Trei eleve au prins-o pe o colegă, au imobilizat-o, i-au tăiat părul şi au ars-o cu ţigara, spre amuzamentul celorlalţi colegi. Un profesor a bătut un copil de 17 ani din clasa a VIII-a pe motiv că acesta îl ameninţa cu bătaia, de i-a făcut vânătăi pe fund şi a surzit de o ureche. Un elev s-a îndrăgostit de profesoara de română, au trăit împreună o poveste de dragoste, consemnată într-un jurnal intim, apoi, părăsit, elevul s-a aruncat de la etaj.
Pe suprafața netedă ca oglinda a unui lac, cade o pietricică. În jurul ei, cercuri concentrice par că se deplasează către maluri sau se pierd în larg, însă o frunză uscată de salcie sau bărcuța de hârtie care s-ar afla în preajmă nici nu se apropie, nici nu se îndepărtează, doar saltă și coboară de câteva ori în același loc – ca un semn de întrebare. Dacă în loc de o pietricică arunci două, undele se intersectează la un nivel secundar de ordine, pentru o clipă crestele lor se suprapun, bărcuța saltă de două ori mai sus, apoi fiecare își regăsește drumul de mai înainte.
Nu mă îndoiesc că orice carte este o carte de amintiri, literatura nu este de fapt decât un alt nume al memoriei. Cu atât mai mult o carte mărturisită de memorii. Nimic mai simplu, s-ar părea: scrii ceea ce îți aduci aminte. Dar ce îți aduci aminte? Ce nu cât. Pentru că îți aduci aminte, evident, doar o parte din ceea ce a fost. Dar se poate întâmpla să îți aduci aminte și ceva diferit de ceea ce a fost? Memoria își ia libertatea de a selecta, iar selecția este făcută în funcție de starea de spirit și de ideile de atunci și de acum (ceea ce nu e nici pe departe același lucru) ale celui care își amintește. Iar valoarea, sensul, farmecul, arta cărții de memorii se naște din relativitatea aflată în continuă mișcare a acestei selecții, din golurile și plinurile căreia se naște nu numai construcția amintirii, cu portretele personajelor pe care le conține, ci și portretul celui ce își amintește.
În anul patru, când am făcut specializare în filologie romanică, nu mai audiam decât cursuri de lingvistică.
Dar în camera de cămin le auzeam pe colegele mele vorbind despre cursul lor de critică literară interbelică, despre Lovinescu și mutația valorilor estetice.
Teoria mi s-a părut corectă, și exemplul pe care l-am găsit a fost Craii de Curtea veche, ce stil desuet, învechit folosea Matei Caragiale! Citisem cartea cu condescendență, un pic pe sărite și n-am prins niciuna din aluziile erotice care, voi vedea mai târziu, făceau deliciul subtililor membri ai clubul ”mateinilor”.
Volumul Rediscovering Eastern-European Universities: Perspectivesfrom the Interwar Period, coordonat de Irina Nastasă-Matei şi Zoltán Rostás se înscrie într-o serie de contribuţii privind analiza instituţiilor de învăţământ şi cercetare prin prisma rolului lor în producţia şi diseminarea cunoaşterii, a raporturilor între putere şi ştiinţă, precum şi a impactului lor social. Instituţiile amintite nu sunt abordate ca entităţi autonome, ci ca medii profund legate de curentele ideologice influente din epocă, de politicile publice sau tendinţele sociale. Iniţiativa celor doi coordonatori reprezintă varianta în limba engleză a unui volum lansat în 2016, al cărui corpus iniţial de 10 studii a fost extins cu încă 4 capitole (vezi Irina Nastasă-Matei, Zoltán Rostás «coord.», Alma Mater în derivă. Aspecte alternative ale vieţii universitare interbelice, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj/Eikon, Bucureşti, 2016). Cartea se înscrie, de asemenea, în agenda de cercetare a grupului de dezbatere intitulat „Cooperativa Gusti”. Publicaţiile promovate de acest grup informal de cercetători propun nu doar analize ale activităţii Școlii gustiene şi ale impactului acesteia la nivelul istoriei ştiinţelor sociale, ci şi investigaţii privind instituţiile şi a politicile inspirate de Școala gustiană în epoca interbelică, precum şi a reverberaţiilor sale postbelice.
„În «lada de zestre» a neamului care e folclorul, activiștii culturali au răscolit, neobosiți, de-a lungul deceniilor de comunism. Și au pus în vitrină numai «piese» eroice: ciobani și haiduci exemplari, cântări aseptice, basme pentru copii. Ba chiar au inventat ridicole strofe lăudând prezentul harnic și mărețul viitor. Rezultatul e că multor români li se face gura pungă numai auzind cuvântul «folclor»…” Nu știu câți dintre colegii de breaslă s-ar încumeta să scrie cu atâta luciditate despre felul cum s-a construit receptarea actuală a folclorului, darămite să vâre o asemenea frază sub ochii potențialilor cititori, pe coperta a patra a unei cărți care are drept obiect… folclorul.
Iulian BOLDEA – Folclorul. O perspectivă postmodernă
În contextul etnologiei româneşti actuale, Otilia Hedeşan este, fără nicio îndoială, o voce de autoritară prestanţă ştiinţifică şi academică. Continuând activitatea etnografică a folcloristului Vasile Tudor Crețu la Universitatea de Vest din Timişoara, Otilia Hedeşan a colaborat cu mari etnologi români contemporani (Mihai Pop, Nicolae Bot, Ion Cuceu, Nicolae Constantinescu etc.), dovedind spirit de iniţiativă, energie şi dinamism în proiectele pe care le-a coordonat. Un exemplu concludent este Research Center for Heritage and Cultural Anthropology (RHeA) în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea tineri cercetători din domenii înrudite (antropologie, etnologie, studii literare, arhitectură, muzicologie etc.), angrenaţi în proiecte ce valorizează patrimoniul cultural regional. Adevărata ţintă a cercetărilor Otiliei Hedeşan este reprezentată de istoria recentă a fenomenului etnologic, perceput din perspectivă postmodernă, fiind evaluate totodată cu simţ al nuanţei şi subtilitate unele toposuri exemplare ale etnologiei, de la fenomenul povestitului, la sfera complexă a mitologiei populare, la orizontul ritualităţii sau la mecanismele etnografice ale sărbătorii. Cărţile Otiliei Hedeşan sunt ilustrative în privinţa redefinirii etnologiei din perspective inovatoare, postmoderne: Șapte eseuri despre strigoi (1998), Pentru o mitologie difuză (2000), Folclorul. Ce facem cu el? (2001), Lecții despre calendar: curs de folclor (2005), Mă razumești, fata mea? Note de teren pe Valea Moravei (2007), Luai Uzdinu de-amăruntul. Amintirile unei povestitoare prodigioase: Mărioara Sârbu (2015). În câteva observaţii sintetice, Ion Şeuleanu relevă cu acuitate profilul autoarei: „Otilia Hedeşan ni se înfăţişează ca o excelentă cunoscătoare a realităţii etnofolclorice anchetate pe care o «citeşte» cu o pătrundere de-a dreptul lăudabilă. La fel de familiarizată pare a fi şi cu ceea ce ţine de reliefurile de mentalitate şi de psihologia comunităţilor folclorice şi tradiţionale, ca şi de traseele pe care aceste colectivităţi tind a evolua în noile contexte configurate de o multitudine de factori socio-economici ori numai culturali, caracteristici unui prezent supus schimbărilor de tot felul.”
revistavatra.org 