Poeme

 

***

Alesesem duhovnicul aspra lui dojană

să-ngenunchez pe cojile de nucă

și nu pe cel care ofta cu apăsare

iertare dând prin sărutarea pe frunte

știam că sunt dar nu știam să fiu

slujbaș la TVR zile în șir așteptând

cu ochii spre cer îndărătnica ploaie de vară

ca pe harisma vorbirii în limbi

camera merge indignați-vă

nu pierdeți filmele

tot mai ingenioasele cafturi  sângele pe pereți

extratereștrii cu cel de-al treilea ochi

lăsați să zburde indecența micilor detalii

dramoletele cotidiene cu aurolaci

inocentare nurii tăi sunt călcați în picioare

în geanta mea cu femeiești nimicuri

primite-n dar de la elfii poznași

ce lesne trecură prin porțile visului

avec leur robe humide au bord

 

o scrisoare din celălalt veac

vocea e singura care ne definește

rămân al dumneavoastră devotat

Constantin Noica

 

sună șefu`

iar umbli fată prin văile morții

când viii te așteaptă ay ay

***

La atingerea ta acest plaur îmbălsămat

cu rădăcinile-n cer

primește darul vederii

precum orbul

prin mângâierea cu tină

apa de tânăr trup nu ține minte

robia nici drumul întoarcerii

prea repede povara funerară

își așează răsplata

peste chipul unei patrii pierdute

mereu exaltată

intri în saloanele cu paturi

și dulăpioare colorate naiv

pe care stau tolănite

jucăriile made in China

lângă valizele cu citostatice

(surâsul mecanic al fondurilor europene)

câteva planșe pe care pensula

întinde o pată apoasă

un soare pleoștit și îngerul

cu o aripă stă învelit

în părul Mitrodorei risipit ca ploaia

printre neguri spini și vrejuri încâlcite

dinții păcatului cad retezați

prin gura lui ah dulce rotunjită

abandon

expiere

înfricoșare

***

Peste o apă neînsorită prin putreziciune

se târăște orgoliul prin umilință

feminitatea își dibuie hrana

precum un pește vorace

bucatele pământești

templul zidește din ziuă în noapte

profeții despre zilele regelui

jurăminte ale sărăciei în duh

gata să prindă între coapsele reci

deocheate obiceiuri postmoderne

cine să mai spună soarta mea e poezia mea

nouă condamnare la viață

mâl luminos eliberat de trufie

cu bătăliile pierdute

frunzele milei urzind

un rău și mai mare

o cumpănă între răul de afară

și somnul mocnit dinăuntru

ce sufletul a risipit rămâne risipit

cădere pe pământ

prin lujere urcând

la Înviere

***

Mă pândește iar copilul necunoscut

care ar vrea să se-nchidă

în temnița somnului

fără nume ca zeul

îl apără Îngerul Sfântul îi dă suflet

fără cuvinte curge rugăciunea

fecioară și maică

***

                                               Lui Șerban Foarță

 

Despre mâinile gemene n-am scos o vorbă

în trupul același

streașină leagăn potir

se roagă se-nalță la cer

legate una de alta

străine de-odată

atunci intrasem în luptă

sprijinită pe trupul firav ca de sticlă

o dinastie veche a ținut să-mi vorbească

pianul aproape dispărut Bösendorfer

clapele oraculare albe și negre

tresar înainte să fie atinse

de urletul gros al femeii de la Maternitatea Avrig

exerciții de Czerny canonul

vremii pe loc îndârjirea

 

o molie ca o petală

țese sigilii de tutun și tămâie

peste placa de bronz

dreapta mea binecuvântată și zboară

întoarce pagina pe portativ precum

bobul ascetic de chimen

(peste el cantorul lăsase câțiva stropi de salivă)

iar stânga a zeului pedepsitoarea

suflă peste degete abur matern

iertarea a toate

dalbe flori ale Dalbei

florile Lunii

***

Scurtă e viața noastră băieți

cât paza luciolelor printre studenții săraci

sau unduirea lanceolată a grozamelor

din păduricea de pini a lui D’Annunzio

aliniați-vă la pieptul înfiorat al goliarzilor

Gaudeamus cântecul tragerii pe roată

a păcatelor tinereților noastre

e loc în cazanul vrăjitoarei

pentru peștii de pradă dar și

pentru lascivele undițe

rupeți filele din calendar

cu zilele călugăriței de nuntă

și înmormântarea – mi-a spus Mitrodora

scuturați praful

de pe sandaua Galileanului

trecând prin Samaria

poezia să fie tot ce vrea ea să nu fie

 

abandon maculare sfidare

dictatură inocentare discurs

o hojmelie în jurul căreia

am șezut și am plâns

 

pe nimeni nu lăsați

să vă batjocorească tinerețea

        (Epistola către Timotei)

***

 

Zamfira ZAMFIRESCU

zamfira 1

 

***

e o casă veche în oraș
în care cântă
la trompetă un bărbat
aproape albastru
așezat pe pervazul unei ferestre

împrejurul casei sunt străzi înguste
pe care seara se plimbă
vietăți sperioase
mierle pui de cinteză
iepuri antilope
pisici de celofan
și femei de sticlă
foarte fragile

când trec pe sub felinare
sau se opresc în dreptul vitrinelor
dacă ești destul de atent
înăuntrul acestor femei
vei vedea
mecanisme bizare
asemănătoare morilor de vânt
care pot transforma
orice bărbat
în pulbere fină

***
când dormi
în lumina lunii
uneori
sufletul se destramă
şi suie tăcut
până în palma mare a lui Dumnezeu
făcută căuş
apoi se pogoară
ca praful în odăi neumblate
se aşterne în trup
dimineaţa îl găseşti
mai alb
mai curat
şi te simţi tulburat fără pricină anume
ca atunci când îţi treci mâna
prin blana unei vulpi
împuşcate în inimă iarna

***
e vremea culesului

iau fricile vechi
pe care praful nu se așterne niciodată
le așez în sertar
una câte una
pun între ele flori de lavandă
în timp ce tăcută
dâra albă a unui avion
împarte cerul în două

***
camera se luminează de fiecare dată când trec pe stradă maşini. farurile lor proiectează desenul din perdea pe tavan. ce înserare frumoasă astăzi. zic. ce înserare frumoasă în fotografiile tale. îți zic. mă uit invers, dinspre fotografii înspre tine. văd blocul gri, balconul gri, cu sticle goale, cutii de carton, mucuri de ţigară şi praf. văd fereastra, perdeaua dată-ntr-o parte, pe tine te văd în̶c̶ăr̶u̶n̶ţi̶t ţinând în mâinile ridicate aparatul de fotografiat argintiu. și inima sub cămaşă. te ţin minte. să ştii. eu te ţin minte păşind fără zgomot pe scările învelite-n mochetă. bătând la uşă după miezul nopţii. ”ţi-am adus cartea”. atunci am zâmbit şi tu ai zâmbit. oraşul dormea încolăcit ca o pisică. astăzi, după foarte mulţi ani, scrisul tău de mână e tot acolo. pe prima pagină. la fel de cuminte. înduioşător de cuminte.

***
în primăvara în care a plouat câteva zile la rând, fără oprire, pe râul umflat și tulbure care curgea prin dreptul grădinii, au trecut plutind crengi, frunze, pene, cutii de carton, bucăti de lemn, stârvuri de ciori, pești morți și o bancă verde, care s-a oprit încurcată în sălciile pletoase de pe mal. Era o bancă mare, din lemn, cu spătar și mânere frumos arcuite, de asemenea din lemn, ca acelea care se găseau pe aleile din parcul central, înainte să mă nasc eu. V. a scos-o din apă, a curățat-o de mâl și, după ce ploaia s-a oprit, a lăsat-o o vreme la soare, în curte, să se usuce. După ce s-a uscat, a cumpărat un bidon de vopsea verde, o pensulă, o sticlă de diluant, a vopsit-o cu grijă și apoi a așezat-o la poartă.
Vara care a urmat a fost neobișnuit de caldă și banca s-a dovedit foarte folositoare.

De câte ori se așeza cineva pe ea, deasupra ei începea numaidecât să plouă.

***
Când am ajuns pe mal, m-am așezat în iarbă, mi-am șters cu degetul arătător praful de pe sandale, le-am verificat cataramele, mi-am netezit părul și-am început să o aștept pe mama. Ziua era luminoasă și mirosea a duminică dimineața, cu toate că era joi după-amiază, frunzele plopilor sclipeau, apa râului forma vălurele ce se fugăreau la vale. Singura mea teamă era că, în timpul ce avea să se scurgă așteptând, o să cresc și, când va sosi, mama va trece pe lângă mine ca pe lângă o străină, asa cum trec prin pădure căprioarele pe lângă puii lor mari, fără a-i mai recunoaște vreodată.

***
Își scutura îndelung de zăpadă bocancii în faţa ușii, apoi intra împreună cu o pală de aer rece. Se așeza pe scaunul din bucătărie și astepta sfios, întunecat și tăcut ca o taină. Purta un surtuc gros din pănură, cu revere tighelite, buzunare adânci şi nasturi mari, lucioși, cusuţi pe două rânduri cu o aţă spălăcită, petrecută în cruce prin cele patru găuri. Avea mâna dreaptă vârâtă într-o mănuşă din piele de miel. O mănușă specială, croită pe măsura mâinii lui cu două degete lipsă. Privirea lăcrămoasă i se așeza pe toate lucrurile din încăpere și era aidoma cu cea a iedului cel mic în așteptarea caprei, după ce fraţii lui au fost mâncaţi de lup. Când se ridica să plece, pe podeaua bucătăriei lăsa în urmă o băltuţă de apă noroioasă, și, prin colturile mai întunecate, ca niște pânze fine de păianjen, rămâneau agăţate oftaturi sure. Se îndepărta pe strada străjuită de felinare neaprinse, fără grabă, aplecat, însoţit îndeaproape de un îngeroi bătrân şi zgribulit ale cărui aripi, din cauză că și el mergea aplecat, lăsau în zăpada proaspătă două dâre adânci. Ca de sanie.

La mare

Eu prima oară la mare am fost cu trenul împreună cu tata în vacanța de vară dintre a zecea și a unșpea mama ne pusese pe drum pâine brânză ouă fierte roșii și castraveți din grădină sare într-o cutiuță de medicamente tata era în costum și cu pălărie de parcă mergea la biserică și el ca și mine urma să vadă prima oară în viața lui marea pe care până atunci o văzuse doar în vederile pe care ni le aducea poștașul cu bicicleta în tren îmi era rușine că el intra în vorbă cu toată lumea zicea compartament în loc de compartiment controlorului domnu’ cheferist avea un ceas de mână pe care îl ținea în buzunar pentru că îi era ruptă cureaua când am ajuns dimineața buimaci după o noapte întreagă nedormită ne-am dus pe plajă eu eram neagră era august pe sfârșite și mă bronzasem în grădină întinsă la soare ca șopârla între stratul cu pătrunjel și tufa de leuștean tata era alb ca un iaurt când a ajuns pe plajă a fost atât de uimit încât și-a făcut cruce cu mâna lui mare cât o lopată tulai doamne apără și păzește ce de lume strânsă laolaltă niște tineri care jucau volei au început să râdă unul l-a arătat cu degetul ha ha ha moșul și-a făcut cruce ha ha ha tata și-a suflecat pantalonii până la genunchi a intrat în apă și a rămas imobil ca o statuie din insula paștelui uitându-se lung în zare dincolo de geamandură trecea un vapor ce părea de jucărie nesfârșirea albastră ne-a copleșit pe amândoi o vreme nici eu nici el n-am mai zis nimic fiecare cu gândurile lui a fost nevoie să treacă o grămadă de ani să vină ziua în care să îi povestesc mândră doamnei j. în curte sub vița de vie la o cafea cum era tata când era viu ea femeie cochetă cu mărgele la gât și unghiile vopsite rujată ca petalele florilor din parcul central să lăcrimeze și să îmi spună ce tătic minunat ați avut a fost rândul meu să râd tătic? să-i spui tatei tătic ar fi fost ca și cum i-ai fi spus amazonului râuleț. Tata și punct.

***
în coşul pieptului
o jale grea ca un obuz
mă sfârtecă tăcut
deschid uşa ce dă către odaia dintâi
pe pervazul ferestrei pisica
mă priveşte cu ochi galbeni
învăluiţi într-o melancolie femeiască
să-l trezesc? întreabă
noi două ne-nţelegem când vorbim
despre el
nu – îi spun şi ea zâmbește
trec în a doua odaie
în a treia odaie
în a patra, a cincea
peste tot parfumul de mir şi tămâie
mă împresoară şi-mi vine să plâng
ştiindu-l cald fragil adormit
în grija pisicii
la capătul odăilor e o scară de lemn
pe care n-am voie să păşesc
pe cer străluceşte ultima stea
dintre stele
pentru ca în somn
visele rele
să nu-l tulbure

***
nu văzusem niciodată o balalaikă adevărată
până atunci
doar în filme în fotografii şi în câteva cărţi
fumul ţigărilor un roi de lăcuste albe
plutea deasupra meselor de lemn vechi
chelnerul a golit scrumierele
s-a urcat pe un scaun a deschis
ferestruica de sub tavan
în ochiul ei de catifea ningea
cei trei bărbaţi cântau romanţe ruseşti
unul dintre ei semăna cu tata
înainte de-a o cunoaşte pe mama
când am plecat
strada se făcuse lungă şi albă ca trena unei mirese
cerul îngheţat se lăsase foarte jos
atât de jos încât
puteam să fac în el o gaură cu răsuflarea caldă
prin care să văd
cum dorm cei din lumea cealaltă
în cuiburi moi ca păsările
pe scările acoperite de zăpadă
care duceau spre lac
erau urmele paşilor de pisică
am intrat în casă fără să aprind lumina
soba de teracotă era rece
mi-am azvârlit ghetele m-am culcat îmbrăcată
hainele miroseau a balalaikă a fum a ninsoare
mâinile a lapte îndulcit cu miere
̶m̶i̶-̶a̶ ̶f̶o̶s̶t̶ ̶d̶o̶r̶ ̶d̶e̶ ̶t̶i̶n̶e̶
̶m̶i̶-̶a̶ ̶f̶o̶s̶t̶ ̶d̶o̶r̶ ̶d̶e̶ ̶t̶i̶n̶e̶

în noaptea aceea
dacă aş fi urmat
paşii pisicii desenaţi în zăpadă
aş fi fost vindecată

***

către dimineață
s-a așezat o pâclă albastră
peste dealuri până departe
dincolo de pădure
văzduhul s-a umplut
de cântec de păsări
sub pământ
adânc
adânc
sub pământ
către dimineață
o cârtiță oarbă
și-a alăptat puiul

***
Îl privesc de când a venit
cu mâhnire
îmi acopăr gura cu mâna
cum fac țărăncile
când trece mortul pe uliță
e înalt și tânăr și zvelt Dionis
cu plete ca un apostol
din cina cea de taină
poartă blugi Lee
cămașă albă din pânză de in
vorbește mănâncă și bea
fără să-i pese că dimineața
nu se luminează de ziuă
lângă el
într-o cutie căptușită cu catifea
e clarinetul din lemn de granadilla
cu clapete argintii
de care are grijă
c̶a̶ ̶de̶ ̶o̶c̶h̶i̶i̶ ̶d̶i̶n̶ ̶c̶a̶p ca de moaște
când mi-a atins părul obrazul bărbia umerii
am închis ochii
când i-am deschis am văzut
dinaintea mea cerul
reflectat în lentile negre
Dionis are mâinile calde
mă spionezi – zice el și râde
cu capul dat pe spate
cum poate să râdă orbul când
în scăldătoarea Siloamului nu mai e
nici o picătură de apă?

***

Silvia BITERE

SILVIA BITERE

Sentimente, idealuri, minciuni

despre ce mai scriu

despre nimic doamna mea

adun  așa ca o nebună de prin viață

îndes totul în mine

sentimente idealuri minciuni

moarte nu

am doar morții din partea părinților mei

e bine să ai ceva din partea cuiva

în rest dacă mai văd vreo icoană pe drum

mă închin la ea și ei îi dau lacrimile

e de la vopseaua proaspătă îmi spun

iarba nu se ia pe degete așa ușor

icoanele nu plâng dintr-o dată pentru nimeni

 nu nu plâng

ce-ți veni doamnă cu batista

mai bine saltă-ți genunchii  la gură

poate ai rămas grea cu mama

am fost în cimitir azi noapte

și era atât de bucuroasă

de-au ieșit toți morții pe alee la plimbare

vedeți doamnă eu am uitat că la naștere se plânge

 

 

Poetul e de admirat

 

așa cum o zi nesocotită în calendar și totuși o zi

dusă cu vorba

la masa unde stau cu prietenii mei  poeții – alcoolici prin alint i-am numit

vor a se ridica de pe carourile unei  fețe de masă

paharele cu vin

evident și eu

mă aflu!

mă aflu în treabă cu primăvara asta

ce să fac

 mi-a înflorit deodată în minte

le spun iubindu-le mâinile cerneluite

nu degeaba nu în van v-au fost trimise

mâinile astea

și apele mi-au invadat irisul

când paharele nici măcar nu apucaseră a se ridica

de pe carourile unei  fețe de masă

iar asta era de admirat

 

 

Nemuritorii  poetului

 

i-am spus într-o zi la o cafea prietenului meu poetul

tot ce vine din tine ca și din mine sunt lucrurile care ne împlinesc

spațiul interior al obârșiei noastre

de aceea crezi tu că ești nemuritor precum sean connery

desigur nu este nicio aluzie la peliculă sau o anecdotă poetică de prost gust

însă prin felul lucrurilor la care suntem zi de zi supușii unei noi iubiri

a globalizării sentimentelor

adunate cum stau ele între femeie și bărbat

vorbele mi se par străine de facerea noastră ca poeți

și  iar desigur nu avem niciun sens pe acest pământ

ca femeie și bărbat

însă poeții vezi tu prietene

întrebările noastre izvoare de înțelepciune sunt

cu  grădinile suspendate cu zidul nostru chinezesc

pentru noi destinul de poet e măsurat în ani lumină

precum la steaua unui mare mare poet identificat și după moartea luminii

apoi suflul ăsta viu din care suntem  moșmondiți

 veșnici în ale noastre simțiri

uite dragul meu poet și draga mea cafea

vă beau cu poftă și nu mă mai satur de viață

Noi suntem ce nu suntem

 

Doamne poți să mă cerți tu cât vrei

că uneori minte nu am

și nici la cap nu-mi vine

însă tot Doamne mai știi că am luciditate pentru semenii tăi

că sunt în toate facultățile mintale când nu fac poezie

mărturisesc am rău de înălțime și avioanele sosesc cu întârziere

pe aeroportul meu dar sunt eu vinovată?

vezi bine am ajuns într-un punct pe care dacă pun degetul

mă doare Doamne

mă doare până la coastă

de ce mi-ai făcut coastă și mai cu seamă de ce m-ai trimis aici

ca să fac poezie când știi bine că ea nu există decât în mintea

semenilor tăi

aici se trăiește din amintiri din altă viață

și nu mai știm dacă tu chiar trăiești acolo

sau dacă o persoană Lazăr o fi trecut pe la noi

că nu mi s-a arătat niciodată mulțumit de salvarea lui de la moarte

Marile iubiri

 

am scris o seamă de poezii proaste

despre suflete și alte chestii

m-am gândit adesea la nemurirea sufletului și la alte chestii

și nu am ce să vă spun ca să vă liniștesc setea de cunoaștere

am sucombat în suflet și el nu mi-a dat o cafea

că nu are că viața e tristă

și a început

că iubirea e legată de suflet

că băutura întunecă mintea

și de aici poezia

că nu credem în el destul și nu-i  dăm ofrandă

adică iubire

adică orbire adică durere

de unde i-am spus

pe mine nu mă interesează nemurirea sufletului și alte chestii

nici marile iubiri nici marile războaie

când și cum s-a murit de-alungul timpului

pe mine mă interesează dacă azi am iubit un om

el să nu mă certe

 

[Vatra, nr. 12/2015]

Floarea ȚUȚUIANU – Poeme

Floarea (2)

 

Marea

Sunt pe plajă

Nisipul ia forma omoplaților mei

Iar tu deasupra te decupezi pe cer

ca și cum te-aș vedea printr-un imens vizor

Te apleci

și aerul dintre noi devine tot mai greu

Voi înfige adânc mâinile în nisip

agățându-mă de el

Pământul se învârte cu noi iar eu

cu soarele în păr. Voi asfinți peste tine

Iată ce nu îmi puteam imagina. Iar acum văd

Totul. Atât de clar și de la mare. Distanță

 

 

 

Zippo

Iată Alvaro

Că împotriva a totul și toate

Ne întâlnim din nou pe 19 iunie

(singura zi când se deschid cerurile

pentru noi)

Tot la Café Martinho da Arcada

Tu ți-ai pierdut timiditatea

(dar ești în largul meu)

Iar eu am luat o pastilă de xanax

( pe care o voi combina cu vin )

Ți-am adus mici obiecte

pe care va trebui să le ghicești cu

Ochii închiși

Î n c h i d e   o c h i i   t e   r o g !

Le ratezi pe rând

în timp ce țigara se fumează singură

(am emoții pentru ultimul obiect )

Ți-l așez cu grijă în palmă

Apoi îmi retrag mâna încet până când

vârfurile degetelor noastre:

s e   a t i n g    s e   a r d    s e   s t i n g

D e s c h i d e – m i   o c h i i   t e   r o g !

 

 

Neîntâlnirea

Ar trebui să fie ziua întâlnirii noastre

( o singură dată pe an )

Într-un an – o singură dată

Pregătesc totul de la începutul anului

până în iunie. Când aștept un semn

Care nu vine. Mă ridic brusc din pat

îmi pun ciorapii fumée  furoul negru

și rochia roz – fanat din dantelă

Îmi pensez ridurile. Îmi accentuez cearcănele

Îmi dau cu ojă pe buze. Ochii se fac că nu văd

Mă înalț pe tocuri

(gleznele îmbătrânesc ultimele)

Și mă așez în fața oglinzii- picior peste picior

Și vorbești cu mine:

Ce ar putea să facă serenitatea dvs. cu tinerețea mea?

Și vorbesc cu tine:

Dar inteligența mea cu frumusețea dvs ?

 

Iar timpul zboară. Parcă ieri a fost azi

Te văd tot mai  n e c l a r

Cineva ne face semn că.    E ora

Tu dispari primul. Iar eu fac drumul de la oglindă

 la pat.    De la pat la oglindă.    De la.     La.

 

 

19 iunie

Practic data de 19 iunie nu există

Ea nu este consemnată nicăieri

Pe dedicația de pe carte e trecut 18

( nu-mi amintesc motivul )

Pe 19 iunie la tine pe wall e postată

de fiecare data fotografia altei femei

Și la mine e altceva.

Nimic nu are legatură cu noi

Întâlnirile au fost

de fiecare dată în alte zile

Doar prima noastră întâlnire

a avut loc pe 19 iunie. Sau

există pentru că am inventat-o eu

 

Facebook

Nu mai știu cum arăți

Mă uit la fotografiile tale pe

facebook. Și când nu ești pe

facebook. Realitatea nu există

Oricât aș da timpul înapoi

Oricât aș întoarce imaginația

pe toate fețele. Există o realitate

pe care nu o putem străbate

Și chiar și așa

Când ajungem unul în fața celuilalt

Zidul imaginar

                        N e   d e s p a r t e

Monitor going to sleep

După o noapte albă

Când un vers a făcut ce-a vrut

din tine. Iar tu nu te-ai lăsat

până nu l-ai dat gata. Dimineața

e minunat să te culci cu

soarele cuibărit

între pulpe și glezne

***

În fața unui bărbat timid

                        Mă simt pierdută

Întămplător

Ce-ar fi

să ne întâlnim acolo unde

Rua Coelho da Rocha dă în Piața Romană

sau în stația Estrela unde tramvaiul 41 oprește

În timp ce eu urc. Tu să cobori

Ne-am recunoaște ?

(Din volumul în pregătire “ Poeme platonice’’)

 

 

[Vatra, nr. 12/2015]

 

 

 

Poeme de Liviu Antonesei, Mariana Codruț, Monica Rohan, Igor Ursenco și Teo Cabel

Liviu ANTONESEI

Antonesei (1)

Din „Povești filosofice cretane din A. D. 2015”

 

 

 Insula mea

M-a primit ca o iubită nărăvașă, cu soarele-n flăcări

ieșind de sub norii plumburii, împinși

de vîntul dimineții dinspre vîrfurile munților

înspre marea în trufașa ei răscoală –

valuri înspumate izbind ca un bici stîncile multicolore…

Începe lungul drum al îmblînzirii scorpiei –

și la capătul său, altă plecare, altă despărțire.

Violentă, cumplită, dar poate mai calmă.

E un mare noroc să nu călătorești neînsoțit!

E o ca o pavăză de azbest, ca o armură invizibilă.

Ridicați matrozi mîndrele noastre flamuri!

 

Un poet liber

Un poet liber pe insula lui liberă,

cu flamura alb-albastră fluturînd

precum în cer, așa și pre pămînt,

pe tricoul lui ce va pătrunde dincolo de piele,

dincolo de lumea aceasta dantelărită

în piatră de apa nebună de la începuturi –

dincolo de toate lumile posibile.

Un poet liber nu e întrutotul liber

cîtă vreme e dependent de atenție,

fie și numai de atenția ei!

Cameristele ciripesc dincolo de ușa balconului

mai gureșe decît vrăbiile locului.

 

Scena balconului. O fabulă

Din pragul dimineții, poate de dinaintea trezirii,

scena obsesivă, scena obsedantă a balconului –

dar nu cea cunoscută de toți!

Una proapătă, de ieri, din amurgul de foc –

fulgerătoare și plină de sens ca un act de donație

către celălalt sine. Mereu și mereu, celălalt

este un efect al sinelui nostru. Sau este și asta!

De undeva din memorie, un cimitir de la Nord

și parfumul unei magnolii uriașe, dar de aici,

de undeva din stînga – sau dreapta? – hotelului.

Memoria e uneori generoasă, reunește ceea ce e

departe în spațiu și timp, imagini, extaze,

în minunatul sentiment al abandonului.

Și soarele a urcat la trei sulițe pe cer!

 

Klaus Elsberg

Zburător fără voie cale de nouă etaje,

o pată enormă de sînge pe asfalt.

Așa cum mai tîrziu, roșcovanul Rolf,

de bună voie și nesilit de nimeni

a plecat în eterna sa logodnă…

Zi după zi, Cercul Poeților Dispăruți

sporește. Ca și cel al călăilor –

cu voie sau fără voie, de o cruzime

nemăsurată sau blînzi ca niște căprioare

văzute cîndva la intrarea în podișul de aici…

De ce acum, de ce aici, pe aceste calme

și aspre tărîmuri, acest gînd? Cînd soarele

nici măcar nu se arată. E o dimineață

născîndă, o zi în auroră, poate e vremea

propice unui asemenea gînd…

Și mai departe, gîndul că poezia nu arde,

nu e combustibilă și cel simetric, al

călătoriei călăilor spre desăvîrșita uitare

Dinspre munți, despre sărata mare,

se anunță un nou răsărit.

 

Autism…

O stare de absență, de distanțare,

aici pe insula mea pentru stările bune –

un fel de autism în granița normalului –

obiecte de care mă lovesc fără voie,

închis ca într-o carapace. Comunic

doar prin priviri leneșe și gesturi ușoare,

ca și cum cuvintele ar presupune

un efort peste puterile mele…

Și totul din jur ajunge la mine

ca printr-un perete gros de sticlă,

o sticlă limpede și moale

care estompează sunetele lumii.

Și ea, care este aici și care nu este.

Din cercul percepțiilor diminuate,

O văd ca și cum ar fi la mii de ani

lumină depărtare. Și asta provoacă

un nod dureros în fundul gurii,

o sufocare catifelată…

 

Am fost o dată…

Am fost o dată ca niciodată un băiat

în pantaloni albaștri de doc și o cămașă albă,

de parcă grec m-aș fi trezit de la bun început –

dar mai singur ca astăzi și perfect izolat

nu cred să fi fost nici atunci, nici altădată.

Dacă las la o parte insula mea zdrențuită,

Înfiptă ca un topor în carnea acestei mări primitoare…

O lungă plimbare de seară, de noapte

pe bulevardul central, cu întoarcerea

pe aglomerata faleză – sute, mii de ființe

în taverne și pe terase flecărind

în toate limbile pămîntului, explodînd

la marcarea unui gol pe ecranele uriașe.

Lumini prea puternice, stroboscoape,

ecrane mișcînd colorate și de undeva

foșnetul estompat al mării dintîi…

Apoi, într-un colț ascuns al portului,

cu sticla de vin roșu și aspru alături,

cu țigara lipită etanș de buze…

Însoțit, dar atît de perfect singur.

De ieri, de două zile, de acum patru mii de ani,

Dintotdeauna.

 

 

 

Exilul și insula

De după coamele munților aspri,

se ridică altă dimineață purpurie,

forfota își exhibă primele semne –

mi-o pot imagina sub cîmpia de bumbac,

alungînd umbrele grele ale somnului.

Azi, e ziua comemorării – mîine

o pasăre de metal ne va duce în Nord,

departe de casă. Va începe

lungul exil al fiecărui an…

Și dintre toate, ziua aceasta va bîntui

prin mințile noastre, prin trupuri.

Detest plecările, despărțirile,

detest plecarea de aici, de pe insulă.

Va fi o zi lungă și plină, să ne bîntuie

memoria cale de un an nesfîrșit.

Detest cu putere exilul!

24 august – 7 septembrie 2015, Hersonissos, Heraklion, Sissi

***

Mariana CODRUȚ

SANYO DIGITAL CAMERA

 

în rest, totul e bine

câteodată, scot mâna pe fereastră

ca de sub iarbă,

semne să fac spre trenul

în chiote trecând călare pe orizont.

la răstimpuri, cuvinte simple

mi se desprind din gât

şi doar plasa lor roşie,

placenta asta maternă

mă apără de cădere…

în rest, totul e bine – chiar dacă,

strângându-mi tâmplele-n palme,

simt sângele rostogolind în viteză

prin puzderia drumurilor de sub piele

un cap cu doi ochi plini de dispreţ.

arc voltaic

 

ştiu bine: în România

mersul contra curentului

şi însingurarea voită sunt

doi poli ai morţii sociale.

printre ei ţâşneşte însă

libertatea mea –

scânteietor arc voltaic.

 

cum curge ploaia

ascult darabana ploii pe blocuri, francheţea ei pură. francheţea ei absurdă într-o ţară unde până şi moartea e un politician: nu-i pasă de aparenţe, nici de ce se ascunde sub ele, un singur ţel pompându-i sângele-n inimă – să învingă.

cum curge ploaia într-o ţară de politicieni, un teatru în care personajelor de prim-plan le-au luat locul maimuţele cu funduri roşii… că-i iarnă, că-i vară, fug maimuţele de lumină: jos, în cuibul şobolanilor. sus, în podul cu molii drogate de aburi de făină. dar teamă n-au: steaguri ale dezastrului, pe acoperişuri flutură pieile nobile puse pe beţe.

juni români,

care au de partea lor teoremele învăţate în şcoli regale în timp ce părinţii lor le-au învăţat în frig, pe întuneric şi cu vărguţa peste degete; care au de partea lor jocurile iubirii deprinse pe plajele lumii, în timp ce părinţii le-au învăţat sub pături, pe furiş, să nu le audă partidul chiotul orgasmului; care au de partea lor toate personajele, goale-goluţe, în timp ce părinţii le-au smuls pe ascuns dintre croşete; care au de partea lor bărbile şi mustăţile à la Beatles, fără teama ca tovarăşul responsabil cu decenţa să le radă cum li se întâmpla părinţilor; care au de partea lor libertatea de a da cu căciula în câini, de a şuiera în biserică, de a spune nu, în timp ce părinţii trebuiau să spună mereu da, ştergându-şi scuipatul de pe faţă,

ăşti juni români, frumoşi, deştepţi şi liberi, au nostalgii după vremea părinţilor lor.

libertatea noastră aurie

libertatea noastră postrevoluţionară e aurie. şi duhneşte ca lada cu mălai uitată-n pod în care şobolanca fată mulţi pui. libertatea noastră aurie ne iubeşte mult. nu contează că iubirea ei reneagă tot ce o poate exila din pământurile romantice şi ignoră tot ce o poate coborî din cerurile abstracte – noi suntem fericiţi.

***

Monica ROHAN

????????????????????????????????????

 

Călătorind

În cașeta de melasă

tău adânc ochiu-și desface

se deschide, adumbrită

pleoapa lumilor, vorace,

              să ne-nghită.

Nu te teme! Iezeru-i iluzia unde mă scufund

și respir vocalele laolaltă cu ploaia

              din raiul duminicii

merg mai adânc peste șinele încinse

                           de dogoarea

                           tălpilor mele

           carne vie răzuită în colții

                           cuvintelor călătoare

În căsuța de melasă gara mică își smulge inima

     și șuieră de dor

     și scrijelește dulci cântări

peste pereții umbrei, tremurători

Tu nu lua seama la bocetul inimii sale

sapă-nainte, tu nu ești prada ispitei,

         taie precis o copcă rotundă

         în gheața sângerândă

forează gang înțelept în muntele acestor nelămurite plecări.

 

Real                    

 

Am privit, prin golul cuvintelor,

        orbitele desfundate ale orașului meu subteran

unde forfotesc larvele, bulbii zambilelor bleumarin,

crinii și pietrișul Timișului

Prin lanul de sârmă ghimpată

        am zburat, cu sufletul visător subțiat

Fâșii din realitatea poeziilor mele

                fumegă

           agățate de vânt –

Prin sârma ghimpată a memoriei

trece dimineața cu picioare de rouă

         până la genunchi verde

         și aproape imponderabilă

în transparența cuvintelor luminoase

topite în dreptul  adevărului cu sâmburi de foc

Trandafirul din creștet se rotește azvârlind

                    mii și mii de petale

miliarde de lacrimi luminiscente

pe câmpul netulburat al vederii dintâi

Și din nou am privit, cu luare-aminte,

lumea „reală” surpată în golul dintre cuvinte.

 

            Ademeniri

 

Ca un scai negru zgârie încheieturile mele

                  și se agață de tivul fiecărei zile

cheagul sângelui înnegrit e o ancoră cu miriapode cârlige

așa se arată omniprezenta

      în cina surâsului apus, și-n sarea dimineții

ea se tânguie dulceag și grețos

         dulce îngrețoșat este bocetul ei

care unge obloanele și odăile se deschid

                  înaintea nopții eterne

așa se arată Moartea, numele ei nu mă

                   cutremură, nici odihnește

globul păpădiei cât botoșeii pisoiului

           peste pământul reavăn

           și peste pielea albastră a cerului

îmi este la fel de aproape

lovește egal, în aceeași inimă

umple cu sânge călduț jumătatea voioasă,

afluentul de mătase al fluviului înghețat…

 

            Armură

 

În pielea ta m-am învelit,

armură din pielea ta mi-am croit,

adăpostitu-m-am în tine, moarte,

de nu mă mai recunoști

dar să știi: nu mi-e bine

oboseala mea surpă înlăuntrul sticlos

oboseala sapă galerii prin ruine

mă trezesc, iar și iar,

într-un tunel nesfârșit de oglinzi

unde nu-i chip de ieșire-n afară

neostenito, oare nu ațipești vreodată

măcar cât să-mi pot lepăda haina ta?

 

               ZIC / ZAC

 

Zic că zac

drept zic

zac în odaia

cu priveliști

zilele nopțile

toate-s la fel

plantele susură

cresc susurând

zilnic și noptic retez

șușotelile verzi

seva lor luminoasă

se-ncheagă la loc

Drept zac

prin tălpi urcă spre creștet

frunzișul din care

cântătoarele zburătoare-or zbura

în desmărginită priveliște

Zic din nou:

zac în spirala unei cochilii

unde clipocind marea

lovește ușor din palmele-i răcoroase

tic tac… zig zag…

ceasul cosmic regenerează

zic zac… tic tac…

 

              Arca

 

Într-o liniște mare începuse lentoarea

fulgii orașului se cojeau de pe trupul păsării uriașe

se desprindeau agale din privirile dansatorilor osteniți

apele cerului scăldau duminici tihnite

                      asemeni zeppelinelor

                      împăcate plutind

           printre norișori muzicali,

           plauri înfloriți,

nuferi din care se va scutura luminoasă ploaia.

Sosise ziua aceea fără nume

           ca o fereastră goală în calendar

și ne-am adunat toți cei rămași

               în dreptul ferestrei

și ne-am aruncat sufletele prin rana ei

uimindu-ne de atâta blândețe

și calmă înțelepciune în plutirea lor deplin fericită.

Într-o pace fără de margini

          începuse dimineața

soarele nou era ochiul ei răcoros

revărsat peste slava cetății…

 

Înnămoliri

 

Iată-i! Stăruitori, genunchii însângerați ai binelui

ca o casă de pâine rămasă-n privirea cerului

dospind parfumul primilor zori.

Pe aici am trecut cu inima sălbăticită și vie

mușcând smoc de aer crud.

Acum iarba mucegăiește și stă în calea

convoaielor de vorbe scrâșnite,

verdele fraged cândva

se-ntinde păstos înspre mlaștina democratică.

Teamă mi-e deseori când zăresc galeș lucind

viclenia aceluia zornăitor, în colan diafan

atârnat la gâtul adolescenților visători.

Discursul curge gros și neșovăielnic

sporind albia de smoală

unde nu se vor mai scălda conceptele limpezi, unde

pentru vecie va putrezi rădăcina iubirii.

(Nuferi de păcură înspre cer s-ar aprinde cerându-și iertare?)

Genunchii arși ai binelui

stăruie vrednici

în lumina de-odinioară.

 

            Rugăciune imperativă      (Să nu…!)

Să nu-mi piară auzul întâi

prin stufărișul unde pândește țiuind

respirația cu bronhii labirintice,

                aspiratoare de var

                în metropola crinilor.

Deschid sertarele și se revarsă muzici

precum aș atinge nervii unui pian

cu terminațiile în fibra sensibilă

     din țeasta universului.

Să nu-mi rănească văzul auzului

                de atâta arsură

     să nu întunece închipuirea lucidă

     în care dansul sunetului pur

zămislește fără-de-moartea…

 

 

***

Igor URSENCO

igor-ursenco

 

 „poɘtic incorəct”

(ciclu de poeme)

 

Poem scris după Auschwitz1

Doar rubricile de cancan scrise direct

în esperanto vor îndrăzni să relateze

în acea vreme cum Brigitte Bardot a ajuns

să adopte finalmente

un animăluț sintetic Nauga2. Fața sa

elastică și necoșuroasă precum petele

enigmatice de pe lună, în caz

de nefericire3 îți va spune

o poveste de dragoste

neîmpărtășită sau va ascunde o crimă

ratată: un crîmpei plauzibil

dintr-o viitoare Istorie

a Extratereștrilor. La moartea

mea un Monstru Sacru

Nauga Uriaș va fi găsit înghețat bocnă

cu globul pămîntesc nedigerat

în stomacul său insațiabil

din policlorură de vinil

E.ON Gaz4 vs Akademia lui Platon5

aștept

de multă vreme ca producătorii de materiale

de construcție să facă un clip

de publicitate cu singura replică posibil

imaginabilă: „Pentru o Soartă

cu final fericit, lui Icar și Dedalus le-a lipsit

exact adezivul nostru

marca X”! Ba chiar „Comunică

sau mori” nu e deloc o exagerare

de piar modernă. Cine să-i mai explice cititorului

din antichitate și consumatorului

de artă nesatisfăcut de azi

cruzimea

neîntemeiată față de site-urile

culturale lăsate în paragină și conturile

de autor în viață

abandonate pe rețelele de socializare

publică. Mi-e frică

de instalația artistică unde vizitatorii sunt

șpreiați gratis cu gazele rămase nefolosite

la Auschwitz, așa cum știe cel mai bine

să se răzbune

un Fan Club profesionist

pe Eroul său idolatrizat înainte de vreme

Poșta Română

Nu poți lăsa toate cele

cinci „Scrisori” ale poetului

Eminescu pe mîna curierilor

privați zonali. Văzîndu-i înarmați

pînă în dinți cu pachete ambalate suspect

de grijuliu și dubițe

performante cît să poată declanșa războaie

regionale fulger, sunt sigur

că nici măcar pictorul Victor Brauner6 nu le-ar fi

încredințat transportarea ochiului

personal pierdut definitiv într-o încăierare

suprarealistă. De lingurița

de argint primită de la prietenul

său de cataramă Samuel

Beckett nu mai zic. La acest gen

de transport nu au trecere nici măcar

telegramele scurte în așteptarea

lui Godot. Cultura personală se decantează

mai dureros decît un ciclu

gonadic cu voie de la Primărie. E mult

mai înțelept să te încrezi agentului

coloanei a cincea7 ca unui sol

psihopomp8 ideal. Recunosc în bătrînul

factor poștal pe inginerul sufletelor

moarte pe care tot nu reușea

să le găsească detectivul Gogol, pămîntean

autodidact și el

 

 

United Collors Of Benettton

Doar cerneala neagră îmbibată pînă la sînge

pe amprente e singura mărturie incriminatorie

a legăturilor dintre poeți și condamnații

de drept comun. Ea leagă cu un fir

de catgut transparent părțile rușinoase

ale naturii necucerite decît prin forța

minții. Poetul, chiar și în postmodernitate, se

clasicizează imediat ce e declarat mort

de-a binelea: avuția sa e dată

de suflet celor săraci

cu duhul. Interlopului nu îi rămîne

decît să fie vizionarul care prevăzător ia cu sine

în sicriul de aur dotat cu aer

condiționat neapărat un celular touchscreen

cu sim triplu și conexiune

omniwireless. Speranța tehnologiilor de ultimă oră

se menține constant în marja intangibilă

a Trinității. Toți poeții

basarabeni9 care au refuzat să iasă

din „Mantaua” lui Nicolai Gogol10 și

din „Cămășile” lui Grigore Vieru11,

au trebuit să își plătească propria

cezariană în avans, folosind

spațiul și timpul rămas

exact cît le-ar fi luat robilor eleni să curețe

unica pelerină a lui Epaminondas12

_________________

1 „Se mai poate scrie poezie după Auschwitz”? Întrebare retorică avansată în contextul holocaustului european de către flozoful culturii Theodor Adorno, care lansează critici dure în adresa idealismului hegelian și a existențialismului francez, considerate a fi matrici ale „culturii industriale” alienatoare

 

2 Brand de piele artificială în industria americană a capitonării (compozit din stofă de tricot acoperit cu clorură de polivinil, PVC). Campania de marketing din anii 1960 a transformat păpușile Nauga™ într-un fetiș al mitologiei urbane

 

3 Numele omonim al filmului „En cas de malheur”, avînd-o ca protagonistă pe Brigitte Bardot, fostă actriță, cîntăreață și model playboy, actualmente unul dintre activiștii cei mai vocali pentru protecția animalelor, intervenind inclusiv financiar în disputa națională privind soarta cîinilor vagabonzi din București (2013)

 

4 Companie monopolistă de distribuție a gazului pe teritoriul României

 

5 Școală filozofică înființată de idealistul Platon; ◊ (slang interlop) cazier de recidivist

 

6 Legenda spune că, imediat după faimoasa serie picturală pe tema mutilărilor oculare, acesta și-ar fi pierdut propriul ochi într-o cafenea pariziană

 

7Titulatura agenturii (în perioada războiului civil spaniol, preluată alternativ de toate regimurile politice) pentru a califica spionii, teroriștii, diversioniștii, sabotorii, provocatorii și agenții de influență

 

8Creatură (ființă, spirit ori animal) care ghidează în condiții de siguranță sufletele morților  sau ale nou-născuților; ◊ (în psihologia jungiană) intermediari între conștient și inconștient

 

9Basarabia e, simultan, spațiu cultural bilingval (româno-rus), heterotopie fanariotă, insulă a latinității în spațiul slav, cap de pod ideologic între Vest și Est și, nu în ultimul rînd, avanpost geostrategic pentru vectorul transatlantic

 

10 Scriitorul Fiodor Dostoievski despre „anxietatea influenței” (Harold Bloom) exercitată de înaintașul său literar asupra generațiilor tinere rusofone

 

11 Referindu-se la textul omonim reprezentativ al poetului șaicezist, criticul Eugen Lungu strămută metafora dostoievskiană pe tărîm cultural basarabean

 

12 Spartanul Epaminondas (circa 418-362 a. Chr.) a rămas în memoria comunității tebane ca filosof ce a propovăduit ascetismul colectiv; ◊ Prototip al frățiilor informale moderne (inclusiv animatori sociali, cluburi de weekend, cenacluri poetice, grupări interlope etc.)

 

 

***

 

Teo CABEL

teo cabel foto

 

Dialog despre  ea

Printre umbre fără aripi, aprinse din cer,

Dincolo de fereastra deschisă,

Caută cu privirea

În frunzele dimineții.

Zidul zilei se ridica peste noapte.

Un vârf de suliță, rupt din alte vremuri,

Rătăcit în pașii timpului,

Îl  împunge în tâmplă, în  respirație, în ochi

Flămând de scara lui Iacov.

În zidul zilei apar primele ferestre, ochii ei.

Prin ferestre, marea, ea.

Țărmul mării tot ea.

La masa rotundă, față în față,

El și cuvintele.

Insomnie

Eu Adam, tu Evă

Fără niciun șarpe?

Soare într-o rână, cu picioarele în copaci,

Noapte, cu luni bete de  mirosul teilor,

Negăsindu-și locul pe orbită.

Culoare lungi fără culoare,

Torent zgomotos,

Scările se derulează ca un mosor

Nu se-nfundă în nicio ușă

În niciun hău.

Filmul se rupe: am adormit!

Am adormit? Deci nu dorm

Atunci se deschide gura monstrului

Pe una din măsele, resturi de univers.

Deschid un ochi

Să mă agăț de malul prezentului.

Mișc un deget de la picior

Aha, zic.

Închid ochiul, un punct

Se rostogolește pe scări interminabile

Devine ochi.

NU!

Nu sună ceasul!

Mă dau jos și îl opresc,

Să doarmă liniștit în tic-tac-ul său.

O rază lovește ochiul ca o daltă

Tablouri căzute, secundele, pe scări,

Nu se suprapun peste niciun petec de prezent.

În prezentul acesta nu sunt Adam, nu ești Eva

Cădem mereu din rostogolirea nopților

În cascada zorilor.

La gura sobei

 

Poeziile iernii

Viscol topit

În flacăra sobei,

Mângâieri suspinate

Între pulpele nopții,

O ie de săruturi

Cămașa de noapte a sânilor.

Taina este între mine și tine,

Celelalte ard

În propriul lor viscol.

Aniversare

Draga mea, și azi

Mânușile albe, de dantelă,  ale ochilor tăi

Îmi aranjează papionul privirii,

Îmbrăcate în smoking.

Isaia dănțuiește lângă noi

Aurind  inelarele.

Ai construit, în tăcere,

Din ochii tăi până în ochii mei

Un pod

Ca Apollodor din Damasc.

Pe urmă ai trimis un zâmbet…

 

Stare

Dinții strălucesc de pofta luminii

Debarcată din fereastră

Ochii gata să muște din carnea zilei

Ca dintr-o piersică  zemoasă

Papilele înebunesc când dau de gustul dimineții

În paharul palmei curge

Mângâierea coaptă în pulpa nopții,

În sânul tăcerii.

Țipăt de lebădă

Pe oglinda ochilor tăi

Face din zâmbet un mers elegant de felină

Bună dimineața!

Savurezi o amintire de acum zece ani

Eu plantez un pui de amintire pentru următorii

                                                            Zece ani.

Îmi ascut creionul de mers pe jos

Cordul măsoară ritmul zilei

Până unde apune soarele

După ultima literă a sfântului de azi.

( în calendar Maria Magdalena)

Dinții strălucesc de pofta lunii.

O felie de lămâie

La ceaiul de vârstă încă verde;

Îl beau cu înghițituri mici înainte de

                                       Noapte bună!

Nu știu cum este în Rai

De Iad mă spăl în fiecare zi.

Mioritică

Câinele s-a pus de-a lătratul, în poartă.

Nicio stea nu a rămas nenumită

De ochii lui

Ce se loveau între urechi

De sclipirile lor efemere.

Nici zorii nu l-au mângâiat.

Poarta se mărise

Ca o intrare în cer și el

Tot mai lătra la stele, de parcă

Le băga pe ultimele în țarcul zilei.

Cafea cu aromă de toamnă

Frunzele salciei,

Un vals imperfect,

Peste ceașca de cafea.

Doar umbrele lor

Se afundă în aburul, albastru,

Înserării reci.

Se aude, chitară dezacordată,

Un greier,

Norii, pudra plumbuită, fond de ten,

Lui septembrie

Și

Uitarea

În vânt.

Ultima gură

S-a răcit.

Umbrele frunzelor

Ard într-un cer unde

Ochiul nu pătrunde.

Toate zilele trecute

Sunt semințe

Nu frunze.

Dulcineea

Nici nu știa aceasta creionul său,

Nărăvașa lance, coif de Don Quijote,

Când căuta înfrigurat castelul,

Rătăcind în cartierul de rulote.

Nici nu știa că vânează, între

Coperte cartonate, morile de vânt,

Alerga pe câmpia paginii,

Ritmul  verde, iarba, din visul său tânt.

O, Dulcineea, imagine de voal!

Umbră furișată candid în lumină.

Sancho Panza, dezertat ca înger,

Caută în plumb aripa de-albină.

(din volumul în pregătire „Labirintul clipei”)

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2015]

KOCSIS Francisko – Poeme

LEAD Technologies Inc. V1.01

After you, mister Coleridge

Ţin minte totul până la amănunte care ar putea să pară

pură invenţie pentru orice sceptic, nu şi pentru mine,

pentru că eu am avut parte de cea mai mare uimire

în după-amiaza aceea târzie,

la ora când lumina deschide privelişti fantaste,

ne-am pomenit brusc alături, aproape umăr la umăr,

mergând în aceeaşi direcţie nu foarte clară,

el ţinea în mână un trandafir din soiul peace

ce-şi schimba nuanţa petalelor grele în roşcat pal

şi galben de lumină filtrată ca un ten

colorat de emoţii, gânduri, senzaţii, pudoare –

şi i-am vorbit curat, fără accent şi fără greşeală

într-o limbă pe care n-o cunoşteam

şi-n care n-am mai comunicat niciodată,

era atât de curtenitor şi de distins încât îmi părea

prea fragil pentru o boemă atât de îndelungată,

dar mă înşelam, pentru că nimeni n-ar fi îndrăznit

vreodată să agreseze seninătatea aceea de zeu,

n-ar fi cutezat să tulbure alura de arhanghel;

în timpul acesta scurt, ne-am apropiat de locul

acela ce părea o intrare, cu cuvinte rostite

întâia oară în viaţă l-am poftit s-o ia înainte:

After you, mister Coleridge, după dumneavoastră,

e o mare onoare să vă-nsoţesc în acest vis,

să trecem împreună prin această poartă

ca un univers întredeschis…

Abia dac-am terminat ce-avem de zis şi am sărit

din aţipeală buimac, răvăşit:

în vaza de pe masă aveam un trandafir alb

identic întru totul cu cel din mâna lui Coleridge

şi pe jos o petală cu vagi nuanţe galben-rubinii.

 

 

Cârteală

Doamne, nu fi supărat pe sentimentele mele

şi să nu faci din asta o problemă de viaţă şi moarte;

sunt convins fără urmă de îndoială că înţelegerea ta

nu va descreşte pentru nimicuri pământeşti

nici dacă ele sunt ticălos de neprietenoase cu tine

în momentele de supărare, când nu doar cuvintele s-au tulburat

în felul lor prostesc de şicanare,

ci chiar în inimă m-am poticnit, la pietate am făcut infarct;

nu fi supărat, Doamne, că şi gândurile o iau razna

uneori după suflet ca nişte biete animale speriate

de furtună şi de lipsa unui ocol care să le ţină laolaltă,

ţine cont că nu-i uşor să te stăpâneşti când te frigi prea des,

de prea multe ori ai impresia că eşti tratat

ca unul care o dă în mod repetat în bară;

nu fi supărat pentru răbufniri, revolte, reproşuri, acuze

şi alte tertipuri de-a fi băgat în seamă

când sunt la strânsoare şi vreau să-ţi pese răspicat,

căci în afară de cârteala mea – oricât de mare –

aici n-ar trebui să intre-n discuţie nici o altă supărare

ori vreun alt fir de despicat.

 

Am văzut un cimitir…

Am văzut un cimitir invadat de floarea-soarelui,

de parcă la iluminatul din anul trecut

toţi viii s-ar fi dus cu buzunarele pline de seminţe –

sau poate vreun sucit, vreun rebel mânat de-un straniu gând

ori tulburat presentiment a semănat lumină;

am văzut un cimitir invadat de floarea-soarelui –

printre stâlpii funerari, un lan de lumânări

pâlpâite uşor de adierea dimineţii – părea aproape un ison

foşnetul de frunze şi glasul ierbii pe pământ,

părea de-a dreptul peisajul fantastic de dedesubt

împins afară, la vedere;

ai fi zis că mai mult decât văzutul se află dincolo de flori,

mai mult decât ştiutul în ceea ce întrece uluirea,

făcând din fantezie un simplu amănunt,

făcând din suflet un vajnic gură-cască –;

o, cu ce neînchipuit fior metafizic a reuşit un zăpăcit,

un hoinar mâncător de seminţe

să lege între ele lumi despărţite de morminte

 

Înserare lină

În pragul amurgului, tăcerea dintre arbori

e linişte sau resemnare?

Pe-un buştean putred cotropit de licheni

şade un bătrân ostenit, fără vlagă,

şi-a pus clopul alături

şi pufăie pierdut din lulea;

atât de lin îl cuprinde înserarea

de parcă s-ar teme de la geana jarului

să nu-şi aprindă pulpana,

să nu strice cu graba petala amară de cicoare

răsfrântă-n albastrul de fum.

Un ţipăt de pasăre clatină aerul umbros,

adierea stârneşte un foşnet de tun –

bătrânul şterge cu batista muştiucul de os,

se ridică anevoie şi porneşte spre liziera

aflată la câţiva paşi depărtare,

dar îl întrece întunericul pe cărare.

 

Lampyris noctiluca

Oho, ce luciu rece de cuţit ori de alt metal ascuţit

sclipeşte noaptea pe cărarea ca un şarpe descolăcit,

lumina puţină întoarsă din drum înfiorează

orice călător prin ţinutul ce pare bântuit,

nimeni nu se-aventurează să afle cine luminează locul

c-un felinar şi ce caută cu-atâta obstinare

tocmai în locul în care nici ziua nu găseşti

mai mult de câţiva ciulini şi câteva smocuri de iarbă

adăpostite de tufa de măceş;

omul fascinant de pastelul nocturn,

citit şi răscitit de departe de lună,

îşi trimite imaginaţia să vadă ce se întâmplă

şi să pună-n poveste ce-a aflat,

dar nu-l poartă nimeni, se poartă singur,

un ghem de licurici se rostogoleşte înainte şi-napoi

într-un fantastic, încins dans nupţial,

se opreşte din când în când ca un om care caută ceva

pierdut mai înainte sau mai dinainte de fi

nevoie să se facă lumină,

pâlpâie apoi ca suflat de-o adiere fără vlagă

şi se-ntoarce de unde-a plecat,

stăruitor ca o obsesie,

ca un gând neînduplecat.

 

 

Eu n-am ce să-i spun lui Richard

Eu n-am ce să-i spun lui Richard, iar ce-mi spune el

ori e şaradă, ori aiureală pură,

cuvântul lui îmi pare un strigăt anemic

de târgoveţ păcălit la marfă de geambaşi abili

ori tras pe sfoară de saltimbanci de duzină,

nici tragicul negru nu mă convinge că-l resimte,

încearcă să-mi arate terifiantul hău de disperare

în care se zbate stârnind vârtejul de ecouri,

dar eu nu văd decât tărăboiul pe care-l face

un ins care ar trebui să fie un pic mai la locul lui,

să-şi respecte cât de cât blazonul;

cred că are motivele lui, dar n-am ce să-i spun –

eu stau şi aştept în alte culise,

sunt tăcut, senin şi joc rolul altui nebun.

 

 

Octombrie 2015, ziua 5

Când am trecut în seara aceea ploioasă de octombrie

prin centrul oraşului,

am văzut deodată vitraliile puternic iluminate

de la Palatul Culturii şi m-am oprit în loc la vederea

umbrei dense cocoţate pe pervazul umed, alunecos;

îmi părea că privirea îmi joacă feste, m-am frecat la ochi

şi i-am mijit cât am putut de tare,

căci nu puteam crede cu nici un chip că acolo sus

ar fi putut ajunge ceva apropiat de-o formă de om,

credeam că lumina din interior aruncă în afară

o pată atât de bizară şi abia perceptibil mişcătoare,

dar atunci uluirea a devenit şi mai mare, când am văzut

că în basorelieful de dedesubt s-a produs o schimbare

nu imposibilă, dar cu totul năucitoare,

căci micul Bolyai a fugit de la ora de geometrie,

s-a căţărat pe pervazul lat şi printr-o crăpătură

a nobilei sticle trăgea cu ochiul la cei adunaţi în sală;

după cum şi-a înălţat capul, mi-am dat seama

că blajinul tată ştia ce face ştrengarul, dar nu-l certa

pe absent, îl lăsa să-şi contemple vedeniile,

să se ducă-n timpul ce va fi cât mai departe

şi aştepta să-i povestească şi lui despre lumea de apoi

cu ştiutul amestec de gravitate, şagă, ironie şi candoare;

Doamne, cum ploua, ce de şiroaie

stricau văzul în fiecare clipă,

dar ce bine totuşi că am putut să-l văd căţărat acolo sus

şi-apoi din nou la locul lui, în bronzul de sub cornişă.

 

 

Omul

Ca să nu fie copleşit de singurătate,

omul deapănă amintiri

în toate limbile.

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2015]

Emilian GALAICU-PĂUN – Silenzio (Stampe)

galaicu (1)

 

Un poem

 o

            r

            t

            a

            l

consumă

aerul

unei limbi

dintr-o

suflare;

după, vine

poezia

să-i facă

respiraţie

gură la

gură –

deloc

întâmplător

 Sărutul

lui Brâncuşi

pecetluieşte

un mormânt.

 

 

 Silenzio stampa

 

La capătul

celor 40

de zile

de grevă –

cea mai

lungă din

Europa

de Est! –,

ultimul

artist al

foamei

şi-a cusut

gura pe

dinăuntru

cu propriile

coarde

vocale.

 

(The rest

is silence)

 

Respice finem

 

Văzându-l

cum trage

să moară,

apropiaţii

se grăbiră

să-i aprindă

între degete

o lumânare

(…şi tot aşa,

lumânare

de la

lumânare!),

atât că

ignoranţi

în materie

de suflet

nu ştiau cum

Dum-

ne-

zeu

să dea mai

tare flacăra.

 

 

 Coup de grâce

 

La cei cca

44 de ani

de posteritate,

poezia lui

Paul Celan

(1920-1970)

seamănă tot

mai mult cu

Romy Schneider

(1938-1982)

puţin înainte

de a-şi pune

capăt zilelor.

 

 

            Jus vita necisque

 

Câte-o naştere

pentru fiecare

(tentativă de)

suicid –

la plecare,

Sylvia Plath

(1932 – 1963)

nu datora

nimic nimănui.

 

 

Vieţi paralele/

morţi în serie

 

Cine cui

trebuia

să i-o pună

care cu cine

să şi-o tragă

– în serie

sau paralel –

ca nici unul

din cei trei:

Jimi Hendrix

(1942 – 1970)

Janis Joplin

(1943 – 1970)

Jim Morrison

(1943 – 1971)

– cel puţin

din respect

pentru legea

vaselor

comunicante –

să nu moară

singur de

supradoză?!

 

 

 Zippo

 

Trupul

flamboaiant

al micuţei englezoaice

Jane Birkin

ţâşnind din mâinile

lui Serge Gainsbourg

(1928 – 1991)

cât să-şi aprindă

une dernière cigarette.

 

 

 Trisecţiunea de aur

 

 1.

 

…şi dacă

maică-sa

l-ar fi

născut

prin

cezariană,

Yukio Mishima

(1925 – 1970)

tot îşi

făcea

seppuku?!

 

 2.

 

…când

înţelepciunea

unei vârste

înaintate

i-a spus

că bătrâneţea

e o ruşine,

Yasunari Kawabata

(1899 – 1972)

şi-a spălat-o

cu sânge.

 

 3.

 

…prieteni

la cataramă

în viaţă,

moartea

i-a prins

la o cingătoare

(aceeaşi)

de samurai –

în chip de

wakizashi*, Mishima

& katana**, Kawabata.

 

* wakizashi (脇差) – sabie japoneză cu lamă scurtă, măsurând între 30 şi 61 cm, purtată de samurai la cingătoare, împreună cu katana.

** katana (刀) – sabie japoneză cu lamă lungă, măsurând peste 60 cm, purtată de samurai la cingătoare, împreună cu wakizashi.

 

 

 Cap sau pajură

 

1.

 

Ultima

orhidee

de la

butoniera lui

Oscar Wilde

(1854 – 1900),

înainte ca

acesta să-şi

schimbe

smochingul

de dandy

pe zeghea

de puşcăriaş –

ca un cocoş

tras al unei

arme de foc

ţintindu-i

n

i

m

a

 

 

Orice

orhidee

trecută

printr-o

butonieră

de frac

se preface

în clitoris,

şi doar

orhideea lui

Marcel Proust

(1871 – 1922)

în prostată

 

 

 CV = WC

 

…după ce

l-au bătut

până când

s-a căcat

cu sânge

pe el, Osip

Mandelstam

(1891 – 1938)

a tras apa

şi a curs

â

n

g

e, 5 l

sângele apă

nu se face

 

 

Patriarhală

 

Pe când

tânăra

văduvă

răcnea

fără sine:

„Gheorghiţăăă,

cui mă laşi?!…”,

pe marginea

gropii

bărbaţii

satului

mustăceau

în tăcere.

 

 

M.M.

 

Într-o palmă

strâng

linia vieţii,

într-alta

o lamă

punând[u-şi]

semnul

„=”-ităţii

de-a curmezişul.

Ghici în

care mână,

Mady Marin

(1956-2003)?

 

 

         Priveghi

 

…acum

şi ochii tăi,

Alexandru

Muşina

(1954 – 2013),

vor spori

albastrul

de Voroneţ.

 

 

Mutatis mutandis

 

Asta da,

solidaritate

de breaslă –

în ultimii ani

Eugen Cioclea

(1948 – 2013)

cerea mereu

de mâncare

şi i s-a dat

din când

în când

de băut.

 

 

Mort beat

 

 1.

 

Nu-i aşa,

frate de cruce

Ioan Flora

(1950 – 2005),

că roua de

dimineaţă

taie greaţa?

 

2.

 

Şapte ani –

şi gata,

Gheorghe Crăciun

(1950 – 2007),

ţi se-ntoarce

pe dos

stomacul

de câine

al mormântului!

 

 

 Diptic fumat

 

1.

…fără

Alexandru Vlad

(1950 – 2015)

aceasta CHIAR

nu este o pipă!

 

2.

 

Om de viaţă,

moartea l-a dat

peste cap –

acum Al. Vlad

trage pe nas

tămâie de pipă

şi bea tutun

de cădelniţă.

 

 

 Greenpeace /

            Pax aeternum

 

În ziua

în care

şi cimitirele

vor deveni

vegetariene,

nu noi, ci

morţii

noştri

iubiţi

ne vor

scoate

de Paştele

Blajinilor

la iarbă

verde.

 

 

 Despărţirea de Goethe

           

Dacă-mi caut

moartea

cu lumânarea

este tot

ca să fac

lumină

mai multă lumină

           

                       

 Bras de fer

 

…dar nici

Iisus

nu-şi

poate

trece

prin

poarta

(de metal)

a raiului

decât

găurile

din palme,

nu şi

cuiele!

 

 

 Pietà

 

Acum

tot

ce-mi

doresc

este

încă 7

ani de

viaţă

şi doar

ca să

pot fi

îngropat

într-un

mormânt

cu mama:

unu-n

braţele

celuilalt

aşteptând

învierea

din morţi.

 

 

[Vatra, nr. 9/2015]

Călin VLASIE – Poeme

vlasie

 

 [ţipătul]

ţipătul strident şi sinistru

       e al unui păun

       cocoţat pe o coloană

       pictată proaspăt

       în labirintul de la Knossos

în ghidul colorat

       imprimat impecabil

       descopăr ochii tăi

       îngroziţi de spaimă.

căldura e un semn al eternităţii

căldura stridentă şi sinistră.

       [scriu]

scriu aceste poeme

       cu gândul că

       nu vei mai dispărea

       niciodată.

       [soarele]             

răsare soarele

un orgasm perfect.

        [un imbecil crede]

un imbecil crede

       că generaţia mea

       e sleită

doar pentru că eu am scris

       prin anii ’80

       că noi oponenţii sistemului

       eram atunci o generaţie obosită

       de scârbă.

       [te-am iubit]       

te-am iubit atât de mult

       tu dormeai

eu scriam un poem

       gândindu-mă intens

       la tine.

        [logopoem]

poate chiar mai mult

20000 de cute groase

 intrând prin nas

 prin ochelarii groşi

vlasie prostul s-a cocoţat pe dig

 şi a strigat cât l-a ţinut gura

că valul înfricoşător se va nărui în câteva minute

       [ai putea fi]

ai putea fi mai respectuos dragă Boris Epstein,

 pe mama tatălui meu o chema Bocman, Ioana,

 înainte de a se căsători cu Costache

dar nu s-a mai întâmplat nimic de atunci

       [mi se pare]

mi se pare că revăd

 ceva foarte vechi un film sau chiar

 o poveste care nu se mai termină

eu locuiesc într-un creier

 un fel de contor al traficului

 acestor nemaipomenite întâmplări

[am sute, mii de poze]

am sute, mii de poze cu tine în creierul meu,

dar niciuna nu-i mai clară şi mai profi decât

 cea în care te ţin în braţe, te sărut, te mângâi

 şi te răstorn pe marginea cerului

        [nu pot vorbi]

nu pot vorbi mai mult

acesta e secretul meu cel mai mare

 mă gândesc că numai aşa

 pot supravieţui

        [în camera jegoasă de hotel]

„frunze de mărar

 şi frunze de salată verde

 şi conopidă

 şi mult usturoi nepisat

 apoi smântână

 şi alune crude mărunţite

 sau nuci

 toate astea le vei mânca doar cu

 peşte

 carne

 sau fructe de mare

 te vei simţi mai curat

 şi mai tânăr”

iar când vei intra în camera jegoasă de hotel

 ea va străluci atât de tare

încât

       [dragostea mea din tastatura tocită]

ea este atât de frumoasă, iar eu o iubesc cu toată fiinţa mea şi mi-e îngrozitor de teamă că cineva mi-o va lua, că ea ar putea să mă părăsească, ceea ce pentru mine ar fi un dezastru, şi atunci încep să-i pun zilnic mici doze în mâncare pentru ca ea să se urâţească, să se îngraşe, să devină diformă şi neatrăgătoare pentru oricine ar dori să o cucerească definitiv, ea deschide net-ul şi vede doar imagini şi texte despre o lume de care trebuie să fugi, ea crede că aceea e lumea reală, una profund schimonosită, iar singurul său refugiu acceptat sunt eu cu lumea asta a mea care trebuie să i se pară cea mai frumoasă, singura în care poate trăi.

eu trebuie să fac tot ce se poate face ca să o ţin lângă mine, chiar dacă eu ştiu că e demenţial ceea ce fac, iar mie îmi este în continuu teamă că cineva mi-o poate răpi pe ea, dragostea mea din tastatura tocită

        [luna pe jumătate]

 

luna-i chiar pe jumătate, nu-i roşie, nici ivită

 dintr-o întredeschidere a pleoapelor

 nu ştiu dacă e în creştere sau în scădere

 a apărut brusc pe când făceam un viraj

 spre cea mai înaltă stradă a oraşului –

am avut impresia că văd curbura feselor tale

 strălucind pe banca neagră

 din parc, imensul parc din mijlocul pădurii

 unde intram adeseori pentru a ne minuna

 cât de tare strălucesc fesele tale imense

 

       [trage storurile]

trage storurile de la fereastră şi priveşte de-a lungul străzii

nu vezi chiar la colţul trotuarului

 după şirul de maşini parcate

 un prost care se holbează la tine?

nu ţi se pare că mănâncă pereţii blocului

 li casa liftului şi uşa aia de metal ruginită de la intrare?

numai ca să te prindă mai iute în braţe

şi să te ducă dincolo de calea ferată

cam pe unde se termină faleza şi începe câmpul

 cu canguri şi viţeluşi şi răţuşte sălbatice

 şi tot felul de ecrane în care se văd aceleaşi imagini

cu un căpcăun care pluteşte peste umbra lui

 

 

[Vatra, nr. 9/2015]

Alexandru Vlad in memoriam (3) – Poeme dedicate scriitorului

Aurel PANTEA

aurel

Poeme

***

  In memoriam Alexandru Vlad 

Simt alte acorduri.

Sînt momente cînd limba priveşte în moarte.

Sînt clipele în care viul exhibă ultima enigmă.

Bănuiam de mult că muzica arată cel mai mult din ceea ce nu poate să apară.

Acum, indecenţa morţii amînă încă o dată ceea ce, totuşi, s-ar fi putut să apară

***

Am fost la înmormîntarea lui Alexandru Vlad,

prieteni trişti,

tristeţea era regula impusă de lăuntruri devastate,

am ieşit din cimitir, să beau ceva,

l-am întîlnit pe Baciul Moldovan,

avea faţa radioasă,

mi-a spus că tocmai o întîlnise pe iubita lui

din tinereţe

eşti frumoasă, i-a spus,

toţi se îndreptau în direcţii diferite,

pînă la urmă se vor întîlni,

numai lumina de pe chipul prietenului spunea altceva,

cu totul altceva,

lumina aceea spunea un nu revoltat

rosăturii

***

Dinspre tine vin numai şoapte,

cu tine urcă în oraş amurgul,

un grai fără seamăn seamănă melodii,

că tot trupul îţi cîntă,

te-am văzut cum priveai trecătorii,

ochii tăi secerau chipuri, în vechimile serii,

cineva a povestit odată despre cum apari în desimi de aparenţe,

cum pe chipuri se aşează lumini străine

şi pe străzi pluteşte o răcoare

ieşită din respiraţii de  demult.

în preajma ta

toate de aici

îşi găsesc apusul,

pînă cînd mîinile tale mîngîie ceva molatic

şi întreg oraşul se înalţă,

încît se vede surîsul crîncen,

doar el, surîsul crîncen al unei feţe enorme

***

Mişcările tale moi,

trupul în surdină

invită la înverşunate descrieri;

ţi-aş scoate zilele din trup,

ţi-aş aresta trecutul, cînd nu te ştiam,

să nu mai simt palpitul altei vieţi

prinse încă în memoria ta,

cînd mergi prin cameră, neatentă,

şi atingi cu gamba mobilele,

cu chipul încă prins în voluptate,

îmi auzi privirea cum îţi înfăşoară coapsele,

încet, ca o insinuare,

iar tu chiar prinzi privirea aceea

şi o depeni, şi te înfăşori cu ea, atrăgîndu-mă, pînă cînd nimic

nu ne mai desparte,

pînă cînd îmbrăţişarea noastră

nu mai lasă nici un loc

pentru moarte

***

În semiumbra camerei,

afară e după amiază,

toate clipele plutesc leneşe,

amintirile s-au retras

în prezenţa tandră,

trupul tău destins

oferă pîine luminii

***

Amintirile cu tine

sunt animale blînde,

vizitînd prezentul

cu mii de ochi,

din acea noapte, cînd ai făcut să se nască

în adolescent

privirea de bărbat,

de atunci în inima mea

au început pregătirile pentru moarte,

trupul tău de odinioară a strecurat în fiecare celulă

a trupului meu

narcoze străvechi.

ştiu că nu am scăpare,

dar febra acelei nopţi de dragoste

poate fi urma unei ferocităţi

în care învierile alunecă fericite spre moarte

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­              ***

Dacă ai fi plecat atunci,

s-ar fi prăbuşit zile peste zile,

aş fi văzut ce ar mai fi rămas

după ce, în disperare,

timpul

ar fi zidit ultima citadelă,

să nu se vadă sumbra goliciune din care se naşte,

dar ai rămas

şi frumuseţea ta s-a hrănit

cu măştile pe care le ia fiecare clipă,

aparenţe care m-au sedus

fără să-mi spună cineva

că aş umbla prin frumoase grădini,

ale unei călătorii din care nici unul din noi,

pentru nimic în lume, nu ar fi putut lipsi,

ca să se împlinească

neştiutul pe care amîndoi îl purtăm

nu se ştie unde

***

Nu îmi vorbeşti, Doamne,

nu ai loc de laşitatea şi justificările mele,

Tu eşti tăcerea în vertigiu din rumori,

nu am nimic să Te cheme,

dar Îţi simt prezenţa în pata însîngerată

din începutul şi sfîrşitul

fiecărei zile

stau în trufia rugăciunii

şi graiurile mele se prefac în cenuşi

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­

***

Katia priveşte florile de maci

din grădina noastră sălbatică.

Ştiu, lirismul e o afacere minoră, acum,

în oameni detracaţi

***

O noapte întreagă cu morţi dragi

mi te aduce, acum, fragilă,

dintr-o primăvară îndepărtată.

tatăl meu murise în aceeaşi noapte, cînd noi ne celebram dragostea

într-o vreme brună,

asta se vedea pe toate chipurile,

iar tu, printre femei în negru şi plînsete,

erai însăşi inocenţa derutată,

toţi te îmbrăţişau,

purtînd pe chipuri viaţa şi o tristeţe venită din scurte priviri spre cel mort,

era un april crud, strigat de exploziile anotimpului.

Acum, în silozul de întîmplări de după aceea, privirile tale

de atunci

revin şi fac din nou imposibilă moartea dragostei

***

Katiei

 

Atît de subţiri sunt, uneori, graniţele

dintre ceea ce sîntem,

acum,

şi ceea ce nu vom mai fi,

încît intrăm, fără să ştim,

în tăceri fluide,

de unde doar o voce a cuiva ce ni s-a dedicat cu totul

ne mai poate întoarce.

Simţim chemarea ei dintr-un trecut

în care locuiam

şi care, parcă speriat

de acele tăceri fără capăt,

ne inundă cu atîtea amintiri

că putem face drumul îndărăt,

purtînd păreri de rău şi chemări abia născute

şi promisiuni

despre care n-avem de unde şti

că s-ar fi împlinit vreodată

 

 

***

Letiţia ILEA

ilea

duminică dimineaţa

 

                          In memoriam Alexandru Vlad

ziarele au scris apoi au tăcut

prietenii au plecat încet acasă.

te-am văzut ultima dată

fără să te recunosc.

am izgonit acea imagine din minte

nenumărate fragmente de viaţă

i-au luat locul.

zâmbetul tău bun

când eu îţi înşiram prostioarele mele.

nu mă întrerupeai doar îmi povesteai apoi

o istorioară cu tâlc.

descoperirile tale muzicale

pe care le adoptam imediat.

şi mă gândesc că ai plecat

exact într-o duminică dimineaţă

ca în piesa lui kris kristofferson

care ne plăcea atât de mult.

poate totul nu e decât o glumă

şi ai să te-ntorci precum soldatul crezut mort

din „La pescuit de somon în Yemen”

despre care tot de la tine am aflat.

astăzi ţi-am căutat cărţile în bibliotecă

le-am comandat pe cele pe care nu le am.

o formă de neputinţă.

îmi vor lipsi încurajările ironiile tale

cafeaua cu gust atât de diferit

când era povestită cu tine.

nu am intrat de atunci în cafeneaua

unde obişnuiai să mergi

sper în mod nesăbuit că eşti acolo

în dosul ferestrelor uriaşe

şi ai să-mi faci cu mâna

în timp ce eu trec spre universitate

sau chiar ai să-nclini uşor din cap

în semn de reproş că nu mă opresc.

ultimul meu dar pentru tine

au fost nişte crizanteme

poate mai potrivit ar fi fost un pachet de tutun

şi pe panglica neagră nu era loc

să scriu toate acestea.

 

***

Ruxandra CESEREANU

cesereanu

Povestaşul

Prin 1992-1993, vreo trei luni de zile (nu ştiu de ce a durat doar atât, poate au fost patru luni, dar nu mai mult), am avut un ritual anume de povestăşie cu Alexandru Vlad, în fiecare săptămână: mergeam la o cafenea mică şi clujevită de lângă noul sediu al revistei Steaua (în paranteză fie spus, Alexandru fusese redactor la Steaua, din 1990 până în 1991 – apoi se mutase la revista Vatra -, eu ajunsesem redactor la Steaua, după plecarea lui, în 1991). La cafenea, eu luam o prăjitură, el o cafea, apoi îmi povestea, cam 45 de minute, despre ce ar fi putut face Şeherezada în vremurile de-acum. Îmi mai povestea şi despre scriitoarele care o conţin actualmente, mai mult sau mai puţin, pe Şeherezada. Isabel Allende era una dintre ele; paradoxal, Anne Sexton era alta dintre ele. Alexandru povestea hâtru, cu ritualuri şugubeţe, cu poticneli intenţionate, cu zeflemeli, sorbind cu tihnă din ceaşca de cafea, într-o dispoziţie fumegăcioasă. Acest textuleţ introductiv este, de fapt, un soi de aldămaş pentru poemul care urmează.

Aşadar, stăteam în cafenea dar fără să fim aşezaţi,

de parcă ar fi trebuit să rămânem în picioare în aşa fel încât povestea să curgă prin noi

ca un pârâiaş.

Masa era înaltă şi ne lăsa să ne sprijinim coatele,

pe când cafeaua dorea fie şi cu de-a sila să ghicim în ea

şi să vedem în zaţuri cum arată lumea

şi cum se zăresc poveştile cu monoclul,

oriunde ne-am fi aflat noi, cei care nu ne săturam,

nici chiar dacă moartea ar fi fost vorbitoarea, cu uneltele ei de serviciu.

Tu erai povestaşul care făcea cerculeţe cu pipa,

în vreme ce eu vedeam cum din aerul cafenelei buştenii erau arşi

ca în anii când mergeam iarna la bunici şi mâncam prăjituri seara,

iar afară se auzeau lupii în depărtare şi luna îşi acoperea ochii să nu orbească de la gheţuri.

Tu vorbeai cu o lumânare mică între dinţi,

ca să fie un fel de soare în gură

iar cuvintele să se încălzească şi poveştile să crească şi să se înmulţească

aproape ca în biblie.

Femeile şi bărbaţii şi copiii din poveşti mişunau într-un furnicar cuminte,

chiar dacă uneori vorbele despre ei erau umplute cu spaime şi treceri

despre care nici noi nu ştiam prea bine cum să scăpăm.

Şi atunci tu ziceai – poveştile sunt nişte contururi care se schimbă mereu,

sunt prădători buni de iubit şi-ngrijit, dar care se cuvine să fie lăsaţi în sălbăticie,

iar eu ziceam – poveştile sunt nişte mişcări ale organismului,

ele au culoare portocalie şi mai au ceva ce noi nu vom avea niciodată,

putere de viaţă şi moarte.

Pe când vorbeam astfel, cu întreruperi şi aşteptări,

cafeaua ajunsese la zaţ, iar acolo se zăreau resturi de cuneiforme

ori chiar împotmolirea unui drum

pe care nimeni nu mai călătorea.

Vezi, ai spus tu, la sfârşit, poveştile sunt ca nişte obiecte,

ne ferim să le răsturnăm, iar mâinile nici nu mai ştiu de fapt să le mângîie

aşa cum ar trebui să o facă,

probabil fiindcă ele nu mai transcriu ceva primit de la naştere,

ci trec cenuşii şi se opresc doar în ungherele unde sunt lăsate în pace,

fără să li se ceară socoteală pentru faptul că sunt poveşti şi ar trebui să aibă ceva de spus.

***

Traian ŞTEF

????????????????????????????????????

Alexandru Vlad, fratele

 

Anul trecut, mai în toamnă, venit la Oradea împreună cu Al. Cistelecan şi Daniel Vighi, Sandu Vlad m-a întrebat pe neaşteptate: „tu ştii că eşti fratele meu?” Nu m-am mirat, nu am făcut ochii mari – care totuşi mi s-au umezit puţin, pentru că ştiam şi eu că el este fratele meu. Unul nemărturisit, unul pe care l-am urmat în multe cu toată deosebirea dintre firile noastre, nu însă şi dintre gîndurile noastre.

L-am admirat pe Alexandru Vlad din prima clipă în care l-am cunoscut, la căminul Avram Iancu. El nu locuia în cămin, dar îi vizita pe echinoxişti, iar eu îmi luasem misia de a-l aproviziona cu ardei iuţi de la cantină. Apoi, la cenaclul „Echinox”. Eram abia în anul I, citisem nişte poezii, Gheorghe Perian le desfiinţase pe bună dreptate, dar cam fără milă, cînd Sandu Vlad mi-a mai mîngîiat sufletul şi m-a întors de la ideea de a renunţa la acea îndeletnicire aducătoare mai mult de ruşine decît de glorie. Am fost apoi protejatul lui, unul dintre ei, cînd lucra la anticariat, îndemnîndu-mă, cu înţeleaptă pedagogie, să cumpăr cutare sau cutare carte, pe care le şi citeam.

L-am admirat pentru felul în care a debutat, fără grabă, cînd era deja cunoscut şi recunoscut ca prozator, cînd parcă i se făcuse loc şi locul acela îl voia şi-l aştepta doar pe el. Mă gîndeam ce bine ar fi fost să mi se întîmple şi mie la fel, să fiu aşteptat, debutul să nu fie unul circumstanţial.

Îi admiram proza, de la construcţia arhitectonică, la oameni, destine, întîmplări, sensuri, poezie, viaţă, inimă cu bătaia tare, scrisul, cuvîntul greu ca o esenţă a ardelenismului, dar parcă toată proza sa e o epopee transilvană. Eram invidios pe textele lui de o pagină, de o întîmplare, din „Vatra” şi „Familia”, mai pline decît eseurile mele şi după el am învăţat să introduc şi eu cîte o poveste în textul prea analitic şi inteligent.

A venit apoi decembrie ’89 cu toate deschiderile şi idealismele noastre. M-am regăsit mereu acolo unde era şi Alexandru Vlad. Tot acolo erau şi Al. Cistelecan şi Daniel Vighi, editorialişti la Transilvania Jurnal, cu redactor-şef Marius Oprea, apoi în grupul şi revista „Provincia”, într-o potrivire de idei pe care am rememorat-o în toamnă. Pentru că aici stătea frăţia mărturisită cu care m-a înduioşat şi copleşit în sinea mea în acel moment: în atitudinile care coincideau cu ale lui cum nu i se întîmpla cu altcineva.

Au fost cu toţii la mine, în momentul pomenit, şi cu Ion şi Petronela Moldovan, iar pe Sandu, care avea un tonus bun, verva-i cunoscută şi dădea semne că boala nu-l poate doborî, l-am dus la raftul cu vinurile mele să aleagă. A ales un vin roşu de 14 ani. Dar n-a mai trecut foarte mult timp pînă să-mi scrie Cis că Sandu e bolnav… iar acel vin roşu a fost ultimul băut cu el… De atunci n-am mai chemat pe nimeni la poliţa cu vinuri de sub scară.

   * * *

 

De atunci n-am mai chemat pe nimeni

La poliţa  de sub scară

Între sticle şi ulcioare

Farfurii  din rădăcină de nuc

Şi de lut

Să aleagă vinul

 

Mai am acolo o foarfecă aspră

De tuns oile

Tot din vremea veche

De la bătrînii aceia

Cu ea se poate scurta şi timpul

Cum ai tăia o ghirlandă

Din trandafiri minusculi şi rotunzi

Cum mai vedeţi în buchetele de mireasă

 

Dar timpul aceluia

Alesul să aleagă vinul roşu

Pentru prietenii lui

Cum s-a lăsat aşa de uşor

Tăiat

Fără să curgă sînge

Din viaţa lui

Dacă viaţa e partea exterioară a timpului

 

Cartea la care scria

Încă n-a apărut

Şi cînd o să apară cu foile pline

De cuvintele lui

Îi voi auzi glasul

Fratele meu asta este cartea

Pe care tocmai am terminat-o

[Vatra, nr. 7-8/2015]

Poeme de Paul VINICIUS, Andrei ZANCA, Ion URCAN, Ovidiu SIMION și Gheorghe SIMON

Paul VINICIUS

 

 vinicius

 

fetei de la aprozar

însă

poezia

e altceva.

nu e fătuca aia cu miere de viperă-n ea

cu ţâţe coapte

exoftalmice

cabrată-n cei paişpe kilometri de craci

şi un ruj carnivor pe buzele-i arcuite

dresându-ţi sângele parcă de pe o altă planetă

de îţi cade u-re-se-se-ul în cap

nu-i vreun weekend

dar nici vreo săptămână

de înotat

la şaibă

într-o fabrică

de rulmenţi

de fapt

poezia nici nu-i literatură.

poezia e atunci când nu te doare nimic

şi analizele-ţi ies brici

dar totuşi

te doare –

când nu mai aştepţi verdele de la nici un semafor

când eşti trist sau

faci baie

sau

te pişi

sau când nu ai nici casă

nici baie

dar ai un motan în cap

pe care-l duci la coafor.

sunt case

în care nici măcar nu poţi scrie poezie

sunt femei

cu care poţi face sex trei zile la rând

dar care nu-ţi lasă

pic de rugină

de frumuseţe

în suflet

sunt însă câmpuri

numai maci

din care

albastră

poezia

se ridică

precum un dirijabil

din somnul unui evadat din puşcărie.

poezia nu

nu se mănâncă

cu tacâmuri de argint;

se mănâncă cu mâna.

poezia nu-i vreun argument

ca să înnebuneşti

e nebunia

însăşi.

într-o noapte cu lună plină multă hârtie şi pixuri

am vrut să scriu

o poezie;

nu au ieşit decât nişte animăluţe cu aluri de oaie şi capete de telemea

pe care mi le-au halit

de îndată

toţi cerşetorii dintre cişmigiu şi

piaţa romană;

în oraşul bucureşti nu se poate scrie poezie

decât în ilegalitate

sau pe credit.

organismul meu

a coborât în pivniţă

şi m-a lăsat

de capul meu

(niciun organism

normal la capul lui

nu ar suporta

poezia)

apoi s-a mutat şi mai adânc:

într-un fost zăcământ

de uraniu.

mi-am zis să număr numa’ pân’ la trei

dar am ajuns

la şapte milioane

însă de acolo el n-a mai ieşit.

populaţia româniei se scoală de dimineaţă

şi o porneşte la muncă

ca la waterloo

când eu

de-abia

adorm.

drept să vă spun

nu mi-aş prea da eu poezia

pe munca populaţiei.

într-o zi am să mă predau

într-o femeie

într-altă zi

poate

am să cotonogesc un poliţist

mai multe nopţi la rând

am să înşurubez

nişte paraşute

însă poezia

este altceva

altceva

 

***

Andrei ZANCA

zanca 

 

Aleea arborilor

privesc pierzându-se departe-n pădure

lunga cărare  –  timp vizibil

în spirala vieților mele

concomitente, abia

bănuite și pe care

le-am numit

cândva atât

de frumos:

odată. odată

ca niciodată.

 

cândva

un necunoscut

purtând

numele meu

se va îndepărta

pe aleea

arborilor.

nemișcat

la fereastră

îi voi surprinde

chipul întors

înspre mine

o clipă

înainte de

a se mistui

în zidul

grădinii, focul

căzând, zăpada

arzând în

tăcerea

hăului

 

 

 

Iarna rusească și ramura de măslin

                                                           i.m. Slawa Richter

te văd coborând treptele largi prin înserarea de iarnă

trecând de-a lungul fluviului pe esplanada pustie

păşind prin parcul înzăpezit, printre băncile

împovărate de zăpada

abia te mai zăresc prin ninsoarea cernută de tăcerea

dintre arbori, prin sălile concertelor, în faţa pianului

din mica Rusie, cum era numită cândva Ucraina ta

în şuierul locomotivelor din gările necunoscute

acolo, printre mujici şi soldaţi osteniţi, roşii ori albi

în pupila ta fără de nuanţe politice

refuzând improvizaţiile trecând la interpretare

spre uluirea celor adunaţi în jurul samovarului

braţele tale  –  aripi lopătând prin amurgul zeilor

estimp, boleşevicii smulgând cu frânghiile cupolele

bisericilor, pe când o lumină slabă învăluia claviatura

şi tu, de nezărit pe scenă

de parcă braţele, sonatele s-ar fi desprins

dintr-o negură siberiană, în vreme ce prokofiev

îşi târa ca pe o tinichea caracterul prin ziua de naştere a lui

stalin. zile mohorâte. zile neconsolate.

şi publicul învelit în şube în sala rece din Murmansk, afară

bombele decantând un studiu de Rahmaninov, deşi

cu toţii se simţeau mai în siguranţă acolo

în sala unduită de frig, şi-apoi deodată

liniştea şi tăcerea faţă de care orice grai

e un idiom, o farsă.

putem însă cândva pierde ce suntem, aidoma acelor balerine

care-şi amintesc la bătrâneţe cum au fost curtate la tinereţe

cu aceeaşi discreţie şi jenă admirând ele

uniformele militare cu fireturi, doar Nina Dorliac

contemplându-ţi somnul netulburat, tolănit acolo

sub un pian: vremuri grele, vremuri de răstrişte

paturi puţine. spaţiul rezervat, tu, nepăsător la confort

între tastele albe, între tastele negre, funebre

ca nesfârşitele înmormântări

când mânat pe scenă păşeai de parcă ai fi fost surprins

de-o ploaie, detestând analiza, detestând puterea

în vreme ce ei te urmăreau

pretutindeni, încât odată l-ai întrebat pe unul din ei:

coborâţi la prima? Da. –  Eu, nu. –, într-adevăr

de unde ştie ursul polar că are botul negru

atunci când şi-l acoperă cu o labă, stând el la pândă

cum tu într-o Fugă de Bach, şi nimic, nimic nu ţi-a atins firea

şi ei scufundându-se cu toţii-n beznă ca Sf. Petru în valuri

cum mult mai târziu tu spunându-i lui Karajan:

ich bin Deutscher”, şi el: „also, ich bin Chinese

iar tălmaciul, sfios: „se înţeleg bine…”

tu din nou pe străzile îniernate, pe uliţele îndrăgite

blestemate, între zidurile îmbeznate, între zidurile acelea

de spaimă, mulţimea

deodată aţintindu-te din albe, oarbe pupile

deasupra, cocori rotindu-se peste ramuri chircite de ger.

să ne vină oare mântuirea de la morţii noştri reîntorcându-se

            spre a ne trezi, spre a ne călăuzi

când pus în America să alegi dintre 30 de piane

 unul la care să cânţi

te-a potopit sfârşeala, superstiţia şi mai ales neputinţa

fiindcă în Rusia ta erai mereu obişnuit să înfrunţi totul

dinspre un pian impus: „altul n-avem”

aidoma lui Tarkovski decupând o stepă rusească în Italia

ierni şi ierni între interpretare şi improvizaţie

între a fi pe jumătate german şi surâsul de porţelan chinezesc

din rictusul de primadonă al lui Karajan

deşi firea ta cicatrizată de stepe

mereu netulburată rămânea, în ciuda pianului impus

ori poate tocmai de aceea, ca şi atunci când, improvizând

acum, ai păşit înspre morţii tăi, senin, nebântuit nici

măcar de o Fugă, neurmărit

de nici un ecou al unuia din cele 30 de piane

ale magnaţilor de la carnegie-hall.   –

           

 tot astfel, odată

când umbrele se alungau peste aşezări

iar casele se topeau lin în înserarea din jur

urcam pe terasa deasupra podului

unde bunicul îşi avea colombarul

bănuind de pe atunci că drumul meu

se va înscrie între pământ şi cer unde

îşi murmura şi el vorbele abia auzite

iar porumbeii ni se aşezau pe umăr

guruind, noi uitând că-n jur

guvernau doar necazul

şi lipsurile.

apoi, bunicul alegea unul din ei

mângâindu-i cu degetul mare

capul şi aripile şi-i lega ceva de picior

apropiindu-şi de buze ciocul păsării

înainte de o lansa în sus cu acelaşi

murmur de neînţeles pentru mine

pe-atunci.

şi-n seara următoare aşteptam

aşezaţi pe banca colombarului

încât câteodată mă trezea din aţipeală

doar fâlfâitul aripilor

oftatul lui de mulţumire, în vreme ce

pasărea i se lăsa

ostenită pe umăr.

şi-n această încredere deplină

a reîntoarcerii, neştirbită de nici o ploaie

netulburată de nici un vânt, uitam din nou

totul, şi-mi părea mereu

că zăresc deasupra mea legănându-se încet

o ramură de măslin

 

 

 

Ilustrată cu scaun și arbori 

(în pas cu lumea)

 

se-ntorc lupii în europa, spun ziarele întrebându-se

ce e de făcut. se-ntorc dinspre nord-est dând iama

în turmele din jur, iar el urmăreşte toate acestea

pe ecran, apoi se lasă-n fotoliu, gândindu-se:

cel mai scump scaun de pe lume e cel pictat

de Vincent, pe când abia îşi mai ducea zilele.

azi face căteva milioane, şi nici nu

te poţi aşeza, mai zice trăgând

din ţigară, aşteptând

să se dea semnalul oficial

ca lupii să poată fi

din nou vânaţi

împuşcaţi

iarna

peste zăpda imaculată dintre arbori

vor arunca sânge proaspăt, fâşii de carne în luminiş.

vor aştepta aşezaţi pe un scaun

 în schela de lemn dintre arbori.

lupii vor adulmeca. vor veni, nemaiobişnuiţi

cu gândurile oamenilor.

ei vor deschide focul. vor bea. vor mânca

şi se vor întoarce acasă.

apoi, se vor aşeza în faţa televizorului

urmărind cum se reîntorc lupii în europa, iarna

 

Încrederea

eram opt în camera din căminul Avram Iancu

în anul de grație 1979, și până înspre orele

cele mai târzii rămânea mereu

un pat gol –  unul

colinda noapte de noapte orașul

întorcându-se înspre zori, monologând

în șoaptă și-n cele din urmă se prăbușea în pat

– cu bocancii de munte în picioare chiar și vara

iar, dacă îl întrebai nedumerit, de ce, îți răspundea

            cu glas stins: să se vadă că sufăr … –

adormind deîndată, deși-n curând și

ca-ntotdeauna către orele cinci din difuzorul

cu neputință de oprit, răstignit deasupra ușii

răsuna inviariabil

șlagărul reconfortant al zilei: uteciștii de azi

comuniștii de mâine, totul în rumoarea de

pantofi izbiți de zid, gemete și

înjurături regionale, însă

într-o anume noapte a aprins pentru prima

oară lumina și s-a plimbat printre paturi

însoțit de privirile noastre nedumerite:

umbla mărunt, grăbit, murmurând opintit

și gesticulând agitat, ignorând deplin

întrebările zadarnice ale vreunuia mai speriat.

și deodată s-a oprit, și-a rotit ochii holbați peste

noi și a rostit grav: domnilor, a căzut guvernul

în dimineața aceea difuzorul a amuțit

ca prin minune pentru prima oară

zdruncinând încrederea tuturor.

 

(cluj, 26 septembrie 2013)

 

 

Măreție și mizerii

                        1.

„unde e multă minte e și multă prostie“, obișnuia

să spună Buna mea, însă eu bănui că o anume

sfială o împiedica să spună: „unde e multă

minte e și multă sminteală”  –  oare

aidoma credinței, doar o iubire

bântuită de îndoială să fie

 adevărată?

nu ne putem recupera savant și mental

în fața lui dumnezeu, și iată, unii

ar arunca acum cu pietre-n mine

spre a mă putea ajunge din urmă

2.

în secolul al treilea înainte de Hristos

Ciuang-tse relata povestea haosului (hun-tun):

prietenii haosului, spunea el, fiindu-i foarte

îndatorați acestuia s-au decis să-i facă o bucurie,

să-și arate recunoștiința cumva. au băgat de seamă

că haosul nu avea organe de simț spre a detecta lumea

exterioară și-astfel, i-au dat cândva ochi, apoi urechi, iar

după o vreme au preschimbat cătinel haosul într-o persoană

simțitoare, cum ei înșiși … în vreme ce se bucurau

de succesul lor haosul a murit.

„îmi place haosul”, mi-a spus un cunoscut în secolul

douăzecișiunu în gara din sighișoara, „îmi place

haosul că mă pot descurca …”

 

3.

mă minunez ori de câte ori îmi mărturisește

vreunul spaima și neliniștea lui la gândul că moartea

îl va surprinde pe nepregătite cu o coală nepublicată

ori cu o carte în lucru. pesemne mai toți la care setea

de-a rămâne e mai mare decât setea de-a pleca ar cere

o păsuire. și-s mulți. încrezători, da´ mulți

cei care încă mai au în pregătire o carte gravă

cum deunăzi unul care lucra cu mare sârg la

manuscrisul „Conceptul de Goethe la Faust“

însă cine mai citește azi fără prejudecăți?

afară-i senin. bate un vânt cald.

mă plimb printre arbori aspirând

 

mireasma pământului

cu o boare de brândușă.

 

nu o rup,  o sorb în privire ca tu

să o poți culege din ochii mei.

 

ascult tăcerea

convingătoare

  a pădurii

 

atât de inutil

în lumea asta

  utilitară

 

Monologul vagantului

fiecare vine pe lume dăruit

cu încă o moarte, aici unde

nu există unul fără o obsesie, unde

bântuie cu toții-ntr-un anume somn, încât

îți vine să întrebi dacă e cineva acasă. și nu aude.

și-l vezi cum se clatină beat de-o lume

care strecoară lent în tine ura de sine, unde

doar minciuna mai poate mântui de minciună

unde măriri după măriri se pronunță pentru pace.

nu tu boală nu tu război nu tu foame nu tu

frig nu tu ură. pace. pacea morții, nu a vieții.

târziu. și se înfiripă zorile, dimineața asta

atât de limpede cum numai căința mai poate

limpezi un om. și nu cred. știu.

știu că acolo unde e limpezime, prospețime

și rouă, acolo își sporește prezența

și dumnezeu în beatitudinea din

glasul păsărilor, de nezărit

între verzuiri

 

 

Alegeri, ceremonii, dăinuiri

 

                                   pentru m.mușat, septembrie 2013, cluj/sighet

să nu povestești despre sala aceea plină de scribi

să nu pomenești deloc podiumul cu cele trei personaje

importante și electibile și nici pe altul care-și lansa lângă ei

privirea peste sală ca pe-o umbră prevenitor-amenințătoare

( cei așezați în fața lor rămânând tăcuți, deși mulți ar fi vrut

să spună, ajunge, destul, însă nu o făceau, cum nu au făcut-o

nici înainte de iarna aceea blândă și tragică din ajunul

unui anume Crăciun)

tu părăsind deodată sala, fumând cu sete și-afară

un soare hepatic și lumea ca-ntr-un furnicar revenind

când totul se terminase iar cel cu privirea amenințătoare

îndreptându-se acum ușurat, cu mâna întinsă înspre tine

tu rostindu-ți numele și el adăugând

cu subînțelesuri, știm noi

ca o alungare de-a ta înspre nordul pe care doreai să-l vezi

departe de orice ceremonial, după șapte ani de absență

și-nsingurare, totul prăbușindu-se din fundul paharului

în tine  – vremurile acelea de durere și amar

  • o fată recitând între timp

dintr-un jurnal de deportare   –

și-n jur foșnetul nenumăraților morți adunați acum în jur, tu

neînstare să te ridici din scaun de parcă ai fi fost încătușat

de aerul rarefiat de alcool amuțindu-te, privirile lor stinse

negrăitoare și tot atât de prezente ca și lacrimile tale

nelăsând nici o urmă pe obraz, cum pe unul al celor

            cu haine vărgate de pe atunci, și ei

continuând ceremonialul, de parcă tăcerea, doar

și numai tăcerea pe care o simțeau în inimă

ar fi fost o blasfemie, și nimic, mai nimic

            nu se schimbase

                        și-n cele din urmă

                                   veștile, sosind

 

 

***

 

Ion URCAN

Ion Urcan - 2003

 

Ascensiunea

            19 aprilie 2008, sâmbăta Floriilor

În nopţile mele de nesomn,

Singur, vegheat de gândul morţii,

Îmi imaginez uneori ADN-ul patern,

Spirala răsucită a cromozomului Ygrec

Clătinându-se oarbă spre cer

Ca un monstruos vierme abisal

Ce bolboroseşte întruna,

Fără să ştie vreodată de ce,

ACTG-ACTG-ACTG-ACTG…

Cum genomul uman a fost deja complet cartografiat,

La nevoie, se poate afla exact care secvenţă

E vinovată pentru hipofiza mea

Asuprită în mijlocul creierului,

Care, pentru blestemata

Spondilită anchilozantă

Ori pentru burdihanul umflat şi lacom,

Pentru spaimele proprii ori pentru cele

Primite cadou, care habar n-am ce aşteaptă

Atât de iscusit camuflate în mine,

Încât mi-au rămas până astăzi

Inaccesibile şi străine;

Pentru munca prostească, de rob,

Pentru fatalul simţ al răspunderii,

Pentru justiţiarele furii bezmetice,

Pentru atâtea zile stupide şi cenuşii,

Pentru toată fiinţa mea

Inexplicabil însăilată din petice.

            Judecata de Apoi

29 aprilie 2008, a treia zi de Paşti

O tradiţie omenească sau, mai degrabă,

O superstiţie ca atâtea altele

Ne promite că, la învierea de obşte,

Vom avea toţi vârsta Mântuitorului,

Indiferent dacă am murit bătrâni sau copii.

Şi nu doar atât. Ne vom recăpăta

Sănătatea, eventualele

Mădulare ciuntite de-a lungul vieţii,

Puterea, frumuseţea şi tinereţea,

Pierzând, în schimb, orice cusur trupesc,

Arătându-ne unii altora

Şi înfăţişându-ne la Judecată

În etate de treizeci şi trei de ani

Şi sub chipul perfecţiunii

De care am fost lipsiţi pe pământ.

Mulţi oameni se bucură

De această făgăduinţă absolut iraţională

Ca de nădejdea sfântă a Raiului.

Eu, unul, Doamne, nu mi-o doresc

Şi nicidecum n-o aştept.

Am auzit mereu despre Tine

Că eşti un stăpân milostiv şi preadrept,

Care, după ce robul Tău şi-a trăit viaţa toată

Becisnic, flămând şi în zdrenţe,

Nu-l vei aduce înaintea Înaltei Cumpene

În veşminte de mire

Şi cu floarea bucuriei în piept.

Enigma lui Dante

                        28 mai 2008, vineri dimineaţa

Papé, Satan, papé Satan aleppe!

Ce-a vrut să spună Dante în acest grai sibilinic?

Secole de-a rândul,

o mulţime de oameni luminaţi s-au căznit

să priceapă ceva din cuvintele lui, nevenindu-le să creadă

că neasemuitul poet, iniţiatul în sublimele mistere

a scornit o falsă enigmă, aidoma unui farsor de rând,

ori a glumit cu Posteritatea.

N-are importanţă, tu înţelege ce vrei,

Răspunde domnul Derrida,

Din lumea asta, fiecare e liber să înţeleagă ce vrea

sau să nu înţeleagă nimic – iată

definiţia exactă a limbajului.

Sensul nu e altceva

decât o iluzie semantică, oglinda

dorinţei tale de a înţelege. El este

la fel de relativ precum timpul şi spaţiul.

Unul şi acelaşi cuvânt poate însemna

binele sau răul, începutul sau sfârşitul,

lehamitea sau nesaţiul. Această lume

este ea însăşi o tautologie. În realitate,

nu există bine şi rău, dragoste şi ură, iarnă şi vară

decât pentru firile plăpânde.

Nu există trecut şi viitor, cauză şi efect

decât pentru minţile şchiopătânde.

Tu însuţi vei muri în viitor

pentru a te fi născut în trecut, înainte

de a-ţi fi zămislit o placentă,

câţiva litri de lichid amniotic,

după care o mamă, apoi un tată

cu tot arborele lor genealogic şi filogenetic,

cu tot panopticul lor planetar, mergând

dinspre fii înspre părinţi,

dinspre limbă şi dinţi,

înspre explozia supernovei,

apoi înspre atomii de calciu şi de carbon

din pântecul gigantei roşii,

iar în final, refăcând simetriile rupte,

înspre Marea Explozie. Altfel spus,

tu vei muri pentru a fi creat

prin suspinul tău ultim, dinainte de moarte,

lumea  – care, privită din celălalt capăt,

va fi fost creată, dacă ţii neapărat,

prin Cuvântul lui Dumnezeu,

Precum scrie în Carte.

            Dedicaţie

                             Doamnei M. P.

27 august 2008, miercuri dimineaţa 

 

                        „Dacă vrei loialitate, cumpără-ţi un câine.”

                                             (folclor urban contemporan)

Bună prietenă, te-am auzit spunând nu demult

Că, până acum, n-ai izbutit să afli de la vreun om

Ce e iubirea.

Auzindu-te, m-am gândit o clipă că exagerezi, dar apoi

Am înţeles că s-ar putea să ai dreptate.

Statistic vorbind, cred că printre oameni,

Cei cu adevărat capabili de iubire

Sunt abia doi sau trei la un milion. De aceea,

Nu e de mirare

Că prea puţini dintre noi avem norocul să-i întâlnim.

Iată de ce

M-am gândit să te ajut, dezvăluindu-ţi

O cale mai scurtă şi sigură, pe care, urmând-o, tu

Vei afla negreşit

Ce este iubirea adevărată

Şi nedezminţită, iubirea

Până la moarte.

Iat-o aici; te rog

S-o iei în considerare

Cu toată seriozitatea şi încrederea.

Mai întâi, fă-ţi rost

De un căţel de şase săptămâni, abia înţărcat. Nu te uita

La rasă – e preferabilă o corcitură comună.

Ia-l acasă, consultă un veterinar

în privinţa îngrijirii şi hranei,

Dar să nu-ţi treacă prin gând să cunoşti vreun dresor.

Apoi, pregăteşte bani suficienţi

Ca să înlocuieşti pe rând uşile, bună parte din mobilă, covoarele,

Plus câteva cărţi, câteva perechi de pantofi, genţi şi poşete.

Hrăneşte-l până la refuz, culcă-l cu tine în pat,

Ia-l mereu în braţe, mângâie-l ori de câte ori ai mâna liberă

Şi vorbeşte-i tot timpul ca unui om. Nu folosi

Niciodată interjecţiile obişnuite pentru câini.

La masă, dă-i întotdeauna şi lui din farfuria ta –

O îmbucătură tu, una el,

Până când vezi că nu mai vrea.

Lasă-l să facă orice doreşte, iar când face măgării,

Nu-l pedepsi, ci mustră-l cu blândeţe şi dragoste, mângâindu-l.

El, desigur,

Nu va şti vreodată de ruşine sau remuşcare, dar va cunoaşte

Sentimentul vinovăţiei şi, în curând, ai să-l vezi

Cât de mult se va teme să nu-ţi piardă iubirea,

Să nu simtă în privirea ta mânia, lehamitea sau indiferenţa.

Ai să-l vezi cum va deveni

întruparea iubirii celei mai curate, a recunoştinţei,

A cuminţeniei, ascultării

Şi a frăţiei veşnice, neîmpărţite,

Până la moarte şi, poate, dincolo de ea.

Nu te considera niciodată stăpâna lui,

Ci sora lui mai mare,

Vorbind şi purtându-te cu el în consecinţă.

Astfel, veţi fi

Când amândoi câini, când amândoi oameni.

Dacă îţi va muşca uşor vârfurile degetelor,

Dacă te va linge pe obraz, pe nas ori pe gură,

Nu-ţi fie nicidecum silă şi nu te feri. Încurajează-l

Şi răspunde-i cu mângâieri şi cuvinte drăgăstoase –

E chipul lui de a te săruta.

După vreo trei-patru ani, te va mai părăsi din când în când

Pentru câte o căţeluşă în călduri, dar întotdeauna va reveni,

De oriunde, la tine.

Nici eu, bună prietenă, deşi am fost foarte iubit,

N-am cunoscut de la oameni iubirea absolută.

Pe aceasta, cred că bunul Dumnezeu

Ne-o păstrează la El, în

Patria nemuritoare,

Iar aici, pe pământ, ne îngăduie s-o întrezărim

Doar în fiinţa câinilor,

Îngeri în trupuri de fiare.

Lecţia de română

                        Octombrie 2013

Dragi copii,

Numai bunul Dumnezeu ştie ce ne aşteaptă,

Numai El ne-a văzut fiecăruia naşterea şi moartea,

încă dinainte de întemeierea lumii.

Totuşi, pe cât ne stă în putinţă,

Şi noi, oamenii, trebuie să încercăm

Să întrezărim prin ani ceea ce ar putea urma.

Tare mă tem că voi pierdeţi vremea aici

Cu toate aceste romane şi poezii,

Povestiri, drame, nuvele,

Elegii şi amintiri din copilărie,

Cu gramatica şi ortografia limbii române,

Cu categoriile ei lexico-semantice

Care, oricum, nu vă mai spun nimic,

N-au nici o legătură cu viitorul vostru

Şi, în orice caz,

Nu vor încăpea în valizele voastre

De emigranţi.

Învăţaţi cât mai bine engleza, franceza, spaniola,

Italiana, germana, suedeza, olandeza –

Altminteri, nu veţi putea munci în Europa nici în State

Decât ca salahori, spălători de vase ori sezonieri agricoli,

Iar când o să fiţi de vârsta mea,

N-o să puteţi schimba nici un cuvânt cu nepoţii voştri,

Cu nora, cu ginerele, cu vecinii sau cuscrii.

În cele din urmă, veţi ajunge

Nişte bătrâni singuratici, tăcuţi,

Mereu cufundaţi în amintirile obscure

Ale originii voastre.

„Lasă-l în pace, e de treabă, dar e puţin ciudat –

Nu e din ţara asta, a venit de undeva din Est”.

            Transparenţă

4 aprilie 2015, Sâmbăta Floriilor, dimineaţa devreme

Prin ţărâna reavănă, printre mlădiţele verzi de salcie

De care atârnă mâţişori pufoşi aurii,

Ţi se străvede cumva chipul, precum

Peştii prinşi în gheaţa râurilor,

Dar tu nu eşti ca ei, încremenit,

Ci trăieşti şi te mişti asemeni argintului viu pe sub gheţuri;

Asemeni cositorului topit în căuşul meşterului,

Din fiinţa ta se ridică aburi metalici, oglindind

Undeva în adâncuri şi în depărtare ori poate foarte sus,

Pe interiorul calotei stratosferice,

Gânduri şi fapte, sentimente, închipuind

Bunăoară amintiri ale mele cu tine, paşii tăi vătuiţi

În dimineţile de iarnă, când te trezeai de cu noapte

Să mături zăpada şi să te pregăteşti de mers la fabrică,

Ori visul în care Ileana te-a văzut coborând,

Într-o dimineaţă senină de vară,

Pe drumul de sub pădure, vesel şi fericit,

Cu un pui de urs în braţe;

Râsul tău plin de bucurie,

Strecurat de toate firimiturile răutăţii,

Pe care văd că Domnul nu ţi-a poruncit

Să-l lepezi când ai trecut dincolo.

Acum, fiinţa ta e vie într-un chip cu totul neaşteptat,

Precum oglinda unui lac de argint viu

Ascuns în creierii unor munţi neumblaţi,

Din care se ridică aburi metalici

Sub lumina stelelor şi a lunii.

  

***

Ovidiu SIMION

osimion 

 

Elegia I

(Pământul )

Părinţii noştri dragi şi iubiţi şi respectaţi şi doriţi

au murit, au dat ortul, s-au dus dracului, gata ! –

tati şi mami, unul după altul, ca doi bulgări de zăpadă

în mâna lui dumnezeu, ca două popice, ca

un castel din trei cărţi de joc,

ca doi dinţi din faţă.

Tati şi mami au căzut sub cârtiţele harnice,

au bufnit, din donjon şi mansardă, pe scări

până hăt ! în colţul cel mai întunecat

al tuturor pivniţelor şi dungeoanelor Casei norocoase a Vieţii.

Şi au lăsat moştenire o lume nouă,

cu totul alta, numai a noastră.

E fix ca şi cum ei n-ar fi fost niciodată. Şi nici n-or să mai fie,

pentru că-n lumea asta  în care trăim cu siguranţă nu mai sunt.

Decât hainele care putrezesc mai greu, ascunse,

pantofii cu blacheuri, agletul şireturilor, proteza dentară etc.

Întrebarea care ne trezeşte, deseori, din siestă:

Oare a fost doar o părere, o impresie,

o reacţie electrochimică cerebrală,

odată-ca-niciodată-un-basm, un vis frumos &

prea colorat, spre dimineaţă ?

A  fost sau n-a fost ?

Soția ovulează & fantazează, ca întotdeauna.

Copiii chirăie, cu mânuţe pufoase şi guriţa mânjită

de  ciocolată topită. În ei colcăie & dospeşte, tic-tac, un vajnic voinic

care-l va ucide negreşit pe zmeul greşit, pe cel bun.

Ultima strofă din  O, mamă …de Mihai Eminescu n-avea ce căuta acolo

(de fapt, nici a doua.)

Mama e putredă, iar din tata n-au mai rămas decât

ciolanele compactate de pământ –

Să nu cauţi comparaţie

pentru cine te ţine cel mai strâns în braţe.

Elegia a II-a

 

 (“Nature never goes out of style.”)

Aici mă aflu eu, încă un victorios

care se înalţă pe vârfuri cocoţat pe Everest,

doi metri jumate deasupra,

singur pentru restul vieţii, înfăşurat în manta-mi,

în aerul turbionar şi îngheţat, (foarte) sărac în oxigen.

Aici e mormântul părinţilor mei. Dublu.  E vară.

În stânga, tata e distilat în seva ierbii verzi pe care

o cosesc la fiecare două săptămâni.

Unde, de şase luni,  doarme mama, furnici harnice, miriade,

cosaci,  buruienile proaspete şi melci băloşi îşi fac lucrarea

sub roiuri de albine, fluturi şi gângănii zburătoare, mii.

Natura-i o vergină îmbietoare, cu faţa roşă de dogoare,

cu sinul alb, de piatră, rotund şi dizvelit.

Elegia a III-a

(C-secţiunea)

suntem mai mici decât singularitatea gravitaţională din inima găurilor negre –

acel punct infinit de mic, cu o densitate infinită, care mănâncă  tot-tot,

până şi lumina – ,  mai mici decât sufleţelul din trupul

întins cuminte în coşciug, la doi metri sub tălpile noastre umplute

cu sânge în plină luptă cu gravitaţia, până în capilare şi capilaricule,

ca să ne fie cald & bine în pantofii negri şi impecabili de nuntă,

botez şi înmormântare; suntem absolut indispensabili ca să

ne punem întrebări simple: de ce zboară păsările? de ce înoată peştii?

(– dar ele, ei ştiu că zboară şi înoată? – ) de ce mai vin berzele înapoi?

de ce copiii  sunt cronometre mai exacte decât ceasul atomic

dacă după va fi identic,  exact,  întocmai ca înainte să ne fi pomenit pe lume?

cineva plânge întotdeauna, în hohote, pe ascuns, îşi îndeasă ochii în găvane

cu podul palmelor şiroind de lacrimi,  şi râde ca proasta în târg la serviciu, hi-hi-hi,

opt ore/zi, cinci din şapte.

ferice, zic, de cei ce  încă mai pot fi înjuraţi apăsat de mamă,

ce n-au căzut în lume dintr-o  C-secţiune care s-a vindecat după o lună.

Elegia a IV-a

(In lieblicher bläue …)

                                                    lui F. H.

 

În albastru adorabil înfloreşte turla bisericii cu acoperiş de metal.

O împresoară forfotă de rândunele, ea stă turnată

în cel mai emoţionant albastru. Soarele alb urcă pe cer

şi colorează tabla, doar cocoşul-giruetă cântă în tăcerea de sus.”

Săgetam strada gării spre centrul oraşului  împreună

în pasul ştrengarului (avea patruzeci şi unu de ani, aveam şase)

la tanti Joca  remaiatoarea de ciorapi

cu fire duse stopate cu bobiţe de  ojă roşie ca sângele

braţele noastre erau rotoare

în urma noastră aerul rămânea

pe feţele trecătorilor încremenit în vârtejuri încinse.

Eu eram maimuţa cea tânără, ea era maimuţa  bătrână

eram o comoriţă o porumbiţă şi un pui de om

am plâns patru ore în ultima bancă

în clasa întâi  ţinând în braţe căţelul de

cauciuc cu trompeţică trădat

voiam să mă fac şofer şi cizmar

era nenucia                   când rămâneam singur

trimitea o vrabie să mă privească de pe pervaz.

Asta-i menirea soarelui –  lucrarea lui scoate totul la iveală,

le arată celor cruzi şi  neştiutori şi fără minte calea

pe care se vor pierde în pădurile de metal, trei, pe rînd,

apoi într-o vale în care cură uşor & mititel un pârâu cu lacrimi

şi-un firicel de sînge din rana din piept a soldatului

iarba creşte, verde verde verde şi grasă şi cărnoasă

nimeni nu te mai apără  unghiile nu cresc  nici părul

doar pielea se face zgârci se face nimica

şi um-blă mâ-ţa pe peréte, pân’ te-apucă

wily-wily-wily degeţelul mic nu ştie nimic

chinurile seamănă toate.

Cele pe care Oedip le trăi,

cu tânguirea unui sărac căruia-i lipseşte

ceva. Fiu al lui Laios, sărman străin la greci!

Viaţa-i moarte şi moartea-i altă viaţă.”

 

 

Elegia a V-a

 

(Viaţa după mama)

Îţi iubesc moartea, mamă. (Acum

sunt un bărbat adevărat : puternic, responsabil, romantic &

cu simţul umorului. Te vizitez doar o dată pe săptămână.)

Nu te mai am decât pe tine. Nu mă legeni,

nu-mi spui povestea cu Virviruşa plecată în pădure,

dumnezeu mă umple de spaimă.

Te iubesc aşa cum eşti. O luptătoare, o gueule cassée în descompunere,

care mă întreabă, spre dimineaţă, dacă o iubesc şi-aşa.

Te port direct în inimă, 3D,  nu în buzunarul de la piept.

Inima mea încă bate, cu patru camere

umplute cu sânge încleiat ca mierea însângerată –

căile de acces, cablajul, furtunurile, tuburile, ţevăria

manometrele şi voltmetrele –

valvele etanşează, pistoanele se duc şi vin, gresate, cazanele sunt

sub presiune

Poate o să mă dau huţa.

Când vreau eu,

soarele şi cerul meu se sting cât aş pocni din degete.

Cât aş apăsa un întrerupător.

Un candelabru somptuos în bezna ca cerneala e absurd.

Te iubesc, mamă. Am rămas numai noi doi. În

lumile noastre Rorschach. Tu eşti aripa stângă a liliacului

prins în perdea cu cleştele de rufe , eu sunt aripa dreaptă.

Bazinul osos.

Ştiu. Vrei acasă. Nu mai poţi respira.

Ţi-e pieptul apăsat de prea multă greutate.

Într-o zi o să-ţi trosnească sternul.

N-o să se producă niciun cutremur.

N-o să aud nimic.

 

 

Elegia a VI-a

 

(DEATH WUZ HERE)

Mama a trăit ultimii șase ani scuipându-și plămânii, ca să facă loc

să-i crească alții, noi, pentru că-i era frică de moarte

și nu se putea împăca la gândul că, odată ș-odată, va trebui să moară și ea

(amâna mereu și nu voia să audă – cum fac alții cu dentistul).

Voia să-și schimbe și inima – la fel, pe rând,  rinichii, ficatul, pancreasul:

întâi organele interne, câte unul pe lună.

Avea gata pregătit un plan amănunțit de rejuvenare.

Dar toate clopotele-au spus: prea târziu, nu-i vreme de vărsat lacrimi.

Ar fi trebuit să înceapă mai devreme. Pe când nu împlinise

26 – când mergea cu viitorul meu tată la cinema la Zboară cocorii  și

viitorul meu tată i-a spus că seamănă leit cu Tatiana Samoilova,

dar că ea e mai frumoasă.

      Acum dulcea noastră mamă e moartă.

      Un vânt hain și pizmaș, stârnit din senin, a înghețat-o

și a ucis-o. Deci, de-acum înainte,

iarna e-a morții trâmbițătoare strâmbă fără suflet,

înfășată în mahrame ce se vor topi.

Acum zăpada a netezit sub greutatea ei pământul,

și ține cald, ca o pătură, trandafirilor, garofițelor și crăițelor pe care le-am plantat

pe fața și pe pieptul ei, în primăvară.

Și-i ține cald.

Nimic putrid aici.

 

 

Elegia a VII-a

 

(Cât ai scote un dinte de lapte cu aţă de cusut)

Mamă, ştiu că întotdeauna ţi-a fost frică să mori.
(Cam aşa cum altora le e frică de şerpi, de lipitori,
de animale târâtoare, de apă, ori de avion).
Ştiu că-ţi era foarte frică, nesănătos de frică, că toată viaţa
ai fost o tanatofobă patentată,
cu toată simptomatologia ca la carte,
conformă DSM IV si ICD 10.

Prima dată, să ştii, deja mergeam la grădiniţă, eram băiat mare
(eram foarte mândri amândoi ţinându-ne de mână
pe trotuar – ţii minte cum
ne claxonau toţii şoferii?),
te-am auzit spunând lui tanti Joca:
n-aş vrea să ştiu cînd se întâmplă,
să fie aşa, să se termine dintr-o dată, să nu ştiu nimic, –
când am fost în vizită la ea şi ea mi-a dat biscuiţi negri cu cacao
şi dulceaţă de cireşe negre şi m-a lăsat să mă joc cu Peter cel Bătrân,
care făcea hapciu
când mă apropiam de el ca să-l prind de mustăţile ţepoase şi rare şi lungi şi albe.
Nu mai ştiu când mi-ai spus ultima dată că urăşti moartea,
şi cât de frică ţi-e, şi că tu crezi, din tot sufletul, tot,
dar că, oricât de mult te-ai străduit o viaţă întreagă,
nu crezi că, pe urmă, ar mai putea fi ceva dincolo,
c-ar mai fi o viaţă veşnică şi că acolo o să te întâlneşti
cu bunica, cu bunicul, cu mătuşa Silvia, cu toţi.
În ultimii şase ani ai părut vindecată.
Ultima dată când am vorbit, mi-ai spus că mă iubeşti
mult-mult-mult-mult-mult-mult-mult şi
că acolo eşti înconjurată de foarte multă dragoste.

Ei, acum vezi că n-a fost greu?
A fost cât s-ar arde un bec,
cât ai opri televizorul,
cât ai strivi sub pantof un gândac de bucătărie.
Zi că te-a ciupit un purice … odată …pac!
Acum eşti o moartă plină de dumnezeu.

 

 

Elegia a VIII-a

 

Mama a fost foarte curajoasă:

a rămas să privească întâiul film de groază din viața ei

până la capăt –

doar pentru datoria lucrului dus la bun-sfârșit.

cu spatele îngropat în fotoliul din purpură imperială,

ore în șir, în cel mai abrupt  montagne-russe din lume:

mai periculos decât Fuji-Q Highland.

nu și-a dus măcar o dată mâna la ochi,

nu a privit printre degetele făcute foarfece.

s-a uitat țintă în pânza cinemascopică

ca-ntr-o oglindă mare ca marea unită cu cerul la asfințit.

a sorbit aerul cu nesaț,

și-a umplut plămânii cu oxigen sub presiune –

o mare tragediană, o maratonistă, ai fi zis.

Elegia a IX-a

(The Snow Globe)

Copilăria e doar pentru pici (piticii cei mai mici).

Paradisul e-ntotdeauna  pentru cei mari: e ceva ce-a trecut

demult și  se va reîntâmpla

când Doamne-Doamne ne va chema în dreapta Sa.

(El e întotdeauna la trecut și la viitor,

și e, mai ales, binecunoscut și treaba părinților).

Poți să-ți confecționezi singur cel mai frumos glob de zăpadă: de ex.

Tata, Mama și Copilul, Cea mai fericită familie din lume. E

simplu și poți, până meșterești, până una-alta,

să-ți aduci aminte și să plângi cât vrei; să râzi în

hohote și să scâncești, să-ți târșâi pantofii: până vei fi spaghettificat

de gaura neagră din coșul pieptului.

În fine, vei fi scuipat îndărăt,

dintr-o mașină de tocat,

închegat din mii de mii de fire carmin,

tot în lumea asta.

 

Ai nevoie de un borcan, cât mai rotund,  de bobițe de zăpadă artificială (polistiren),

de super glue, apă, glicerină de la farmacie, aracet și trei figurine prefabricate în minte,

date cu praf de sclipici.

O să cearnă, o să troienească.

 

***

Gheorghe SIMON

gsimon 

 

 

SIC TRANSIT ULISE

 

 

                                                                            Fuga per canonem

 

  1. Copil. Acum un secol perimat

în tremurări de uitare

pe străzile solitare din Dublin

cutreiera un tînăr cutremurat de cuvinte

umbrindu-şi sufletul pînă în zorii trezirii

fiindu-i o teribilă frică de nopţile albe

ale aurorei scandinave

citind în grabă Fuga per canonem

cum lumina răsare de pe chipuri anonime.

Surprins de un duh străin

ascuns într-un cuvînt

de care copilul se va fi temut

cînd deodată i se arătă

din Turnul de veghe

ca un fulger alb

ea

clipa umbrită de amintirea subită

a copilăriei smerită-n peisaj

cum valuri se sting la un mal

făcînd să se-ntrupeze tăcerea de piatră

înscrisă pe fruntea celui care pleacă

pentru a-şi face loc de unde să se-ntoarcă

spre o imaginară Itacă.

Toate i se perindau în vîrtej de ispitire

precum la ora de geometrie

i se întipărise în memorie

un cuvînt fără glorie precum numele părintesc

încrustat pe un pupitru din amfiteatrul

de la Colegiul Sfînta Treime

făcînd să dispară toate chipurile

transfigurate în neaşteptata

Figură a Tatălui Ceresc

cum întreaga geometrie

din neclintita galaxie

făcea să se destrame

desfigurată

făcătura neînsufleţită a simoniei.

Exilat între străini

i se arătau toate

în atît de cumplita sărăcie

cu haine împrumutate de la Fiul

în căutarea numelor comune

prin citirea literelor din alfabetul irlandez

fiecare copac o literă

fiecare rîu o fecioară

despletindu-şi umbra  spre revărsarea de sine

pînă i se pierdea urma

în tăcuta mare cu sclipiri jucăuşe

ale sufletelor rămase

la suprafaţa orbitoarei melancolii

suspendînd Cuvîntul.

Ulise e doar o propoziţie:

după treimiişaptesute de ani

şi după ce a orbit

Homer se întoarce în Irlanda

ca un răspuns bun

aşteptat de Fiul Tainei

cu o memorie de elefant se spune

în trei zile am învăţat 500 de versuri

şi pot să le repet fără greşeală.

Din exces de timp năvălitor

privind gnomonul din crucea zilei

el a purces pe mările interioare

ale Irlandei

pentru ca Figura aurorală

să se recompună şi să ne apară

ca un palimpsest

în ţesătura vie pulsatorie

eliptică de subiect.

Douăzeci de mii de ore i-au trebuit

pentru a traversa deşertul imaginar

pe apele absenţei

suspect în ochii oamenilor de nimic

acuzat de răutăţi inventate

între matutine şi nocturne

îi dădu pe toţi la dracu

şi pe Bloom şi pe Hermes şi pe Ulise.

 

Afurisenie, fiind cuvîntul

repetat în grabă şi pe care-l regreta

ca un fel de maudit al stării de veghe

cînd nimeni nu-l citea cu asprimea

vîntului care tulbură duhurile rebele

rătăcitoare pe Marea Neliniştirii.

Toate măturate de raza neagră

a Gnomonului grăbind asfinţitul

cînd Taina îşi dezvăluie subit

frumuseţea ascunsă

sub valuri de aşteptare seculară

psalmodiind molcom durerea

zidurilor în care mocneşte

tăcerea alumnului încasînd clipe calpe

în cuvinte piezişe

în penumbra străduţelor înguste

de unde îi era dat

să vadă imagini decoltate

încît puterea închipuirii

îi dădea aripi să zboare

pe deasupra forfotei şăgalnice

în văzduh

precum Chagall în Catedrala din Metz

a văzut Fecioara imaculată

primind fără frică Harul neîntinării

ca orice pămînteană supusă îndurării.

  1. Bărbat. O mie de cuvinte şi un teanc de notiţe

aproape ilizibile dictate literă cu literă

spre a face să curgă rîurile pletoase ale Irlandei

spre marea mocnind de gînduri ascunse

pentru a face umbră paginii albe din Cartea Facerii

cititorul se opreşte cuprins deodată

de un vertij ameţitor desluşind o făptură de semne

înstelate pe tîmpla Sfîntului din Montparnasse

înmugurind în spirală sufletul celui cuprins

de nostalgia începutului

în Portretul de acum al artistului

cu faţa spre un trecut cuibărit tot mai adînc

pînă la ultima rază care-i atinge fruntea

şi izvorul însetării de sine în acolada privirii

întoarse îndărătul cortinei de unde pîndesc

aceleaşi figuri anonime cum ai încorda clipa

răsucind-o cu o cheiţă de aur aflată întotdeauna

la purtătorul de comori celeste în inima vulcanică

 şi a nepotolirii cuvintelor geană sub sprînceană

cale sprîncenată pînă ajungi

unde ai mai fi fost vreodată

gene clipind alene

verbe şi nume răsărind

din pomene şi prolegomene

gene sub sprîncene cale nevăzută

fără de capăt

ne-ncepută.

O mie de cuvinte roind spre încîntare

clipind arar şi repede

în Itaca lui Joyce

in terra viventium dat

non non dat tertium

pe retina zilei soarele orbitor

şi subţiate raze

fac din văzduh tremurător o privelişte

în care citeşte ochiul triadic nemuritor

precum iniţialele fiicei Lucia

făpturi vii de lettrines

în vitrina de suflet a Tatălui

care se preface că o ia uşor

de la un ospiciu păcălindu-i pe doctori

şi dîndu-şi o falsă adresă

şi vreo patru mii de franci

ca să-şi cumpere un mantou de blană

în aşa fel procedînd

păcătosul meu suflet celtic

dintr-un instinct de castă rusesc

vizibil în scrierile lui Tolstoi

care nu e niciodată plicticos

niciodată stupid

niciodată obosit

niciodată pedant

şi niciodată teatral.

 III. Efigie. Joyce e un fulger viu, neîntrerupt

deasupra unui abis uman corupt

o entitate plutitoare

o entelehie fulguitoare

o magmă rece

cu străluciri interioare

de cristal şlefuit în imaginar

pe cînd mie, cititor solitar

mi-e dat să văd luciul viu al viciului

aparenţa deşartă şi înălţarea aparentă.

Joyce e un Dante răsturnat

convergent doar în rezonanţă şi actanţă

un fel de punte suspendată

deasupra unui abis

iar acel Cineva, presupus că ar traversa

deşertul uman al vieţii

recompune o lume

israelit-irlandeză

ameninţată cu destrămarea

unde destrăbălare nu-i şi nici viciu

viciul e doar numele obişnuinţei.

Bloom deschide bine păzite uşile Infernului

care încălzesc şi excită

pe cei dinăuntru, cuprinşi de duhul remuşcării

excelînd în mizeria clipei

care are durata veacului fără de capăt

exacerbînd amintirea păcatului

pe măsură ce vrei să fie dat uitării.

Un american credea despre Bloom

că e Ulise în persoană

cum în avatar putea fi văzut la Bucureşti

la Fondul literar, sosit, într-un palton ponosit

să împrumute ceva bani

cît să-i ajungă pînă la următorul episod

al Penelopei fără punctuaţie dar cu accente

Mircea Ivănescu, Hyperionul sibian

cel care a dat chip românesc ulisianului Joyce.

Bloom deschide uşile Infernului

dar nu pentru a înfrînge moartea

ci pentru a preamări puterea

şi triumful searbăd al autodizolvării.

Nici o părere de Înviere

nici cît urma unui bulgăre de zăpadă

în clocotul întunecat al smoalei

în iureşul înviforat al chinului

fără de sfîrşit

aşa cum neantul cotidian

ştirea zilei faptul divers ultima oră

pier fără de urmă

însetînd foamea de senzaţie

şi paralizînd în valuri

persoana umană.

Nimicul are durata clipei

care îşi diminuează puterea

pe măsură ce ne dă iluzia

că potoleşte o însetare fictivă.

Bloom traversează deşertul unei zile

înteţeşte aparenţele

sortite unui exil interior

de o crudă viclenie

care fac din om un haos orbitor.

În Ulise, Dumnezeu ar voi să se ascundă

de om şi de lume

de aceea toate ne apar posibile

aşa cum totul e probabil în viaţă

viaţa ca un privilegiu al indeterminării clipei

precum Bloom ni se arată

îşi face apariţia şi ne deschide

şi căruia îi deschidem

cînd ne cercetează sufletul.

  1. Akasia. Într-o carte deschisă la prima pagină

marea nelinişte vraişte năvăleşte

şi înnegreşte pustiul lacom al sufletului

cu litere cît mai mărunte

inundate deodată

de o prea aprigă ardoare interioară

marea neagră marea moartă

fără ieşire din sine

să respire în largul unei lămuriri senine

să-ţi vezi sufletul în oglindiri cristaline

cu irizări pe manşeta albă a paginii

cu iniţiale în mărime naturală

cum îi stă bine duhului în treime

cum părintele e răstignit

de viu în fiu

cum fiul risipitor

purtat de valuri şi strivit de ţărmul

matern al rodniciei

tăcere topită în tumultul clipei

cît ai clipi şi o altă clipă te-ar umbri

cum ai călători înapoi spre casă

şi casa să devină o corabie beată

înaintînd duios dureros

spre asfinţitul zilei

cum ai face să se trezească Homer

cu Fiul Ulise întors

dintr-o călătorie care sfîrşeşte

înainte de a începe.

Împînzită fiind mai întîi şi lămurită

de pe un ţărm spre un alt tărîm

unde cuvintele ţin loc de fiinţe

şi în loc de fiinţe făpturi de semne

precum smochinul neroditor

de prea multe vorbe şi vorbitori dezertori

pe cîmpia mănoasă a înţelesului

unde orice sunet e îngropat

ca pe o sămînţă de vorbă

în viul pămînt

unde nimic nu se întrevede

la orizontul naşterii din nimic a luminii

cu razele curgînd aurite şi înrîurite

pletoase ca rîurile Irlandei înverzite

după ce vor fi părăsit

ţărmul de aur al tăcerii homerice

himerice.

Într-o dimineaţă

într-o clipă  în faţa unei biserici

tînărul tenace aplecat şi aplicat

răpit cu totul de un duh straniu

pînă i se ia vederea interioară

ocupat pînă la moarte

cu şlefuirea muchiilor

celor patru Evanghelii

adulmecînd aerul răcoros al uimirii

după două mii de ani

Odiseu ajunge în sfîrşit

într-o altă carte

şi Cartea e mai vie decît autorul.

Cu spatele la noi

într-o fotografie preferată

priveşte în lumea cealaltă

de pe malul stîng cu ochiul stîng

spre celălalt tărîm

pieptănînd pletele rîului Anna Liffey

din sufletul Luciei

ca pe un alfabet al tăcerii

fiecare literă e o rană în cununa verde

de pe creştetul Annei Livia

fiecare sunet înmugureşte

murmurînd ascuns precum Fiul

se eliberează de tot ce e pămîntesc

neascuns

şi-i împrumută Părintelui

cămaşa prea strîmtă

cum corpul literei vii

i se pare prea strîmt

pentru duhul înaripat în văzduhul uimirii

precum Tatăl, un nou Odiseu

călătorind spre tărîmul drepţilor

cu un ochi zarea închizînd

cu celălalt înflorind

lumina de pe celălalt tărîm

un pămînt viu verzui

verzui cum e chipul cîmpului

zănatice zîne cucerite-n contemplare

şi-ntre pleoape raze frînte.

Numele lui Dumnezeu e în sufletul omului

cînd un francez se roagă şi spunea Dieu

Dumnezeu numaidecît ştia

că se roagă un francez

precum portretul Creatorului irlandez

ni se relevă cînd îl privim

şi îl vedem cum îşi întoarce

faţa înspăimîntată privind în altă parte

cu spaima care îl cuprinde

zvîrcolindu-se asemeni unei frunze

aruncate în foc

aplecat asupra cărţii ca asupra lui însuşi

cum numele e o cuantă a Duhului

atît de comun înveşnicindu-ne

cum portretele sfinţilor

cu braţele înclinate a binecuvîntare

şi atît de clara răsfirare a degetelor lui Iisus

care scriu în aerul biruitor

al Duhului însufleţitor

de parcă ar scrie direct pe feţele noastre:

profeţind şi imitînd

zgomotele bastoanelor de cricket:

pic, pac, poc, pîc: ca nişte stropi de apă

într-o fîntînă, domol picînd

 în cupa plină ochi

direct în sufletul Barbilianului

aflat cîndva la izvoarele Dunării

curgînd pe dedesubtul fiecărei pagini

încărcate de referinţe

precum păcatele omului

cum nu ar fi fost

se topesc deodată

pe întîia pagină albă

a Duhului.

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]