Este suficient să fie citită sintagma Softboi mimosa pentru a putea recunoaște marca unei conștiințe poetice genuine, recognoscibilă chiar și luând formula izolat, ruptă total de orice altceva. Cu atât mai mult, raportată la contextul poetic românesc, ea esențializează combinatorica simbolică în care se regăsesc o mulțime de termeni, unii oximoronici, ca experimentalism lingvistic/formal, frondă, intimism, sexualitate, sensibilitate, cerebralitate sau introvertire. Cât timp această sintagmă este chiar titlul unui volum, și încă al unuia de debut, se configurează numaidecât expectanța pozitivă, speranța lecturii unui volum remarcabil. Și așa și este debutul lui Tudor Pop*.
Pentru Kocsis Francisko, scriitorul cu o biografie cât un roman, poezia rămâne prima și ultima dragoste. De la debutul întârziat din 1998, cu Umbrele profetului, până la Terține și alte disimulări* din 2019, au trecut 21 de ani și o activitate literară prodigioasă: 8 volume de poeme, a căror ritmicitate a fost întreruptă, din când în când, de volume de proză, antologii, critică literară, documentare și traduceri din literatura maghiară. Cu toate că traducerile, după cum bine știm, nu fac o literatură, ele o îmbogățesc și fac punți între literaturi iar Kocsis Francisko este unul dintre cei mai harnici luntrași ai ultimelor două decenii, ce a navigat cu măiestrie între cele două literaturi, română și maghiară, făcându-le un imens serviciu, nu știu dacă apreciat la adevărata sa valoare. Bilingvismul său, excepționala cunoaștere a celor două culturi și literaturi vecine au dus la apariția a mai bine de zece volume de traduceri, cu precădere poezie, dar și proză, cu efecte pozitive incontestabile asupra dialogului intercultural.
Ioan Es. Pop continuă exercițiul de filtrare prin poezie a sentimentului de frică, pe care l-a anunțat odată cu Arta fricii. La o primă vedere, un somn pe scaunul electric*, e un volum subțirel, gândit în cinci părți, dintre care doar primele trei comunică între ele prin tema acestei angoase existențiale pe care poetul încă o examinează și extrapolează în varii scenarii. Prin urmare, vorbim despre un discurs poetic centrat din nou în jurul diverselor frici interioare, a degradării fizice, anxietății, bolii, care merg toate mână în mână cu alcoolul.
Laureat al Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia pe 2017, Aurel Pantea publică trei ani mai târziu Execuții*, rămânând unul dintre poeții echinoxiști cu o activitate însemnată, după aproape cinci decade. Individualizându-se în cadrul revistei clujene încă din debut, Aurel Pantea continuă să mizeze pe o tensiune interioară aparte a poemelor, valorificarea imaginarului care l-a consacrat reușind să ofere lectorilor și în volumul de față „cel mai negru lirism de la Bacovia încoace”, în termenii lui Al. Cistelecan.
La doi ani după transpunereafreneziei Centenarului din spațiul românesc pe ritmuri noir prin volumul CenteNOIR, la Crime Scene Press apare volumul colectiv care poartă sugestivul titlu Pandemicon. Povestiri pentru sfârșitul lumii. Pandemicon1nu este însă singurul volum care exploatează evenimentele curente. Aș mai menționa cartea Florinei Iliș, Pandemia veselă și tristă și antologia coordonată de Alexandra Rusu Izolare, în care semnează 20 de autori.
Era aproape imposibil ca o ecuație atât de ofertantă din punct de vedere imaginar, precum realitatea pandemiei, să nu-și găsească tematizări și în creațiile artiștilor contemporani. Încă din primele luni ale lockdown-ului, trusturi de home cinema precum Netflix sau HBO au pus pe masă scenarii – realizate în genul scurt, cel mai adesea – care surprind, în tonalități umoristice sau dramatice, aspect inedite ale acestor experiențe. Doar că, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori când în istorie „viața bata filmul” sau „realitatea umilește imaginația”, majoritatea acestor ficțiuni riscă să păcătuiască prin redundanță, prin stereotipie, printr-o insuficientă transpunere artistică. Astfel încât creatorii de azi care își asumă proba de a merge cot la cot cu realitatea și de a o bate pe terenul ei propriu trebuie considerați de la bun început niște temerari.
Dacă până în prima parte a acestui eseu ne-am concentrat atenția asupra relației hipertextuale dintre Mircea Cărtărescu și Allen Ginsberg, în continuare propun să observăm și câteva mărci ale intertextualității practicate – ocurențe care au rol mai degrabă decorativ. În Măști de azur, poem construit predominant prin aluziile intertextuale, Muntele Rece mestecă „în crevase de șist / un Gary Snyder de plastilină”1, iar referințele la Howl sunt diverse și directe –„Cine mă vrea, cine mă cere / cine mă arde, cine / îmi umple urechile și rinichii și glandele salivare / cu urlet?” – poemul finalizându-se apoteotic cu versurile lui Corso din poemul Power dedicat lui Allen Ginsberg: „We are the imitation / of Power”.
A trecut complet neobservată împlinirea, pe 3 februarie, a două decenii de la moartea Florenței Albu. Poeta și memorialista șaizecistă s-a născut în Floroaica (județul Călărași), pe 1 decembrie 1934. Fiică de țărani înstăriți, „chiaburi” (după terminologia preluată de la sovietici începând cu 1948), fiica lui Ion și a Mariei Albu are de suferit de pe urma etichetei incriminatoare: tatăl său este trimis la Canal, iar tânăra Florența trebuie să depășească piedicile pe care sistemul comunist i le așază-n cale: după absolvirea cursurilor liceale în București, la „Gheorghe Șincai” (1952), este exclusă din Uniunea Tineretului Muncitoresc și nu-și poate da examenul de intrare la Facultatea de Istorie. Lucrează la Fabrica Adesgo (ironic, la numai câțiva pași de liceul pe care îl terminase) ca „ucenică spre calificare”, însă reușește în cele din urmă să se înscrie la Facultatea de Filologie, urmând în paralel cursurile Institutului „Mihai Eminescu”, unde ajunge în primul an de după desființarea Școlii de Literatură. Absolventă în 1957, i se refuză debutul în volum și este, vreme de șase ani, șomeră (din cauza „originii sociale nesănătoase”), având sporadice colaborări gazetărești.
Critica lui Valeriu Cristea redă, în paginile sale empatice şi limpezi, un fel de bucurie de a citi cărţi, de a înţelege lumea complicată a literaturii, în măsura în care, la Valeriu Cristea, „un critic cu fibră de moralist, impresionează bucuria lecturii şi capacitatea de a surprinde nuanţele cu declarată intensitate emotivă, explorând viaţa sufletească” (Adrian Dinu Rachieru). Mai degrabă timid, retractil în fundamentul naturii sale adânci, Valeriu Cristea s-a remarcat şi ca un polemist pentru care critica este o formă de reacţie, de situare valorică, de asumare a unei atitudini, relevante fiind în acest sens, disputele cu Nicolae Manolescu. Asumându-şi simplitatea şi spontaneitatea ca forme de conduită hermeneutică, Valeriu Cristea este, cum zice chiar el, un „descifrator de subtilităţi”, sensurile operelor fiind desluşite cu tact, cu răbdare, cu ezitări, cu înaintări şi replieri, într-un demers ce evită stilul conclusiv şi mania certitudinilor degrabă dobândite. Scrupulos, combativ cu măsură, atent la text, la subtext, dar şi la context, fără să ignore miza etică a operei, dincolo de interesul strict estetic, Valeriu Cristea găseşte, de cele mai multe ori, tonul şi ritmul potrivit pentru a comenta proza lui Marin Preda, Sorin Titel, proza Gabrielei Adameşteanu sau a lui Mircea Nedelciu, dar şi eseurile lui N. Steinhardt, Lucian Raicu şi, nu în ultimul rând, pentru a explora universul abisal al prozei lui Dostoievski.
Orizonturi distante: (re)cartografieri ale literarului
În februarie 2000, Franco Moretti publica Conjectures on World Literature, propunând conceptul de distant reading ca alternativă metodologică la hermeneutica subiectivistă a close reading-ului, în contextul cartografierii intradisciplinare a unei „literaturi a lumii”. Conceptualizat inițial ca extensie a demersurilor de recalibrare a canonului literar ale anilor ’90, distant reading-ul s-a constituit ca indisociabil de prerogativa morală a recuperării non-canonicului din injusta obscuritate a „abatorului literaturii” (Moretti). Demersuri în acest sens, precum construcția de arhive digitale și analiza cantitativă a trecutului cultural, fuseseră avansate anterior în proiecte de sociologie literară și lingvistică ale anilor ’70 și ’80. Totuși, sub influența retoricii polemice a lui Moretti, a speculării hazardate a unei obiectivități pozitiviste și a momentului de vulnerabilitate epistemică pe care studiile literare îl traversau la începutul anilor 2000, distant reading-ul a devenit obiectul controversat al unei mitologizări nejustificate, conceput ca atac scientist și ezoteric asupra autonomiei disciplinare a studiilor literare.
revistavatra.org 