Şapte povestiri inedite

Pasărea Tiuk

Zăpuşeală. Zăduf. Ziua-ntreagă Soarele a pârjolit. Nici în casă, la umbră, cu toate storurile trase, nu puteai răsufla. Să lucrezi? La masă nu puteai sta, se lipea braţul de tăblia mesei. Îmbâcseală, şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Nu reuşeam să leg două litere.

Abia seara, la lumina lămpii cu abajur verde, îndrăznesc din nou să pun mâna pe condei. Dar condeiul e greu, abia-l ţin în mână. Zidurile, care toată ziua m-au apărat de razele ucigătoare, acum varsă peste mine arşiţa acumulată.

Miezul nopţii. Ies pe balcon, la o ţigară. La pândă: se aud stranii schelălăieli de la o vreme în jurul casei. Din marele parc, rămas de pe vremea codrilor sălbatici.

Peste drum e parcul, dinspre parc ar trebui să vină o undă de răcoare. Uneori vine abia spre zori. Trebuie să ai răbdare.

Scaunul pe care şed e scund, stau cu genunchii la bărbie, ghemuit, chircit. Şed şi aştept briza. Când şi când cerul străfulgeră. Se aud bubuituri înfundate: undeva, în munţi, bântuie furtuna. Sau poate cad bombe pe undeva.

Briza întârzie. S-ar putea să nici nu vină: aici, în noaptea asta, apasă o linişte care mă nelinişteşte. Totul e încremenit, pe scenă nu mai urcă de mult nimeni, decorul e acelaşi: ca într-o dioramă.

Privesc insistent copacii din parc: frunze neclintite, de nopţi întregi, de când am început să le observ. Parcă ar fi trase în ceară. Sclipesc sub lună.

În jurul neonului vineţiu, o singură gâză, un biet fluturaş se învârte beat, disperat.

Anul trecut încă, în jurul lui roiau ţânţari, fluturaşi, cărăbuşi, feluri de gâze. Chiar, unde-or fi ţânţarii din anii trecuţi? Unde gâzele, unde fluturaşii?

Anul trecut, la ora asta ascultam polifonia greierilor din parc. Parc-ar fi fost ieri. Acum nu se mai aude nici un ţârâit măcar.

Ţânţarii au rezistat cel mai mult. Era rău cu ei, dar parcă e mai rău fără ei…Cât de precis localizau ei până şi cel mai firav firicel de sânge! Ce frumos bâzâiau, nu te lăsau o clipă, te ţineau treaz, îţi puneau la încercare agerimea, reflexele… Ca să nu mai vorbim de sugestiile pe care le stârnea zumzăitul cosmic al roiurilor.

În schimb, de câteva nopţi încoace, chicoteala aceea batjocoritoare, destrăbălată, de undeva din bezna parcului: o fojgăială scurtă, violentă, undeva între coroanele copacilor! Ce behăit obscen!

Aerul călduţ şi umed, dens ca o mâzgă, mă năclăieşte. Stau aici şi aştept briza.

Mi-am cultivat îndelung răbdarea: pot să stau neclintit la pândă, fără să aţipesc. Vreau să fiu treaz când o să apară dihania.

Iar timpul trece şi briza nu mai vine. Dacă aş fi sincer cu mine, aş recunoaşte că nici n-o să mai vină.

În bezna parcului, în sfârşit, se iscă un foşnet. Apoi un zumzet. Şi un zbârnâit greu, ca plesnetul unei coarde de contrabas, rupându-se, undeva departe. Un vuiet prelung, metalic, de bondar hipertrofic. Şi chicoteala aceea sardonică! Asta era, deci! Ea e!

Pasărea Tiuk!

Vestitoarea! Se arată numai noaptea. Străvezie, ca un glob ovular, fosforescent. Iute ca fulgerul. Aduce prăpădul! Aduce dezastre. Iminente cutremure, erupţii, diluvii, pârjolul o urmează, catastrofe aviatice, invazii de lăcuste, uragane, accidente feroviare, teroarea se instaurează la câteva minute după trecerea ei. Ar trebui să fug, dar unde să fug?! Ar trebui să fac ceva, dar ce să fac?!

Şi-apoi, de ce tocmai eu? Unde sunt toţi ?

Încerc să mă ridic, dar picioarele nu mă ascultă. Încerc încă o dată: sunt un ghem de cârcei.

Trece, cu sirena urlând infernal, o ambulanţă. Şi linişte.

Din nou nechezatul, mai aproape. O lumină vineţie a irizat o clipă frunzişul parcului. Şi-apoi – ţipătul: Tiuk! – ascuţit, metalic, ca izbitura piezişă a tăişului într-un nod de cer. Razant peste balconul în care aştept briza. Brizant.

Apoi acea linişte iarăşi, de la început. Neclintită de nimic. Definitivă. Ca un bloc de marmură.

Frunzele copacilor – de ceară. Stau ghemuit, anulat. Năuc. Ca într-o dioramă.

Îmi revin spre zori, năclăit, aşteptând iminenta catastrofă. A fost vestită. A zburat peste parcul acesta, peste oraş, peste tot.

Dar, nimic! Nimic. Nimic-nimic: nici o mişcare, nici o adiere, nici un zgomot, nici un sunet, nici o voce, nici o lumină. Catastrofal!

(Visez? Nu, nu visez! Văz!)

*

Portocala

Cumpăr în fiecare zi două kilograme de portocale. Pentru fiul meu, care e în perioada de creştere. Coşul de papură aşezat în mijlocul mesei din sufragerie e mereu plin cu fructe. Mai rar mere, mai degrabă portocale.

Le aduc seara, când mă întorc de la lucru. Copilul aude cheia în broască, vine şi mă întâmpină. Preia punga cu portocale, umple coşul de pe masă, ia două, cele mai mari, se retrage în camera lui: îşi face lecţiile. Anul acesta termină liceul. În fiecare zi, până seara târziu, îşi face lecţiile. Învaţă şi mănâncă portocale: merge mai uşor socoata, cu portocale.

Trece un ceas. Iată-l că vine şi mai alege două.

– Ia şi tu,- mă îndeamnă de fiecare dată. De ce nu mănânci şi tu?

– Mai încolo,- zic. Acum fumez.

– Mai încolo n-o să mai apuci,- zice, zâmbind.

Cam aşa stau lucrurile: le devorează într-un ritm care mă uluieşte. Dar îmi şi face plăcere. Uneori îmi fac de lucru prin preajma lui, contemplu felul în care le descojeşte de fiecare dată, cu un cuţit foarte ascuţit, rezervat exclusiv pentru această operaţiune, obţinând câte-o floare, ca de lotus, din coaja ei; toată camera şi-a decorat-o cu aceste flori, toate rafturile bibliotecii, noptierele, pervazurile ferestrelor sunt încărcate de rozete portocalii; acum nici nu mai spune „mă duc în camera mea”, acum spune „mă duc în camera oranj”; apoi pătrunde grijuliu, cu degetele lui longiline, în miezul fructului, pe care-l desface tacticos, stăpânindu-şi cu siguranţă nesaţul, pe care-l citesc totuşi în ochii lui, în aşa fel încât obţine aceeaşi rozetă, cu feliile răsfrânte spre margini, dar încă îmbinate la peduncul; abia după ce şi această operaţiune i-a reuşit, şi după ce, ca un sculptor versat, depărtându-se de ea, lăsându-se uşor pe spate, o admiră câteva clipe, începe festinul: cu două degete, ca braţele unei pensete, desprinde felie după felie din pulpa zemoasă, ca atunci când desprinzi petalele trandafirului şi, lăsându-şi capul pe spate, o aduce deasupra gurii deschise, în aşteptare, îi dă drumul să cadă, iar dinţii, tineri şi viguroşi, o înşfacă şi încep s-o macereze, să-i stoarcă sufletul dulce şi plin de arome. Eu urmăresc totul cu coada ochiului, mă prefac preocupat de-o carte din raft, şi savurez savoarea cu care acest animal tânăr şi sănătos îşi devoră clipele. Bucuria lui stăpânită, deja matură, care primeşte darurile vieţii ca lucruri fireşti.

Nu ştiu dacă aceste jubilaţii m-au molipsit; sau dacă m-au convins ai casei că, în prag de iarnă, trebuie introduse cât mai multe vitamine în organism. Oricum, pentru că începusem să cam uit gustul portocalei, în cele din urmă m-am lăsat convins: acum câteva zile am luat una şi am aşezat-o pe biroul meu, cu gândul să o desfac mai târziu. Pentru că acum (adică atunci, adică tot timpul), într-adevăr, fumez: douăzeci de ţigări pe zi e tainul meu minimal. Dar, gândeam, târziu în noapte, când în gură se instaurează gustul acela amar al nopţii şi nicotinei, când gâtlejul e uscat şi abia mai înghiţi, în sec, şi când cafeaua, salvatoarea atâtor clipe goale, acum răcită şi fără nici un gust, când ochii obosiţi de lumina prea puternică a veiozei pretind o pauză de întuneric, atunci câteva felii de portocală vor prinde bine, vor umecta căile respiratori care, astfel împrospătate, vor fi gata să primească, vor pretinde chiar, un nou val de fum şi pauza de întuneric va trece mai uşor.

Dar în seara aceea n-am desfăcut portocala. Nici în serile sau nopţile următoare. O pusesem, când m-am aşezat la masă, în dreapta mea, pe platoul de plută pentru ceaşca de cafea. De zile întregi stă acolo. Uneori, ce-i drept, aş fi avut poftă s-o deschid; o jenă mă oprea de fiecare dată, mi se părea indecent ca, la anii mei, să mă înfrupt din portocale. Şi, astfel, de fiecare dată amânam plăcerea: pentru că, de la o vreme, dacă nu refuz plăcerile, îmi place să le amân: e o plăcere mai perversă, se spune, să amâni plăcerea. Da, e Plăcerea. Plăcerea de a contempla portocala aşa cum e: plină, perfectă, rotundă, solară, imperială. Cum să o atingi, cum să te atingi de ea! Cum să risipeşti aromele strivindu-i învelişul de aur! Cum să laşi să se risipească din sfera ei de lumină, în câteva clipe, duhul copilăriei, marea sărbătoare a Crăciunului, nesfârşitele câmpii albe, imaculate în care căutam urme!

Astfel, în fiecare seară, când mă aşez în acest scaun, în faţa colii albe, am în stânga lumina lămpii cu abajur verde, iar în dreapta lumina caldă a portocalei, poate că tocmai din Maroc.

Şi, sub această lumină amestecată văd cum, lin, ca în acele globuri de sticlă, mici diorame cu decor hibernal, în portocală încep să ningă zăpezile de altădată.

Astfel, în fiecare dimineaţă regăsesc, pe masă, câmpiile albe, imaculate, în care disting, în sfârşit, abia vizibile, urme tridactile de păsări care au coborât câteva clipe, în timp ce dormeam.

*

Noaptea aselenizării

Transmisiune în direct

Ca odinioară la gura sobei, bunicii, în mijlocul familiei întregi. În lumina obscură a camerei. În faţa ecranului alb-negru. Ore în şir. Absorbiţi. Absorbind. În aşteptarea aselenizării. În aşteptarea acelui pas uriaş pentru omenire. Amuţiţi. Contrariaţi.

Transmisiunea durează. Ore întregi crainicul, cât se poate de profesional, îşi asediază audienţa cu infinite detalii, cifre peste cifre, amănunte, date ştiinţifice legate de călătorie. Copleşit, publicul, încet-încet, cade în picoteală.

Scurtă pauză publicitară. Binevenită pentru satisfacerea nevoilor. Pentru aerisire.

Ies şi eu la o ţigară. Tolănit în şezlongul din grădină fumez. E o noapte senină, stelele şi Luna sunt aşa de aproape, să le culegi cu mâna.

Aud (şi-acum) târşâitul paşilor bătrâni, nesiguri pe cimentul gangului: retragere strategică – trebuie încărcate bateriile, drumul e lung, transmisia o să mai dureze.

În faţa mea se luminează de-odată fereastra bucătăriei de vară: bunicii la cină. Proiectaţi pe coala de hârtie albă care acoperă fereastra, puţin mai mare decât ecranul (încă) alb-negru al televizorului. Fereastra dinspre grădină. Două busturi negre, foarte clar profilate pe albul hârtiei, faţă în faţă, la masa lipită de perete, luminată de becul din peretele văruit, alb de asemenea.

Două umbre înfulecând hămesit, caraghios, în grabă: pauza nu durează prea mult.

Umbra bunicului înălţată din scaun, aplecându-se peste masă, cu farfuria în mână. Deşertând, cu furculiţa cât un trident, o parte din porţia lui în farfuria ei. Umbra ei încuviinţând, din cap: mulţumind, poate. Umbra lui înaltă bâţâind, caraghios, a nerăbdare. Umbra ei rotundă (de n-ar fi neagră, aş zice: ca luna) ridicându-se greu, trece prin dreptul becului acoperind în întregime coala de pe fereastră. Târşâitul şlapilor, din nou.

Cina s-a terminat. Lumina se stinge. Siluetele bunicilor se dizolvă în întunericul bucătăriei. Pleacă, să continue zborul spre Lună.

– Am uitat să pun orezul la muiat. Mâine fac un pilaf. Cu ciuperci. Să-mi aduci aminte când termină caraghioşii ăştia cu Luna. Auzi la ei! Pământul nu le mai ajunge!

Târşâitul precipitat, împleticit al paşilor pe gangul întunecos. Spre camera obscură. În aşteptarea aselenizării. Atraşi de mirajul aventurii.

– Să mă anunţaţi şi pe mine! – strig după ei.

Eu mai rămân o vreme în această grădină răcoroasă, cât să fumez o ţigară. Poate două.

Întins în şezlong, ascuns în răcoarea grădinii, privesc în direct Luna de-argint: cu ochiul liber nu se vede vârcolacul; fumez şi aştept să fiu chemat şi eu la aselenizare: toată familia e acolo.

Bunicii au lăsat uşa deschisă. Aud vocea crainicului: aselenizarea va avea loc în Marea Liniştii.

 *

Vacanţa mare

Toată dimineaţa alergasem după minge, în plin soare. Încă înainte de amiază însă, arşiţa aprigă ne-a dat gata, ne-a stricat jocul şi ne-a risipit care-ncotro. Eu, unul, am sărit gardul în grădina de vară a cinematografului Arta, iar de aici, scurtând drumul, printr-un tub al cabinei ventilatorului, m-am refugiat în umbra sălii. Rula matineul. Spectacolul începuse deja.

Nu mi-a fost prea uşor să mă obişnuiesc cu întunericul.

Trecusem, de bună seamă, prea brusc de la lumina din curtea şcolii, în sala cinematografului. Iar în sală era tot timpul întuneric, aproape toate scenele se petreceau în sumbrul palat de la Elsinor.

Nu era vorba de un blat, de o intrare ilicită, pur şi simplu nu mai aveam chef să ocolesc ca să intru prin faţă, abia aşteptam să-mi trag sufletul în răcoarea sălii, goală aproape la matinee. La Arta n-aveam nevoie de blaturi, aici eram acasă: ne împrieteniserăm cu plasatoarele, ne lăsau să intrăm ori de câte ori voiam, noi, în schimb, le mai ajutam la cărat lemne din pivniţă, făceam şi întreţineam focul în cele două teracote din sală, uneori ne dădeau lanterna să-i conducem pe spectatorii întârziaţi la locurile indicate pe bilet.

Am ieşit din cămăruţa aceea de lângă ecran şi am rămas câteva minute lipit de perete, cu ochii întredeschişi. Se auzea bubuitul acela cumplit care însoţea apariţia fantomei. Eram deci la început, în turnul castelului.

Încet, pe pipăite, am început să mă retrag spre fundul sălii, încercând totodată să disting chipurile spectatorilor. Erau, poate, ceva mai mult de douăzeci, risipiţi în mai toată sala, feţe palide, ochi sclipitori, priviri concentrate, înspăimântate. Ultimele cinci-şase rânduri, ca de obicei, cele dinspre intrare, erau goale. M-am aşezat în penultimul, cam pe la mijloc, singur pe tot rândul, cum, de altfel erau şi ceilalţi. Se buluciseră însă toţi în rândurile din faţă, crezând probabil că de acolo o să vadă mai bine; adevărul e însă că de la o distanţă mai mare ai o vedere de ansamblu, mai cuprinzătoare. Şi, sala fiind în pantă spre ecran, nu trebuie să ţii tot timpul capul dat pe spate, ca la dentist.

De aici, de unde şedeam, îi aveam pe toţi ca-n palmă. Priveam ecranul, dar cu vederea periferică îi ţineam sub observaţie şi pe cei din sală. Iar dacă-mi opream privirea mai insistent spre careva din public, vederea periferică urmărea în continuare desfăşurările de pe ecran. De altfel, văzusem deja filmul de unsprezece ori (în prima zi, luni, nici n-am mai ieşit din sală: intrasem la matineu, la 11, şi, fascinat, am ieşit la 11 noaptea, după ultima reprezentaţie), deja începusem să reţin monologurile – ah, carnea-aceasta mult, mult prea vârtoasă, de s-ar topi şi s-ar preface-n rouă… – aşa că puteam acum, ceva mai relaxat, să urmăresc şi spectacolul din sală. Pentru că era un spectacol: la matineu, fiind lume puţină, spectatorii se purtau mai în voie. Trebuia doar să-i laşi în pace şi să-i observi: nu tot timpul, desigur, ci doar când scenele tensionate de pe ecran te epuizau şi aveai nevoie de oarecare destindere.

În timp ce căutam un loc potrivit, am observat imediat că pe ultimul rând ocupat (primul dinspre intrare), se giugiuleşte o pereche, fără nici o reţinere, unul într-altul, pe un singur scaun, ca o dihanie cu două spinări. M-am aşezat şi, aproape imediat, în spatele meu am auzit un tropăit greu, precipitat de bocanci, desigur militari, în apropiere ara garnizoana de pompieri. Deşi mergeau pe marginea sălii, pe lângă uşile de evacuare, se tupilau aplecaţi, chit că nu deranjau vederea nimănui. S-au repezit şi ei spre rândurile din faţă, s-au trântit în scaune uitând să-şi mai scoată bonetele. De undeva din spatele lor cineva i-a luat la rost:

– Scoate boneta, soldat, că eşti în sala de spectacole!

Cei doi şi-au scos automat bonetele, au sărit imediat în picioare şi, în poziţia „drepţi”, au salutat spre locul de unde venise vocea autoritară.

– Boneta pe cap, răcan! De când saluţi la capul gol!?

Cei doi şi-au pus din nou bonetele pe cap, cam fâstâciţi, şi au rămas în poziţia „drepţi”.

– Stai jos, soldat! – s-a răstit aceeaşi voce.

Soldaţii s-au aşezat dar, vădit pierduţi cu firea, tot cu bonetele pe cap.

– Jos tichia din cap!

Soldaţii îşi smulseră bonetele şi rămaseră încremeniţi.

Deprins de-acum cu întunericul, am depistat uşor de unde veneau ordinele: doi tineri, la câteva rânduri în spatele soldaţilor, se amuzau copios pe seama lor dar, văzându-i pe aceştia deja epuizaţi, îi lăsară curând în plata Domnului. Se apucară să şuşotească, întorcând din când în când capetele spre perechea care se giugiulea.

Abia acum am băgat de seamă că spectatorii erau grupaţi, aproape toţi, în perechi.

Spectacolul continuă şi cei doi zeflemişti începură să sâsâie, să ţistuiască, să tuşească şi să strănute cu subînţeles, doar-doar i-o deranja pe iubeţi. Văzându-se ignoraţi, îi lăsară momentan în pace, dar îşi intensificară şuşotelile, de bună seamă punând ceva la cale, complotând ceva de zor. Între timp, aproape insesizabil, un alt cuplu, doi tipi pe care aproape nu-i observasem, aşezaţi în rândul din spatele zeflemiştilor, se mutară discret mai aproape de ei, evident interesaţi de uneltirile acestora. Dar, imediat zeflemiştii băgară de seamă şi urmă un schimb de replici, sec, iar curioşii se depărtară.

Nu toţi cei din sală rezistau însă la tensiunea încordată: un bătrânel din primele rânduri, dat gata, porni spre ieşire şi, după ce se împletici în perdeaua de la uşă, o găsi în cele din urmă şi părăsi spectacolul. Îl urmă, curând, o tânără domnişoară, plângând, cu sistemul nervos la pământ.

Se aşternu pentru scurt timp liniştea: până şi cei doi iubeţi o lăsaseră mai moale, sala era acum ceva mai luminată, era scena de la pârâu, ape reci purtau la vale acel frumos nufăr alb, şi în lumina lui vedeam chipurile speriate ale desfrânaţilor, năclăite de transpiraţia şi balele necuviinţei.

Se apropia scena groparilor, pe care n-o puteam pierde, aşa că i-am lăsat pe cei de jos cu-ale lor, de altfel amuţiseră mai toţi, şi-am ridicat privirea spre ecran. Mă amuzau teribil replicile hâtre ale groparului, tot circul care urma, cu săritul în groapă şcl.

Şi tocmai atunci m-a trăsnit! Cineva mi-a plesnit o palmă năprasnică peste ureche, mi-a prins şi ochiul stâng, de la spate m-a lovit, că imediat a început să-mi vâjâie-n cap, şi câteva clipe am fost de-a dreptul orbit: o lumină albă mi-a fulgerat în faţa ochilor, m-am aplecat aşteptând o altă lovitură, care însă n-a mai venit. Am sărit ca ars, ochii mi-erau plini de lacrimi, m-am întors furios în spate, să dau replica (pe-atunci mă antrenam la box), dar n-am văzut pe nimeni. M-am aplecat peste scaun, în spate, crezând că agresorul s-a ascuns între cele două rânduri de scaune, dar n-am văzut nici aici pe nimeni. Am sărit peste ultimul rând de bănci, nici aici nu era nimeni, am dat fuga la perdelele uşilor, îndărătul cărora credeam că s-a ascuns – cine? De ce? – Nimeni! Am ieşit în hol, plasatoarea şedea pe scaunul de la intrare, postat chiar între cele două bare metalice laterale, care strâmtorau accesul, limitându-l la o singură persoană: Nu, nu trecuse nimeni pe aici, – m-a asigurat ea, şi n-aveam nici un motiv să n-o cred. M-am întors în sală, am mai dat o raită printre bănci, n-am descoperit nimic suspect, am ieşit în curtea Artei , nici aici nu era ţipenie de om, soarele ardea nemilos, betonul care pava curtea era încins, nimeni nu ar fi rezistat aici prea mult. Am mai făcut o încercare, am intrat în grădina de vară: pustiu şi aici, bănuiam că m-a trăsnit vreunul din cei cu care jucasem fotbal, – dar nici unul nu era stângaci! – şi, epuizat, m-am aşezat pe-o bancă, în faţa ecranului alb, orbitor de alb în lumina soarelui. Mă simţeam jignit, umilit, năpăstuit. Nu atât din cauza loviturii pe care o primisem (pe la spate!): mi se refuzase replica, riposta! Nu găseam nici un motiv care să fi determinat pe cineva dintre prieteni sau cunoscuţi să mă lovească. .i-am izbucnit deodată în plâns, disperat şi neputincios.

Nici atunci, nici în zilele următoare, nici în anii următori, n-am reuşit să dezleg misterul. Câteva zile am rămas trist şi nedumerit. Dar, eram la începutul ultimei vacanţe, vacanţa mare şi, o vreme, am uitat întâmplarea. Se apropia examenul de maturitate şi asta devenise principala mea preocupare.

*

Din nou despre pisici

Studiu de caz

 Toată vara trecută, un fenomen neobişnuit, ba chiar suspect de straniu, mi-a atras atenţia. Menţionez că a fost o vară toridă. Deci, pe cea mai mare căldură, în timp ce tot omul căuta petecul său de umbră şi răcoare, anumite pisici din oraş, cel puţin cele din sfera mea de mişcare, preferau umbra de sub automobile. Ciudat, nu?

Ştiu eu obiceiul pisicilor de a se tolăni sub sobă, sau de a se cocoţa chiar pe sobă (desigur, după ce aceasta s-a mai răcit), de a se strecura în aşternutul stăpânului, la căldurică, de a se ghemui la picioarele lui, sau de a se cuibări pe coala albă, sub becul cald al veiozei tocmai când vrei să scrii o propoziţie capitală, torcând cu o automulţumire hedonistă de-a dreptul narcisiacă. Numai că acest obicei, de a se strecura sub motorul încins al automobilului, sub grămada aceea de fiare incandescente, ce toată ziua stau sub soarele nemilos, între aceste fiare şi asfaltul moale ca o pernă, aproape lichid, fierbinte ca jarul din sobă, mi se păruse de la bun început nu numai deplasat, ci de-a dreptul masochist (ceea ce nu cadrează cu felina).

Evident, am luat imediat fenomenul sub observaţie. Le urmăream zi de zi. Şi zi de zi le vedeam cum, în stilul caracteristic, tupilat, de felină degenerată, urbanizată, ca să nu zic civilizată, dau fuga, aproape târâş, la automobil, dispar sub dihanie şi nu mai reapar. Cum, în ultimul timp, toate străzile sunt ghiftuite de maşini, că abia-ţi croieşti drum, ca pieton civilizat, printre ele, se întâmpla ca, până la locul de muncă, să văd în acelaşi gen de acţiune nu una, ci mai multe pisici. Acest detaliu, de fapt, mi-a atras atenţia, ca să nu zic că m-a şocat. Din acest moment am devenit şi mai atent.

Începusem să plec de acasă mai devreme, tocmai ca să am mai mult timp de observaţie. Şi ce-am observat? Mai întâi, lucru ce mi se pare firesc, am observat că felinuţele preferă, pentru aceste acţiuni ciudate, parcările mai liniştite; ceea ce nu înseamnă că uneori, ce-i drept mai rar, nu le poţi vedea ţâşnind de sub bolta întunecată a vreunui gang, fără nici o sfială, aproape călcându-te pe bombeu, spre o maşină abia parcată: ca o pasăre de pradă, ca şi cum ar fi aşteptat anume acea maşină! Apoi: nu adăstau pisicile sub maşini doar aşa, pur şi simplu: le cercetau! Cu multă atenţie: adulmecau, amiroseau, amuşinau ba cauciucurile, ba apărătoarele, ba portbagajul, dar mai ales aveau ce aveau cu motorul! Aici, sub motorul maşinii, zăboveau cel mai mult. Mi-a dat prin minte, pe vremea arşiţei din vară că, poate, având pureci (e vorba aici, cititorul şi-a dat seama, de pisici ale străzii!), se strecoară şi zăbovesc atâta sub mormanul de fiare încinse, ca să folosească spaţiul strâmt, asfixiant, drept etuvă, cu scopul de a se deparazita.

Desigur, mi-am zis, nu iau ele la ochi maşinile doar aşa, la întâmplare: pe lângă unele treceau doar amuşinându-le, pe lângă altele treceau pur şi simplu, ignorându-le cu suveran dispreţ. De ce zăboveau pe sub anume, şi care anume? maşini?

Când le vedeam adulmecând cu insistenţă portbagajul, gândeam că omul are portbagajul plin de alimente, poate a tăiat şi a transportat porcul (în miezul verii?!) în portbagaj; dar, recunosc (filmele, deh!) m-am gândit că s-ar putea să fie ascuns în portbagaj vreun cadavru! Am renunţat însă curând la idee: prea multe crime pentru un oraş aşa de mic…

Când le vedeam gudurându-se la roţi, adulmecând, aproape lingându-le, îmi ziceam că simt mirosul de sânge: roata, gonind pe şoselele patriei, turtea pe asfalt multe animale mici de câmpie, iepuri şi altele, sau păsări, ca dropia sau fazanul şi altele, al căror sânge e vărsat pe aceleaşi şosele, ca şi cum patria n-ar fi şi a lor.

Am întrebat în stânga şi-n dreapta, am întrebat şi la Centru, nimeni însă nu s-a sesizat, nimeni nu ştia nimic, nici o instituţie n-a format vre-o comisie ad-hoc, domnea o nepăsare totală şi unanimă. Iar pisicile continuau, cu o îndărătnicie deja suspectă, să adulmece nestingherite anume maşini, să dispară nu se ştie unde, sub acestea.. Dar care era criteriul lor de alegere?

Iată un mister, între multe altele, pe care nu reuşeam să-l dezleg.

Şi deja începusem să-mi spun, şi să-mi repet, că-mi pierd vremea degeaba, că asta nu mă priveşte, că nu e treaba mea, era deja s-o las baltă cu observaţia, când:

într-o noapte senină, astă toamnă, cam la două ceasuri după miezul nopţii, am ieşit, conform obiceiului, la o ţigară-două, pe balcon: pe balconul meu încă nu s-a interzis fumatul. Pufăiam în tihnă, savurând acalmia oraşului (relativă: din când în când bubuiau, prin preajmă, motoarele celor care se întreceau, cu noaptea-n cap), aşteptam adierea dinspre parc; dar, în locul păsării aceleia stranii, de pe alte meleaguri, pasărea Tiuk, de undeva de sub balconul meu a ţâşnit fiara: a traversat iute şoseaua şi s-a oprit calm în faţa maşinii albastre (cer iertare eventualului cititor: nu cunosc mărcile de maşini) adulmecând-o parcă, meditativ, de la doi-trei paşi distanţă.

M-am ridicat uşor, m-am furişat în casă tiptil, să n-o sperii (era un moment de linişte, moment în care doar noi doi eram pe stradă), ca s-o pot urmări nestingherit, de la fereastră, de unde aveam şi o perspectivă mai largă.

În faţa casei erau parcate mereu, pe timpul nopţii, două maşini, ale vecinilor. Una era albastră, cealaltă roşie. Stăpânul celei albastre locuia chiar deasupra mea, iar maşina o parca exact în faţa balconului, pe partea opusă a şoselei, ţinând-o, mai mult ca sigur, sub observaţie: uneori auzeam paşi grei deasupra, apropiindu-se de fereastră; apoi, după un timp, auzeam cum, depărtându-se, luau drumul WC-ului, iar, la întoarcere, oprindu-se din nou la fereastră (apartamentele sunt simetrice). Alteori paşii se opreau, preţ de-o ţigară, doar la fereastra dinspre locul în care vecinul îşi parcase maşina. Ceea ce m-a făcut să cred că bănuia şi el ceva.

Iar acum, pisica se oprise exact în dreptul automobilului albastru! Se oprise şi adulmeca meticulos, centimetru cu centimetru; mai mult: curând sosi încă o surată şi se puseră amândouă pe cercetat, procedând exact aşa cum vedem că se procedează în anchetele criminaliştilor din filme. Imediat se auzi bufnetul de sus, apoi paşii vecinului, tropăind iute spre fereastră. Era clar: vecinul ştia ceva! Acum stătea şi el, probabil, cum stam şi eu, observând, din întuneric, cu fruntea lipită de geam, acţiunile celor două pisici. Una din ele o vedeam doar în parte, se pare că adulmeca ceva sub motor, culcată pe spate, ca un veritabil mecanic-auto: i se vedea doar fundul şi coada, care mătura asfaltul cu o perfectă mişcare de pendul; cealaltă se învârtea în jurul obiectivului, în cerc, dăduse câteva ocoluri şi tot nu se decisese care este zona ei de interes.

Am rămas încă o vreme la fereastră, pe de-o parte urmărind pisicile, pe de alta aşteptând să aud paşii celui de sus.

Şi tocmai atunci, o haită afurisită de câini vagabonzi, dintre cei care se aţin doar noaptea, le-a pus pe fugă, întrerupând toate cercetările. În clipele următoare am auzit tropăitul repezit al celui de sus, urmat de scârţâitul îndelung al patului: vecinul, enervat, poate, de haita intempestivă, renunţase la supraveghere.

Am hotărât imediat să-l contactez a doua zi, să abordăm împreună subiectul. Eram convins, acum, că deţine anumite informaţii în legătură cu fenomenul.

Acesta însă a fost şi finalul investigaţiilor mele. Pentru că a doua zi, spre amurg, în faţa casei au adus şi parcat (definitiv!), la locul rezervat, hârbul maşinii albastre: vecinul de sus pierise într-un tragic accident rutier. Ceea ce au mai reuşit cei de la echipa de descarcerare să recupereze dintre fiarele contorsionate ale maşinii a fost incinerat la crematoriu, în prezenţa doar a câtorva rude apropiate.

Acest tragic final m-a întărit în convingerea, dobândită încă pe vremea poveştilor cu vrăjitoare, auzite în copilărie, la sat, că mâţele, însoţitoarele acestora, deţin o infailibilă putere malefică. Iar despre câine, nu-i aşa, cu toţii ştim că e cel mai bun prieten al omului: numai că nu întotdeauna biruie în lupta cu puterile răului.

Evident, am încetat imediat cercetarea: trecând pe stradă, mă prefăceam că nu le văd (ele însă îşi continuau lucrarea!), întorceam capul, grăbeam pasul, încercam să nu le mai acord nici o atenţie, nici un gând. Dacă, şezând pe balcon, la o ţigară nocturnă, vedeam că se apropie vreuna de maşinile parcate jos, intram imediat în casă.

Dar, viermele, vârât odată în creier, ronţăia!

Epilog

Am făcut, recent, o călătorie mai lungă: muncă de teren. Ştiind că, la drum lung, e bine să stai de vorbă cu cel de la volan, ca să nu adoarmă, i-am povestit şoferului nostru de la Centru, despre cercetarea mea. Cu lux de amănunte. M-a ascultat în tăcere, îngăduitor, zâmbind ironic, cum fac de obicei şoferii flegmatici ai unor persoane sau instituţii importante, care văd şi ştiu mult mai multe lucruri decât îţi poţi imagina. Iar când am terminat:

– Să-ţi spun eu de ce adulmecă ele pe sub maşini: caută şoareci! Cele pe care le vezi pe sub motor, sigur caută şoareci! Ce-ai căscat aşa ochii? Şoarecii sunt de fapt cei care cercetează maşinile: stau la pândă prin găurile lor, sapă tot felul de canale, pătrund în garaje şi se strecoară la motor. Sunt mari amatori de cabluri electrice. Mai ales sunt atraşi de cele trase în cauciuc: ronţăie cauciucul, cablurile neizolate produc scurt-circuit, ia foc motorul şi cine nu observă asta la timp, s-a dus! Pe şoareci tu nu i-ai văzut, că umblă pe sub pământ, sunt mici şi discreţi. Le-ai văzut pe ele, că-s mai mari şi mai apropiate de om, n-au nimic de ascuns.

Dar ai şi tu dreptate: mai adulmecă ele şi după resturi de vrăbii, sau rândunici, sau alte animale mici de câmpie, pistosite pe botul maşinii în goană, cum am citit într-un roman. Şi ele sunt atrase de mirosul de sânge.

Tăcu un timp. Încruntat. Cugeta. Când cugetă, oamenii serioşi sunt încruntaţi. Oftă:

– Nici nu mai ştii pe cine să dai vina: şoarecii ronţăie şi ei, mă rog, pisicile-i vânează pe şoareci, câinii vânează pisicile: ne învârtim ca câinele după coadă! Pe câini nu-i controlează nimeni. Ai observat ce s-au mai înmulţit? Da unde-s hingherii? Nu i-am mai văzut din copilărie! Din cauza lor drumurile noastre nu mai sunt sigure! Din cauza lor pisica nu poate să-şi desfăşoare în linişte acţiunile de asanare a motorului. Câinele urăşte de moarte pisica, cea mai bună prietenă a omului! Iar adevăratul vinovat, criminalul, asta-i clar, e şoarecele!

Omul are dreptate, în felul lui, mi-am zis. Poate supravieţui o societate civilizată fără ecarisaj? De unde ideea de a-l desfiinţa? De ce a fost desfiinţat? Iată întrebarea!

Ca atare, cercetarea cazului va continua.

*

Turdus merula – var. rubra

(Titlul pare cam pretenţios, dar se va vedea mai încolo că e singurul adecvat! Oricum, e vorba aici de o mai veche descoperire ştiinţifică, personală, nedivulgată până acum. Senzaţional!)

Toată vara trecută, sufocantă, am dormit cu fereastra şi cu uşa de la balcon, deschise. Şi, toată vara, zi de zi, la ora cinci dimineaţa, fix ca la carte (nu întrebaţi „care carte”!), mă trezea mierla, care la acea oră îşi începea trilurile. Încântătoare arpegii, ce-i drept. Dar eu, buimăcit de somn, la început mă enervam teribil: conform unei vechi metehne, abia mă culcam pe la trei din noapte şi nu mi-ar fi stricat să mai dorm vreo două-trei ceasuri. Iar trilurile ei atât de matinale îmi păreau un abuz.

Timpul însă le vindecă pe toate: cu timpul mă obişnuisem şi eu să mă trezesc la chemarea ei, fără nervi, ba chiar cu plăcere. Mai mult, uneori nici nu mai puteam adormi până nu-i auzeam primele fluierături: mi-era parcă teamă să nu cumva aţipesc, iar ea tocmai atunci să ciuruiască liniştea zorilor şi cel mai dulce somn al meu. Dar ea nu începea niciodată înainte de ora cinci. N-avea milă! Mă perpeleam în pat şi aşteptam. Şi, la cinci fix, cu precizia şi regularitatea mişcărilor cosmice, răbufnea.

O ascultam fără să deschid ochii, mă bucuram de năstruşnicele improvizaţii, iar cvartalul celor trei blocuri, în formă de U, sporea sonoritatea, ca un amfiteatru : şuierăturile şi fluierăturile exuberante m-au făcut, cu timpul, să încep să mă scol din pat şi s-o ascult din balcon. Nu-mi ajungea s-o aud, voiam să o şi văd!

La câţiva metri de balcon, un plop rămuros şi înalt, mai înalt decât nivelul la care eram, o găzduia: atâta reuşisem să localizez. Oricât îmi încordam ochii, cârpiţi încă de somn, n-am reuşit nici o clipă măcar s-o întrezăresc. Frunzişul des, scoarţa rămurişului mai degrabă neagră (Populus nigra) erau un foarte bun camuflaj pentru această pasăre neînsemnată, dar mare solistă vocală. N-am reuşit s-o localizez nici măcar cu binoclul, ce-i drept un binoclu slab, de operă, dar la distanţă atât de mică nici nu era nevoie de unul mai puternic. Totuşi, după sunet doar, şi cunoscându-i obiceiul, puteam fi sigur că e cocoţată undeva în vârful plopului.

M-am lăsat păgubaş, n-am mai continuat să casc ochii după ea: îmi atrăsese privirea un spectacol pe care, datorită ei, l-am şi observat: spectacolul balcoanelor. Nu era marele spectacol de după-amiaza, sau cel fastuos, de seara. Era doar matineul, un matineu matinal: pe măsură ce trilurile mierlei luau amploare, şi amplitudine, vedeam cum se deschid ferestre, uşile de la balcoane, pe care oameni plini de voioşie ies în grabă şi încep înviorarea, fie prin exerciţii de gimnastică, fie doar desfăcând braţele să respire aerul încă răcoros, fie doar savurând minunea muzicii, fie expunându-şi trupurile amorţite de somn razelor încă blânde ale soarelui, cu mişcări feline, unduioase, leneşe, lascive. Şi-apoi, deodată, după o privire la ceas, după un strigăt zorit de undeva din întunecimea casei, totul lua viteză, oamenii parcă intrau în panică, lifturile urcau şi coborau tot mai des şi cu tot mai puţine pauze, începeau să mârâie şi să toarcă motoarele maşinilor, autobuzele pufăiau şi fornăiau nerăbdătoare şi primul val de truditori lua drumul uzinelor, fabricilor, complexelor alimentare. Urma apoi cohorta funcţionarilor de la diversele instituţii, cadrele din învăţământ şi, în sfârşit, pâlcurile şi stolurile de şcolari, elevi, studenţi. Nechezatul autobuzelor sătule înceta, se aşternea din nou liniştea. Iar prin balcoane şi pe la ferestrele bucătăriilor se iţeau bunicile şi gospodinele fericite fluturând feţele de masă, făcând semne de rămas bun, rămânând minute întregi apoi cu coatele sprijinite pe pervaz, sau în balcoane, cu cearşafurile abia scuturate de firimituri strânse la piept, bucuroase că mai pot savura şi ele ultimele acorduri din concertul matinal. Cele trei blocuri deveneau acum un adevărat amfiteatru, iar dacă bunicile şi gospodinele ar fi declanşat un ropot de aplauze entuziaste, la finalul trilurilor, nu m-aş fi mirat deloc. Iar finalul era grandios: la trilurile mierlei noastre răspundeau acum triluri din celelalte cvartale, din întreg cartierul (generos populat cu plopi), reunite într-un cor monolit, şi se înălţau glorioase spre cer până când, ca la comanda unui dirijor nevăzut, încetau: brusc, la fel cum şi începuseră. Iar viaţa devenea iarăşi monotonă şi fadă, pe măsură ce soarele molcomea şi moleşea tot ce mişcă.

Toată acea vară a trecut ca un potpuriu de melodii, tonice şi mobilizatore. Concertul mierlei începea cu atâta regularitate încât îmi potriveam ceasul după cântarea ei, ceea ce, sunt sigur, făceau şi toţi vecinii din cartier.

Dar a venit şi toamna. Iar când am văzut cum zboară frunzele plopilor, la cea mai mică adiere, extenuate de soarele verii, mi-am zis: acum se va vedea cine şi unde cântă: cortina verii nu o mai poate ascunde.

Iar după o vântoasă de novembre, în zori, fix la cinci, când a început, ca de obicei, să cânte, am ieşit s-o văd. Plopul – complet desfrunzit; dar era încă întuneric, a trebuit să mai aştept; oricum, o mogâldeaţă întrezărisem, sus, aproape de vârf.

Apoi s-a luminat de-a binelea. Am ieşit pe balcon şi am văzut: mierla era înţepenită într-o crăcană, o ramificaţie a trunchiului, dar cânta de zor! Uluit, priveam fără să înţeleg, la început, nimic: de ce nu se zbate, de ce nu flutură din aripi, de ce nu încearcă să se elibereze din strânsoare; de ce nu e neagră, ci mai degrabă roşie; de ce nu are aripi; unde i-e ciocul galben-portocaliu? Am dat fuga în cameră, am luat binoclul. Şi, în sfârşit, m-am dumirit: ceea ce luasem drept mierlă, era o cutie de tablă, năpădită de rugină! Dar cânta în continuare. Nu-mi puteam crede ochilor, nu-mi puteam desprinde ochii de pe binoclu. Şi am mai descoperit ceva: un fir de cablu, subţire, strecurat pe lângă trunchiul plopului cobora până jos, în iarbă, în care se pierdea; dar se iţea din nou lângă zidul clădirii şi se căţăra până la fereastra administraţiei blocului!

Desigur, am fost şocat. Mi-am revenit cu greu. Primul gând care mi-a trecut prin cap a fost să divulg această teribilă înscenare. Dar, cui să spun? M-ar fi luat drept nebun! Şi-apoi, dacă s-ar fi sesizat cineva – să zicem – şi ar fi desfiinţat instalaţia, asta ar fi însemnat să răpesc întregului cvartal, poate întregului cartier, bucuria şi elanul, de bună seamă, necesare.

Situaţia a rămas ani de zile neschimbată. Mierla era tot mai roasă de rugină, tot mai roşie. Apoi, după o vijelie cumplită, plopul, a cărui coroană prindea vântul ca un velier, s-a rupt. Au venit cei de la Horticola, au fragmentat plopii căzuţi în cartier şi au debarasat terenul: nici un plop, nici vreun alt copac, cât de cât fălos, nu mai face umbră pământului între blocuri: toată iarba, toate tufele, toată vegetaţia măruntă se perpeleşte sub soarele ucigător. Iar micile difuzoare au fost adunate de un tip mai pragmatic şi vândute ca fier vechi.

Acum, la noi în cartier mierla nu mai cântă. Iar deşteptarea, – care cum!

Oamenii cu auz fin reacţionează la trilurile de prin cartierele vecine. Cei tari de urechi dorm în voie, dar se trezesc şi ei, mai devreme sau mai târziu.

Descoperită în urmă cu câteva bune decenii, această varietate de mierlă – rubra – a evoluat rapid (acum seamănă perfect cu mierla tradiţională – Turdus merula – ), s-a adaptat perfect noilor condiţii de viaţă şi chiar s-a înmulţit. Dar, totodată, ceva s-a dereglat în ea: nu mai cântă la ora exactă! Ba o auzi toată noaptea, ba toată ziua, când la patru, când la nouă ceasuri dimineaţa, ce mai atâta vorbă: nu mai ştie nimeni nimic! Lumea nu-şi mai potriveşte ceasul după cântarea mierlei. Sau, cum spunea un cercetător mai vechi: „Lumea şi-a ieşit din ţâţâni!”

*

Patetica. Preludiu.

 La anii săi, bunicul se ţine încă bine.

Zi de zi îşi face plimbarea până în Parcul central: cei aproape opt kilometri îi străbate agale, pe jos, cu opriri prudente la fiecare intersecţie, pipăind asfaltul cu bastonul arămit la vârf, ca şi cum nu l-ar ajuta ochii: e un vechi truc de-al lui, sensibilizează astfel pe maniacii vitezei. În parc zăboveşte pe bancă vre-un ceas-două, studiază cu atenţie trecătorii; şade pe banca pe care ani de zile depăna istorii cu prietenii. La aceeaşi oră, ca pe vremuri, se aşează, aşteaptă cât aşteaptă, dar deja de mult timp nu mai apare nici unul dintre cei cu care juca şah sau şeptic. Din când în când îşi şopteşte câte ceva în barbă, pare tot mai agitat, ciocăneşte cu vârful de-aramă dalele din pavaj, aşteptând parcă un răspuns. Apoi râcâie cu vârful bastonului în spaţiul interstiţial, scobeşte pământul, extirpă smocurile de iarbă. Le pistoseşte sub călcâi. Pare mulţumit de ispravă. Treptat se linişteşte. Şade încă o vreme pe bancă, e calm, contemplativ. Apoi, la fel de calm, relaxat, porneşte spre casă. Întotdeauna pe acelaşi traseu, prin lanţul de părculeţe de pe malul înalt al Begheiului. Evită astfel înghesuiala şi îmbulzeala de pe străzile ghiftuite de maşini, evită trecerile (mortale) de pietoni. Şi asfaltul: drumeagul strâmt de pe digul înalt, de-a lungul malului, nu este asfaltat; ce-i drept, fusese cândva, dar asfaltul s-a dus pe tălpile atâtor şi-atâtor plimbăreţi de pe vremea când digul era loc predilect de promenadă. În starea în care se află acum îi aminteşte de drumeagurile de ţară: simte pământul sub picioare. Uneori îl urmăresc (acţiune ce presupune destulă răbdare), de teamă să nu i se întâmple ceva.

Dar bunicul e încă viguros, nu i se întâmplă nimic.

Bunicul meu e atâta de tânăr şi de sigur pe el încât de fiecare dată, mergând pe urmele lui, mă simt ridicol. Înalt şi ţeapăn, cu spinarea dreaptă, cu o ţinută mai degrabă milităroasă, ca unul care a făcut două războaie (mondiale!), şi care a trecut de două ori oceanul, să câştige bani, şi care a ridicat, după ce a revenit, două case măreţe, şi a crescut doi copii (ba mai sărea şi gardul, noaptea, la o vecină, dacă e să dăm crezare bunicii, geloasă, cu nostalgie, şi acum!), are mişcări ample şi largi, umblă maiestuos pe malul apei.

 Nu, nu sunt plimbările lui doar pure şi nevinovate exerciţii de înviorare: opreşte el şi la Trei păduchi, unde cere de fiecare dată un monopol cu dulce, (puţini chelneri din ziua de azi mai ştiu ce-i aia!) opreşte şi la loz în plic (încă mai speră să câştige!), filează cu răbdare lozul cumpărat (niciodată două, doar dacă scrie acolo mai trage o dată!), iar ora pe care, apoi, o petrece în Parcul central, aparent nepăsător la lumea care se perindă prin faţa lui, o dedică în special contemplării exemplarelor destoinice de a fi admirate: atâtea „fetişe” pubere, atâtea domnişoare şi doamne, atâţia sâni, atâtea poponeţe. Atâta carne sub soare!

 Şade comod, rezemat de spătarul băncii, pe care-şi întinde braţele desfăcute în lături, ca şi cum ar vrea să spună „aici, lângă mine, nimeni nu mai are loc!”. Iar bastonul pendulează în mâna lui ca un avertisment.

 Nu, nu se holbează, nu se zgâieşte, aruncă doar câte-o privire, iute, scurtă, ca un blitz – filmează totul, imaginile captate le ia cu el, le analizează, le savurează apoi, pe drum, acasă, în linişte, fără martori. În intimitatea camerei lui obscure.

 Drumul de întoarcere, tot pe malul apei, dar pe partea cealaltă, în aval, devine parcă uşor ezitant. Se opreşte din când în când, priveşte absent apa; sau priveşte, parcă fără să le vadă, trupurile tinere, strălucitoare, perechile de îndrăgostiţi care fac plajă în iarba plină de praf, lângă mal (nu, nu mai e acesta spectacolul din Parcul Central, unde cărnurile sunt expuse doar parţial, sunt puse în valoare de mătăsuri sau diftine; aici totul se dă de-a gata, ochii nu mai au ce dezbrăca!). Se opreşte, coboară privirea în pământ, râcâie pământul cu vârful de aramă al bastonului, să disloce vreo pietricică, sau vreun nasture, sau vreo monedă sclipitoare. Pe care apoi o izbeşte cu vârful bastonului, precis, elegant, ca jucătorii de golf, îi urmăreşte zborul spre apă, încearcă să numere cercurile concentrice, atent: exact cum fac aceia când urmăresc traseul mingii spre acea gură, gaură, bortă, hrubă, fosă, cavou, groapă – cum i-or fi zicând, profesional. După un timp, ţanţoş, cu bastonul pe umăr, porneşte decis spre casă: zâmbeşte superior, hâtru (a mai scobit o zi!), mersul i-a devenit hotărât, mărşăluieşte, aproape că bate pas de defilare. Acolo unde calcă – nu, nu calcă, izbeşte pământul – piciorul lui, se înalţă un norişor de praf. Şi iarba nu mai creşte!

 După-amiezile, însă, acasă. Retras în camera umbrită, ascultă muzică. Din vechiul lui Pathé, din pâlnie, susură nocturne şi balade, ţâşnesc fantezii cromatice, unduiesc muzicile apelor, ţâşnesc jerbe de artificii; întins pe dormeză, nemişcat, cu ochii închişi, cu mâinile încrucişate pe piept, parcă nici nu mai respiră. Adoră clavecinul, când aude fagotul îi dau lacrimile. Dar nici vioara nu-l lasă rece.

Uneori intru tiptil, mă aşez pe scăunelul de lângă uşă (un vechi trepied care mă face să şed cu genunchii la gură) şi ascult, în linişte, străduindu-mă să nu fac nici cel mai mic zgomot; nici gând să scot vreo vorbă.

– Să nu crezi că am adormit – îmi spune, şoptit, de fiecare dată. Fără să deschidă ochii. Şi tace: sunt acceptat, îmi permite să ascult şi eu muzica lui!

Odată, am intrat la primele acorduri ale Pateticii. Mă aşezasem, ca de obicei, pe trepied. Ascultam. Mut.

– Cătinel începe, domol se furişează.

Cât pe-aci să întreb cine se furişează? Dar am tăcut: mereu mă smomea.

Şi-a încrucişat mâinile pe piept, a închis ochii şi n-a mai produs nici un sunet.

La molto vivace mi s-a părut că văd, în penumbră, sclipirea ochilor: acel zâmbet hâtru, ocheada scurtă, piezişă, iute.

Adună, adună. Toate astea o să le developeze cândva!

Când a început acel Adagio, a ridicat mâinile spre cer, încet, teatral, a deschis ochii, umezi, şi mi-a spus, cu vocea răguşită:

– Dacă s-ar întâmpla acum, aş auzi asta şi (de) dincolo! Până la ultimul acord! Sunt sigur de asta!

Ascultam, mut, apăsându-mi bărbia în genunchi, strâns înlănţuiţi de ambele braţe.

Nu, bătrâne, mi-am zis, n-ai să scoţi din mine o vorbă! Am învăţat şi eu să tac.

***

Superbia

(fragmente disparate dintr-un roman nesfârşit)

Cap.1. Atac terorist pe la spate, la 06 aprilie

 (ATAC TERORIST, la 06 aprilie)

 Mitralieră de companie! – mi-am zis, atunci când geamurile din spatele meu începuseră să zbârnâie. Izbituri grele, scrâşnite, scurmau în zidul gros al clădirii: parcă am şi simţit un junghi, înfipt între omoplaţi. Imediat m-am tupilat sub masă. Răpăia înfundat, totul în jur trepida şi vuia: m-am lipit de pământ, m-am ghemuit strâns, cu genunchii la gură, sub biroul la care lucram. „De ce toate războaiele încep cu distrugerea Bibliotecilor?”- am întrebat, fără să primesc vreun răspuns.

De altfel, eram singur în Bibliotecă.

Am rămas în pântecele biroului până când, în sfârşit, rafala a încetat: apucasem, estimp, să revăd scene alese din propria mea viaţă, accelerate, ca într-o comedie mută. Iar de sus, din plafon, cernea o pulbere fină, gălbuie, – varul altor generaţii, tencuiala mai veche de-un veac. Şi s-a aşternut liniştea.

Am prins curaj şi am ieşit târâş dintre picioarele mesei; pe coate şi genunchi am înaintat spre fereastră şi, prudent, am ridicat, încet-încet, capul. Mare lucru nu se vedea, o pâclă albă acoperea totul. Într-un târziu, se mai lumină.

 Am privit câş, cu coada ochiului, pe geam: de partea cealaltă se iţise o arătare stranie, un ins căscat, un cap cu cască şi căşti pe urechi, cu ochelari ca ai motocicliştilor. Toate pudrate cu pulbere de var şi moloz. Căscatul se hlizea cu gura până la urechi. A strecurat o mână înmănuşată printre gratiile ferestrei şi mi-a făcut semn să mă apropii.

 Abia acum, văzând că în cealaltă mână arătarea ţine un pichamăr, nu o mitralieră, m-am dumirit: omul nu părea a fi un terorist, ci mai degrabă un constructor, un zidar. Deşi, confuzia era posibilă: şi pichamărul poate fi o armă eficientă. Totuşi, nu părea a fi începutul unui nou război (de altfel, spunea şi Nedelciu, dar şi subsemnatul, în 1988, războiul nici n-a încetat vreodată, se poartă mereu cu alte şi alte arme, de când lumea). Părea mai degrabă o desţelenire; pregătirea terenului pentru o bravă, nouă lume. Lumea nouă, după cum se ştie, defrişează terenul, demolează vechile ziduri şi zidiri.

 Insul morfolea în gură o ţigară superlong, îmi tot arăta spre vârful ei neaprins.

 – Poate vrei să-ţi trag un foc, l-am întrebat zâmbind acru.

 Omul părea cam zdruncinat, degetul cu care-mi indica vârful ţigării trepida, la fel ca şi falca şi odată cu ea, ţigara.

 Ca să nu agravez lucrurile, am dat-o pe glumă:

 – De ce subminaţi o instituţie de cultură? – l-am întrebat , cu un zâmbet reţinut, expectativ.

 Insul mă ţintea cu o privire tâmpă. Nu mi-a răspuns, mi-a zâmbit nedumerit.

 – Ce-aveţi cu Biblioteca?- am continuat.

 Privirea aceluia deveni încruntată. Tot mai cruntă.

 Până când, înainte să mă sperii din nou, omul se lumină brusc: întinse mâna la cap, scoase căştile de pe urechi şi mă întrebă:

 – Aţi spus ceva?

 – Credeam că vreţi să-l împuşcaţi pe bibliotecar…

 – Nuu… nu împuşcăm noi pe nimeni…Am dat doar nişte găuri sub geam, că aici e poruncă să deschidem intrarea.

 – Intrarea,- unde?

 – La bar.

 – Ce bar?

 – Jos, la subsol.

 – Nu e nici un bar la subsol. E pivniţă.

 – Se face bar. De noapte.

 – Doamne fereşte! – mi-am făcut cruce, deşi fără să-mi pun mari speranţe în gest – se mută creştinii înapoi în catacombe? – Cine a avut năstruşnica idee! Chiar aici, sub Bibliotecă?!

 – Ăi de sus – arătă cu palicarul spre etajele edificiului. De fapt, se gândea la noul sediu al administraţiei Bosului, mutat la etaj. Vechiul sediu, o încăpere obscură, în aceeaşi clădire, chiar vizavi de Bibliotecă, rămas liber, pândea ca gura gheenei.

*

Însemnarea de mai sus am făcut-o în urmă cu trei-patru ani, poate mai mulţi, nu mai ştiu precis, nici nu mai sunt în stare să simt timpul, care a luat-o la vale, curge ca viiturile astea mai noi, diluviene. Rade tot.

Pe-atunci încă-mi mai ardea de glumă.

Poate că de la bun început, de la înfiinţarea acestei Biblioteci, am avut o presimţire, poate mi-a dictat cineva ce să fac, – m-am apucat după câteva zile să ţin Jurnalul Bibliotecii. Ceva ca un Jurnalul de bord al navigatorilor pe mările lumii. Sau, poate, ca o cutie neagră.

Scena pe care am reprodus-o la început a însemnat începutul sfârşitului.

*

Biblioteca de cartier

În urmă cu două săptămâni am preluat Biblioteca.

De la predecesorul meu, care a plecat să lucreze în Canada, am moştenit două mese ticsite de cărţi, două scaune şi un registru de inventar în care sunt trecute cele 831 de titluri care constituie fondul actual de carte. Localul este pus la dispoziţie de Bos, la parterul unei clădiri care-i aparţine. Deasupra intrării am fixat, scris deocamdată cu un marker pe carton:

 BIBLIOTECA DE CARTIER

MEMBRI,

MEMBRI FONDATORI,

PRIETENI AI BIBLIOTECII, VIZITATORI OCAZIONALI

În ziua inaugurării, Biblioteca avea înscrişi deja cincisprezece membri, care erau de fapt membrii fondatori. Acum, la şase luni de la inaugurare, am deja treizeci şi şapte de înscrişi, pensionari, cadre didactice, vecini-locatari din aceeaşi clădire. Mulţi locuitori ai cartierului, neştiind că dispensarul s-a mutat, intră şi, când văd cărţi în loc de personal sanitar, se sperie de moarte, se arată ofensaţi, ba chiar devin ameninţători, crezând că e la mijloc o farsă de prost gust, un experiment medical inedit de terapeutică prin lectură, ies afară, se uită la uşile vecine, la numărul casei – nu, n-au greşit, revin derutaţi şi cer lămuriri despre soarta dispensarului.

Bineînţeles că-i ajut, întotdeauna am ajutat pe cei suferinzi, aşa că le spun noua adresă a dispensarului, le urez însănătoşire grabnică (această confuzie se întâmplă de fiecare dată când bate vântul mai puternic, mai ales după furtuni: firma Bibliotecii, această bucată de carton scrisă cu marker negru şi prinsă cu pioneze pe uşă, e luată de vânt şi rostogolită prin bălţi şi noroaie, în schimb vechea firmă, a dispensarului, săpată într-o placă de marmură şi bine prinsă de perete, rămâne, iar lumea o ia de bună!) şi-i invit să se înscrie la Bibliotecă, după ce, desigur, îi vede medicul.

5a. Deocamdată, cei mai asidui vizitatori sunt vecinii din clădire: pentru ei această Bibliotecă este mană cerească, înfiinţarea ei au trăit-o ca pe un eveniment major, cu bucurie şi entuziasm şi, chiar şi acum, la şase luni de la inaugurare, încă sunt excitaţi, stau aici ore în şir, n-ar mai pleca acasă, îşi oferă serviciile, ajutorul, asistenţa în orice problemă aş avea; de altfel, ei mi-au şi pictat firma, ei îmi scriu anunţurile diverse, mă ajută la aranjat sala pentru prelegeri şi conferinţe, la mutatul mobilei, aduc de acasă lemne pentru bătrâna şi minunata mea sobă de teracotă. Şi, mai ales, contribuie la popularizarea instituţiei în cartier: îşi invită colegii şi prietenii la Bibliotecă, le fac introducerea şi se laudă cu ea de parcă ar fi ei bibliotecarii, ce mai, îşi petrec mai mult zilele aici decât acasă. Astfel a început să se formeze, treptat-treptat un cerc de vizitatori permanenţi, nelipsiţi, adevăraţi Prieteni ai Bibliotecii. De altfel, în copilărie şi tinereţe, mulţi dintre ei au obţinut cunoscuta distincţie, insigna Prieten al cărţii. Iată-i, au început să se adune, ca în fiecare zi, în jurul mesei, bine dispuşi, cu chef de vorbă, puşi pe polemici, gata de ceartă, gata de şagă, aprinşi la sfadă, molcomi la aduceri aminte. Nu mai notez, mă duc să-i ascult (Că, altfel, vin ei aici, la biroul meu şi se zgâiesc la caietul ăsta în care scriu!).

File din jurnalul bibliotecarului

 Cândva, cam pe la mijlocul (mijloc pe care-l afli, vai, doar când ai ajuns la sfârşitul ei) cărării vieţii mele, când am realizat că jocurile de societate nu mă mai atrag, nefiind acestea în acord nici cu firea, nici cu temperamentul meu (de ambiţii nu vorbesc), mi-aş fi dorit să mă retrag la moşie, să mă închid în turnul castelului, în minunata lui bibliotecă: să cuget în linişte, să citesc sau să scriu, bunăoară eseuri, despre propria mea viaţă, trăită mai mult pentru alţii decât pentru mine însumi (prea târziu realizăm astfel de revelaţii!). Gândeam – a venit vremea să-mi dedic acest ultim segment de drum mie însumi.

Dar – eu nu aveam nici o moşie. Şi, deci, nici castel cu turn (o, aceste castele cu turn: s-a umplut lumea de ele!), aşadar nici acea minunată cărturărie. M-am refugiat, vai, în această mică, modestă, marginală Bibliotecă de cartier.

E bine şi aici!

E drept, nu am liniştea (şi nici perspectiva) din turn.

E drept, fiind bibliotecă publică, sunt în continuare la dispoziţia altora.

Dar, vremurile se schimbă: ei sunt tot mai puţini, eu tot mai mult, rămâne destul timp şi pentru lecturile personale.

18a. Deseori sunt lăsat singur cu cărţile. Destul de multe cărţi. Desigur, majoritatea sunt doar „garnitură”, ca să nu zic altfel. Dar felul principal sunt vechii maeştri. Nu sunt prea mulţi, nu sunt toţi cei pe care mi i-aş fi dorit, sau pe care ar trebui să-i găsiţi aici. Dar cititorul interesat va afla, de pildă, câte ceva din Homer şi din Hesiod, din Horaţiu şi din Hölderlin, din Heine şi din Harms, din Scara lui Ioan Scărarul, din Catul, din Montaigne, din Cehov, din Gogol, din Walter von der Vogelweide, din Shakespeare, dar şi din Remizov, din le Goff sau Flocon, de-a valma cu texte proaspete ale multor poeţi, prozatori, istorici, eseişti şi filosofi, memorialişti, maeştri cântăreţi şi meşteri povestitori, povestitori populari şi fel de fel de alte feluri de naratori nativi.

Pe toţi îi ascult, pe toţi îi citesc, am răbdare, sunt încăpător, mă hrănesc din poveştile lor, ei au nevoie de cineva care să-i asculte, eu am nevoie de muşte artificiale, în timp ce ei mi se confesează, eu confecţionez muşte, învârt firul de aţă pe tija cârligului, pana neagră de cocoş (de la gât!) s-a înfoiat perfect sub firul de beteală aurie, nici cleanul, nici avatul, nici lipanul, nici păstrăvul n-o să reziste, dintre peştii care înţeleg ce-i pescuitul sportiv cu muscă artificială, sau aşa-zisul muscărit.

Pentru Lostriţă e nevoie de permis special.

(Rog cititorul răbdător să aibă înţelegere: în pasajul de mai sus am amestecat subiectele; asta este, m-a luat gura pe dinainte!)

B: SEARA POEZIEI

Conform indicaţiilor de la Centru, Biblioteca noastră de cartier a organizat, în cadrul ciclului de acţiuni culturale, şi această manifestare, numită Seara poeziei. Iar eu, Bibliotecarul, în calitate de gazdă, a trebuit să-i prezint pe poeţii prezenţi, publicului, prezent şi acesta, în număr surprinzător de mare.

Iată cum s-a consumat această seară a poeziei (extras din Jurnal):

 Sala e arhiplină, toate cele cincizeci de locuri sunt ocupate, pe masa de la perete stau la vedere sticlele de ţuică, vin, coca-cola, fursecuri şi saleuri, pateuri, mici, frigărui, brânzeturi diverse, salată de boeuf, salată de vinete, sandviciuri diverse, tartine şi măsline, murături diverse, ştrudele cu dovleac, brânză şi smântână, cu mac sau cu vişine sau cu mere, cozonac, baclava, sarailii, bezele, indiene, braşoave, sufleuri şi felii uriaşe dintr-un mare tort „vienez”, cu ciocolată, un mare termos cu cafea, sticle de apă minerală, veselă din plastic de uz unic, şerveţele, scobitori; ce n-a încăput pe masă (cea mai lungă din Bibliotecă), a fost înşirat pe pervazul celor două ferestre.

 În prezidiu, alături de cei cinci poeţi invitaţi, au luat loc şi cinci reprezentanţi ai Consiliului de conducere, secretara de la Centru, un reprezentant al presei şi, nu se ştie cu ce ocazie, soţia unuia dintre cei mai importanţi oameni de la Centru, contabilul şef (nici prezentatorul, adică eu, n-a fost informat despre această impunătoare prezenţă, pe care o va prezenta, la momentul potrivit, propriul soţ al dumneaei).

 – Onorată asistenţă – am spus, după obişnuitele formule introductive de complezenţă – cei cinci poeţi aici prezenţi sunt autorii a peste două sute de volume de poezie…

 Rumoare în sală. O întrebare din public:

 – Fiecare?!

 – O, nu. Împreună. Adică, separat. Vreau să spun, în total sunt două sute de titluri…

 – Sunt chiar mai multe! – mă întrerupe unul dintre autori – numai eu am publicat 69 de titluri, şi mai am sub tipar trei cărţi la ora actuală: una la editura…

 – Lăsaţi, maestre, s-o luăm pe rând. Dacă toţi întrerupem vorbitorul, n-o să mai apucăm să recităm nimic!

Am fost lăsat – argumentul fusese convingător – deci să continui prezentările („mai scurtează, ce naiba…” – mi-a mângâiat glezna, pe sub masă, casierul şef, prezent în prezidiu pe locul din centrul mesei).

Am scurtat la maximum, în sensul că ultimilor doi pe care i-am prezentat, nu le-am mai rostit numele întreg, ci doar iniţialele.

Am mai apucat să spun „mulţumesc asistenţei pentru… ”, că imediat s-a ridicat, cu pieptul bombat şi pântecul protuberant, casierul şef. A vorbit pe larg, pe îndelete, cu profundă şi sinceră emoţie, a dat în lacrimi la un moment dat, a transpirat, a copleşit-o cu cele mai alese cuvinte de veneraţie, stimă şi preţuire pe „doamna contabilă-şefă”, prezentând rând pe rând şi în detaliu „operele artistice…” expuse pe masă, deseori întrerupt de aplauzele entuziaste ale celor prezenţi, „…pe care, cu desăvârşită măiestrie şi simţ artistic rafinat le-a elaborat stimata noastră…” (între timp, poeţii, şi ei prezenţi, se dedicaseră improvizaţiilor poetice: o vioaie şi zglobie corespondenţă, pe şerveţelele din dotare, purta, pe la spatele vorbitorului, catrene bahice şi epigrame gastronomice, cuplete, aforisme, maxime şi sentinţe ad-hoc; undeva, în rândurile din spate, zornăiau nişte zaruri; doar poetul elegiac M.R.D., în bătaie de joc, se uita într-una spre tavan şi fuma, folosind în loc de scrumieră cutia de chibrituri, eliberând, spre sus-amintita boltă a tavanului inele de fum concentrice, perfecte şi pline de miez; doar că, la un moment dat, stingând ţigara în incriminata cutie de chibrituri, aceasta, respectiv beţele constituente, pline de fosfor la cap, a luat foc sfârâind ca o petardă şi stârnind panică, derută, ilaritate şi îngroşând norul şi-aşa gros de fum, dar stăvilind în sfârşit poftele oratorice ale entuziastului admirator, ale cărui cuvinte de încheiere fură primite în aplauze însoţite de urale) „…iar acum vă invităm să vă stingeţi – întors cu tot corpul spre poetul cu fumurile – setea şi să apreciaţi din plin talentul iubitei noastre…”

Şi, scaunele pliante au fost unanim pliate, date la perete, rezemate de rafturile cu cărţi, pe ringul astfel eliberat se porni viermuiala, în cercuri şi brâne, jur-împrejurul bogatei mese, dădeau ocol prezenţii cu farfurioarele de plastic în stânga, cu scobitoarea în dreapta vitează, ca cu suliţa dau roată mesei până de curând cu mult gust aranjată; o rumoare surdă, un zumzet ca al roiului pe muşuroi, polifonii de clefăit, molfăit, scrâşnet, plescăit, mormăit mulţumit, OOOOO!, surprins plăcut, uimit, admirativ…zvon de butelii, clinchet vesel de pahare…(Pardon! Scuze, toată vesela şi veselia era de unică folosinţă…Mase plastice! Rectificaţi vă rog, adecvaţi, dacă vreţi, vremurilor: Please!)

– Vino să te sărut, dragule, – fosta mea profesoară de geografie, sau de ştiinţe naturale (mă rog, una din ştiinţele variabile, oricum, depăşite!), mă mângâie cu duioşie pe obraz, iar pe degete-mi aduce, nu rodii, nici chiar mătrăgună, doar frişca de la savarina delicioasă – te felicit, drăguţule, pentru seara de poezie excelent organizată! Nici nu credeam că eşti un organizator aşa de bun! Felicitări!

– Nu, eu nu am nici un merit, nu eu am organizat seara poeziei, cei de la Centru, Contabilul-şef… Fără el…

Încerc imediat să intru la WC, să-mi spăl frişca de pe obraz, dar la budă e un du-te – vino de neoprit, iar uşa vânturată ca un evantai acţionează cu putere de ventilator, alimentează sala cu duhoare de rahat, parfumuri ieftine, naftalină, urină încinsă, transpiraţie, borâtură, o mixtură de vomitoriu, dar nimeni nu sesizează, sau nu mai are simţurile treze; prind în cele din urmă closetul liber, cineva a uitat robinetul deschis, chiuveta e plină, debordează, plescăie ca o cascadă, apa în amestec cu borâtura acru-înţepătoare bălteşte în cabină, ar trebui evacuată, mă întorc iute în sală, trag o duşcă bună de horincă şi discret, tacit, procedez la evacuare.

Asistenţa se dispersează în valuri succesive, împleticite dar mulţumite, bâjbâind în întunericul deja bine instalat, orientându-se după stele, după constelaţii.

[Vatra, nr. 9/2015]