Iulian BOLDEA
Nuanţa ca metodă de lucru
Autor / VATRA
Mircea Martin 80 (partea II)
Rodica ILIE
Exercițiul lecturii și rafinamentul dicțiunii ideilor
Un intelectual complex, de anvergura spiritelor europene, care a pus, la timpul lor, bazele unor instituții culturale necesare contextului educațional, cultural, moral impus de momentele respective din istoria noastră culturală recentă, un profesor care a format de-a lungul anilor numeroase promoții de studenți, masteranzi și doctoranzi, un catalizator al creativității și un formator al generațiilor de creație care au găsit în deschiderea domniei sale personalitatea legitimatoare, este Mircea Martin. Spiritul fin, eleganța și prestanța scriiturii sale, rafinamentul intelectual și nu numai, charisma teoreticianului nuanței, sunt numai câteva dintre notele distincției profesorului Mircea Martin. Citește în continuare →
Mircea Martin 80 (partea I)
Argument
Dosarul tematic al revistei „Vatra” intenționează schițarea portretului remarcabilei personalități a criticii și teoriei literare românești, Mircea Martin. Ne-am propus revizitarea operei integrale a teoreticianului octogenar Mircea Martin, și totodată, un testimoniu asupra activității culturale impresionante a profesorului, directorului de editură, editorului de carte, redactorului, președintelui Asociației de Literatură Generală și Comparată din România și membrului corespondent al Academiei Române.
Dosarul aniversar se deschide cu o confesiune a criticului, Din nou despre dicțiunea ideilor sau despre natural, artificial și autentic – în scris și în viață. Citește în continuare →
Raed Wahesh – Poeme
Raed Wahesh (născut în Damasc în 1981) este scriitor, poet și jurnalist Palestinian-Sirian. A lucrat ca editor cultural pentru numeroase ziare și website-uri în limba arabă. Cărți publicate: Poezie: White Blood, Damascus 2005; No One Dreams As Anyone, Damascus 2008; When the War Did not Happen, Amman 2012; Walking we Meet. Walking We Part, Milano 2016; Proză: A Missing Piece of Damascus’ Sky, Cairo 2015; Roman: Year of Ice, Milano 2019.
La ce bun, științele culturii? – o dezbatere –
În toamna lui 2019 am ținut două conferințe la Facultatea de Litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj. Prima dintre acestea (What World Are We Entering? Reflecții despre fantasmagoriile timpului nostru) încerca să reanalizeze ideea de Universitate în contextul contemporan, remarcând deja că discuțiile despre criza Universității sunt atât de vechi încât au creat practic propriul lor gen academic. E un gen care își are probabil modelul în cartea-cheie a lui Thorstein Veblen din 1918 (The Higher Learning in America), care diagnostica deja o gravă comercializare a cunoașterii și cerea ca țelul universităților să rămână “scholarly and scientific enquiry”. Alte cîteva volume de referință (The Idea of Humanities publicată de R.S. Crane în 1935 sau, mai recent, The University in Ruins – Bill Reading, 1995, Not for Profit. Why Democracy Needs the Humanities – Martha Nussbaum, 2007, Speaking of Universities – Stefan Collini, 2017) merită pomenite ca voci esențiale în dimensiunea dublă a deplângerii crizei educației (și, în interiorul acesteia, a umanioarelor) și a solicitării unei reacții. A doua conferință (The Right to University. Reflecții despre relația dintre Universitate și comun) își propunea să imagineze, în prelungirea interpelărilor deschise de această tradiție de analiză, o înțelegere a Universității legată de conceptul de comun.
Emilian Galaicu-Păun în dialog cu Ion Pop
„…Relaţia mea cu Maeştrii a fost a unui ucenic ascultător-neascultător, cum cred că e pentru orice scriitor care, maturizându-se, se descoperă tot mai mult pe sine”
Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de… 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.
Ion Pop: Exemplele pe care le oferiţi pentru a ilustra relaţia dintre Maestru şi Discipol mă cam intimidează. Citește în continuare →
Andreea Pop – Vulnerabilități noi
Nostalgic digital și hipersensibil sceptic, Luca Ștefan Ouatu e, între debuturile publicate recent de la fel de recenta OMG Publishing, unul dintre cazurile cele mai evidente ale unei poezii animate de niște mutații paradigmatice tot mai popularizate în ultima vreme. Cinematic e un receptacul de emoții & stări pe cât de îndatorat unui discurs tehnicizat și „scăldat” în reflecții virtuale, pe atât de tentat de recuperarea unor zone emoționale old-school. E vorba, deci, de un dublu registru care funcționează pe de o parte prin prizarea temelor și referințelor recuperate din sfera milenial-tehnologică, și pe de alta prin infiltrarea, cu discreție și de cele mai multe ori printr-o tonalitate elegiacă, a unor perimetre de tatonare a umanului pierdut; un elegiac destul de lucid, fără patos excesiv, conștient de artificialitatea mediului din care-și proclamă reveriile e, însă, Luca Ștefan Ouatu, pe care o și „reclamă”, de fapt, căci nu-i vorba aici de un aficionado digital 100%, ci mai degrabă de unul resemnat.
Miruna Iacob – Dincolo de mansarde și galerii. Secvențe.
Față de volumul de debut, Cârtița de mansardă (2012), marcat de o anumită sensibilitate feminin-reflexivă contrabalansată de austeritate asumată, cel de-al treilea volum al Teodorei Coman, apărut la Casa de Editură Max Blecher, soft guerilla (2019) este construit în jurul unei voci mult mai pregnante, mai ancorate în realitatea imediată, mai angajate social și politic – o tranziție perceptibilă, de altfel, încă de la apariția volumului intermediar, foloase necuvenite (2017). Dacă primul volum are ca temă existența discretă, „nespectaculoasă”, după cum însăși autoarea a declarat într-un interviu acum câțiva ani, soft guerilla surprinde „ieșirea cârtiței din mansardă” într-un exercițiu de prelucrare și sintetizare poetică a realității aparent lacunare a civitasului.
Ioana Boștenaru – Cartea orchestră
Cu un debut în poezie, înregistrat în 1976 (Atunci când te reîntorci acasă, Editura Litera, Bucureşti), Virgil Rațiu se reorientează treptat spre proză, cele mai cunoscute volume publicate fiind romanul Cărțile cu Alfonz, dar și cele care vizează publicul tânăr, aici incluzând Carte de bucate necolorate, Carte de rugăciuniţe și Cartea cu Alfonzel conectat la Internel. Volumele de proză scurtă apărute ulterior, Cartea persoanelor sau Profetul de la Duba, evidențiază faptul că autorul se simte în largul său tot departe de poezie.
Volumul de față, Schițe poemadice, vine să explice de unde izvorăște această preferință. Pentru confesiune, autorul alege calea unei scrisori, semnate cu pseudonimul A. de Carbit: „Hotărârea de a nu mai scrie versuri am luat-o la ivirea zorilor nefirești de albi. Am constatat cu ciudă că nu eram în stare să scriu poezie mai bună decât colegii de-o vârstă mai mare, mai mică, decât Ion Mureșan, Gheorghe Crăciun, Mușina, Florin Iaru, Alexandru Vlad, Nichita Danilov (nu mai vorbesc de Magistrul Ursachi, care mă paralizase cu cărțile lui!). Nebunia mea consta în faptul că începusem să scriu conștient, având drept țel major să public măcar o carte de poezii, prin care să mi se recunoască „statutul de profesionist” (nu mă interesau ierarhiile literare!), ci doar să dispun de legitimație ca să mi se deschidă ușa la Casa Scriitorilor de pe Calea Victoriei, din București, să pot și eu mânca și bea ceva în tihnă, într-o atmosferă adecvată, și în primul și primul rând ca să pot să-mi las barbă „legal”, ca orice artist… .” Confesiune impregnată de umor despre o goană după „statutul de profesionist”, care îl menține pe Virgil Rațiu în zona de confort, cea a prozei. Reușește să-l dobândească, dar faptul că, în ciuda tentativelor preexistente de a mai scrie sau publica poezie, scrie poezie, totuși, începând cu 2017, ilustrează faptul că acesta nu a închis complet portița către poem. Totul gravitează în jurul acestuia, pornind de la titlu, în Schițe poemadice. Apărut în 2019, acest volum-orchestră aduce laolaltă poeme, poezii clasice rimate, o serie de zicători, de pasaje atent selecționate de pretutindeni, dar și schițe într-o ultimă secțiune, toate elaborate în același stil carnavalesc caracteristic, nedecuplat de la realitățile politice și sociale.
Nina Corcinschi – Provocările arheice ale literaturii
