Fără pedală, cu o neliniște organică și un orgoliu al viziunii debutează Dumitru Fanfarov. stepă și transă e un volum care rulează în registru agresiv-furios niște texte vorace, hotărâte în demersul lor. Aș zice, de fapt, că radicalizarea e strategia cea mai evidentă aici, discursul exterminator care acaparează, în exaltarea lui, toate compartimentele acestor poeme, de la stilistică și construcție, la teme și imagini.
Citește în continuare →
Romanul Antoninei Sârbu „Vulpea argintie” (Arc, 2018) e o confesiune în care mâna jurnalistului își propune să lucreze cu instrumente proprii romancierului. Într-un stil direct, aproape documentaristic este expusă drama unei femei, Sonia. Basarabeancă, școlită la Cernăuți, femeia intră în adolescență și în orânduirea sovietică complet nepregătită. Se căsătorește de copilă cu un băiat din sat, din stirpea lui Ion al Glanetașului, și de aici începe seria de nenorociri a acestei femei. Soțul pleacă în lume, unde-și face o altă familie, băiețelul ei, Iuliu, moare la 4 ani. Sunt drame omenești, care nici prin limbaj, nici prin construcție încă nu reușesc să se așeze într-o narațiune.
Citește în continuare →
Fără a schimba drastic registrul cu care ne-a obișnuit, Mihai Ignat publică un nou volum de versuri, în continuarea celui apărut în 2018, frigul (elegie). În cazul de față, Forme de apus se prezintă sub forma unui volum subțire, ca o mini expoziție de invenții lingvistice, schimbări de perspectivă, mici momente de intimitate grotescă sau manifestări ale fricii.
Citește în continuare →
Din sentimentul irealității lumii, a cărei „substanță primordială”rămâne cuvântul, inclusiv/mai ales cel scris cu minusculă – cuvântul literar – , s-a născut recentul roman al lui Nichita Danilov – Omul din eprubetă*(Polirom, 2021). Scrierea este nu atât, sau nu tocmai, o „distopie luxuriantă, satirică” (în descrierea lui Adrian Alui Gheorghe, pe coperta a IV-a), cât o narațiune îndatorată tentației oracularului, parabolicului, o carte gotică – pe de o parte, spumoasă și luxuriantă, pe de altă parte, cât se poate de serioasă și, pe alocuri, chiar sumbră. Dincolo de spectacolul abundent al lumii văzute, se testează, în registru fantezist, hăul lumii nevăzute. Aceasta este miza experimentului narativ, în esență unul spiritual, orientat spre scanarea destinului sufletesc al unei lumi în care totul (timpul, spațiul, evenimentele, personajele) migrează, devine fluid, se amestecă, se ambiguizează și, finalmente, se cam frânge.
Citește în continuare →
Scrierea în prezent a unei poezii care să uziteze instrumentarul rural este de cele mai multe ori dovadă de naivitate în stare brută, grosieră, stârnind numaidecât suspiciunea de-a fi expresia spiritului retrograd, ba chiar a veleitarismului și-a unui cam anevoie de înlăturat deficit cultural. De vreun rol, oricât de firav, fie și doar prin nuanță pală de originalitate, în ceea ce s-ar numi evoluție a poeziei nici că s-ar mai putea vorbi fără expunerea la ridicol. Iar aceasta în cazul cel mai bun, căci de aici până la etichetarea prin termeni ca neoextremism, neolegionarism și toți ceilalți indezirabili asociați nu-i decât un pas, cu atât mai mic cu cât sunt destule cazuri în care acuza nu e lipsită de temei.
Citește în continuare →
Cluj, 1 II 75
Dragul meu Jean,
Îţi mulţumesc pentru scrisoarea din 21 I a.c., pe care am găsit-o întorcându-mă din Bucureşti alaltăieri. Am fost la o comisie de validare la Uniune, mai mult ca să ies din inerţia nacopeană (!) şi să încerc a vedea Danton-ul lui Camil-Horea Popescu, dar cum spectacolul era chiar în seara şedinţei, evident, n-am putut pleca de la comisie şi am amânat pe altă dată teatrul. Am asistat în schimb la veşnica comedie a lui Fănuş Neagu, dezlănţuit în trivialitatea lui habituală şi de data asta, agăţându-se de Croh şi de mine, fiind noi singurii critici de faţă şi luaţi drept tête de turc1. În rest, cu toții erau porniți să-și bată joc de conuʼ Virgil2 , care pare și mai Trahanache decât era înainte de avansare. Tristă priveliște să-l vezi pe fotoliul unde înainte găseam statuia de împărat roman (fie şi de decadenţă) a lui Zaharia3, care măcar avea o masivitate şi o demnitate şi o privire umană.
Citește în continuare →
Julia stătea lângă patul de spital al bunicii de aproape două săptămâni, timp care îi părea deja o veşnicie. Venea dimineaţa pe la ora 10 cu supa de pui caldă şi strecurată în termos, cu laptele sau ceaiul în sticle, ca s-o poată hrăni cu seringa. La prânz se reîntorcea în apartamentul ei închiriat, mânca ceva, se învârtea fără rost prin cameră sau se întindea pe pat citind vreo carte din care nu înţelegea nimic, iar după-amiaza revenea în spital, de fiecare dată cu speranţa că a intervenit o schimbare în starea bolnavei. Târziu, când pleca acasă, se simţea atât de sleită de puteri, încât abia găsea energia să-şi tragă picioarele pe străduţa plină de câini.
Citește în continuare →
Istoria se repetă
E o primăvară ca blana ambasadorului venețian
care, neprimind scaun când a fost la sultan,
s-a așezat pe propriul caftan
și l-a părăsit acolo. Istoria se repetă,
azi alții n-au loc.
Citește în continuare →
„Cântecul nu e al meu/ El numai trece uneori prin mine / Neînţeles şi nestăpânit…” (vol. Ochiul de greier)
1. V-am recitit recent opera poetică și aș împărți-o în trei perioade, cărora le-am dat nume specifice: „vârsta inocenței”, care ar cuprinde volumele Persoana întîi plural (1964), Călcîiul vulnerabil (1966), A treia taină (1969), Cincizeci de poeme (1970), Octombrie, noiembrie, decembrie (1972), Poezii (1974), Somnul din somn (1977), Ochiul de greier (1981), apoi „vîrsta revoltei”, care ar cuprinde cele 4 poeme apărute în revista „Amfiteatru”, în 1984, apoi volumele Stea de pradă (1985) și Arhitectura valurilor (1990), în fine, „vîrsta neliniștii”, care ar cuprinde Soarele de apoi (2000), Refluxul sensurilor (2004) și Patria mea A4 (2010).
Citește în continuare →
Toată lumea s-a săturat de pandemie și de guvernarea liberală. Ți-e frică să mai ieși în stradă, nu știi ce surprize te pot aștepta dincolo de pragul casei. Un jandarm sau un nene de la poliția locală stă cu pixul și chitanțierul pregătite să te amendeze, fiindcă ai uitat să-ți pui masca.
Ferească Dumnezeu de vreo boală care să necesite internarea în spital. Mă refer la spitalele publice, pline de nosocomiale. Sau cele unde trebuie să dai șpagă. Nu chiar toate. Unele mai iau și foc. Mai bine te duci la privat. Acolo nu dai șpagă, plătești cinstit și cam mult, dar merită – dacă îți poți permite. Te întorci acasă cu conștiința curată, ai luptat pe cont propriu împotriva corupției și ai învins, ești cetățean european. Nu oricine își poate permite luxul de a fi cetățean european, trebuie să ai un salariu de măcar cinci mii pe lună.
Citește în continuare →
