Volumul Industria liniștirii adulților*, al Anastasiei Gavrilovici, premiat la secțiunea Opus Primum al Premiului Național de poezie „Mihai Eminescu”, oricât de atipic se arată în peisaj, esențializează sau cuantifică vârsta poetică în care se încadrează autoarea. Astfel, îi ies în relief o continuare a detabuizării și licențiozității, explorarea traumei, aderența la real, reflexia biografică, activismul sau pledoaria politică/etică, instrumentalizarea deci a poeziei în scopul păstrării, de nu chiar al recuperării umanului sau ca formă de rezistență în fața alienării consumeriste.
Volumul de față* cuprinde o parte din ,,biblioteca vorbită” a lui Emilian Galaicu-Păun, fiind o materializare în plan fizic a rubricii sale, Carte la pachet, de la Radio Europa Liberă. Din peste 750 de titluri despre care autorul a vorbit în ultimii 15 ani, acesta selectează un sfert din ele pentru a fi incluse în Cărțile pe care le-am citit, cărțile care m-au scris. Mai precis, el se angajează în întocmirea unei liste scurte a celor mai bune cărți străine de beletristică din ultimii 10 ani, care au intrat pe piața de carte din România. La o primă vedere, demersul e redundant întrucât textele sale reprezintă copia fidelă a discursului de la radio, cu același caracter oral și limbaj simplu, natural, adresat oricărui tip de ascultător/cititor. De cealaltă parte, din perspectiva obiectivului personal de promovare a literaturii, cartea vine în completarea unui proces de marketing literar constant care lansează deviza scriitorului (Carte Diem) și sub formă scrisă.
Tonul: „…pentru că acolo trăiau oameni de cele mai diverse origini – într-o zi puteai auzi şapte sau opt limbi.”
(Elias CANNETI. Limba salvată)
Marea era schimbătoare, încât a fost nevoie de câteva râuri bune pentru a o lega de ţărm, dar şi aşa-i trasă când la un mal, când la altul, în funcţie de apele teritoriale. Grecii antici i-au zis Ospitalieră (Pontus Euxinus) dintr-un malentendu cu persana axaena (neagră), care lor le suna ca axeines (neospitalieră); modernii, mai cu picioarele pe pământ, au mers totuşi pe mâna perşilor, Marea Neagră; chit că dacă stai să te gândeşti are tot atâta întunecime pe cât cerneala albastră – acesta fie-i numele! – negreaţă, în ideea că prin inversarea termenilor – Cerneală pentru Neagră, şi Albastră pentru Mare – suma ecuaţiei rămâne aceeaşi. Prinsoarea vânoasă a râurilor, departe de a fi slăbit de-a lungul timpului, se simte şi ea în mod diferit, mai puţin influenţată de cotele apelor, cât de popoarele ce trag de ele, disputându-şi astfel malurile sau cursul superior/inferior, după cum le-a fost aşezarea. Rareori de-o apă curgătoare trage un singur neam, şi – de cele mai multe ori – nici măcar în acelaşi sens; de regulă însă, se înhamă două sau trei naţii, la nevoie şi o duzină întreagă, opintindu-se din răsputeri s-o stăpânească, vai! cu riscul de a fi luate la vale şi duse, fiecare pre limba lui: Danubius, Donau, Дунай, Dunărea…
Cursuri, toată ziua, la Censier: geografie, prima oră de limbă română. Între ele, îndelungă confesiune cu prietenul M.I., la cafeneaua « Royal Mirbel ». Viaţa lui simplă şi modestă în Brazilia, experienţa timpurie a suferinţei, un fel anume de a « învăţa » lumea. Reticenţele lui faţă de mine, venit din altă parte a continentului. Apoi, proiecte literare, – el de teatru, eu de poeme.
Să fiu sincer, în anii din urmă am avut mari îndoieli în ce privește calea prin care se înmulțește poporul român. Am ajuns chiar să cred că a părăsit dreapta cale a procreerii sexuale în avantajul polenizării sau clocitului.
În fond, nici nu-ți dai seama când se produc modificări, dacă ele au loc treptat. Când ești profund marcat de revoluție, nu mai vezi evoluția. Aşa se face că, urcând mai ieri într-un mijloc de transport în comun, văd o femeie cu măscuță albastră pe botic, cu un copil mic în brațe, agățată cu o mână de bară.
Cât de tare și de dureros doream să ai dreptate! Și totuși, când rămâneam singur, mă îndoiam că un sunet sau un grup de sunete, chiar dacă îl vom numi imn, chiar cântat simultan de mai multe voci, pentru a forma un mănunchi puternic ca o rază laser, și mai ales cântat numai în gând, ar schimba ceva în ordinea lucrurilor. Cum ar putea niște semne care codifică acel sunet să transmită un mesaj pe care nimeni nu-l înțelege, deși toți îl simt sau îl presimt? Dacă zece oameni vizualizează simultan cifra cinci, oare va căpăta aceasta corporalitate? Eram dispus să admit că televiziunea este un vis comun. Descifrând ordinea implicită a unui semnal primit de la mare distanță, poate să producă structuri mentale și să creeze imagini sau să inducă iluzii care pot vindeca sau, dimpotrivă, îmbolnăvi mentalul colectiv. Dar, oricât mă străduiam, nu reușeam să admit că mintea mea este un ecran de televizor care primește semnale de la un presupus câmp ondulatoriu. Dacă Universul e undă, adevărata mea conștiință este emisă în altă parte, iar asta care vorbește sau scrie este doar proiecția ei locală, vibrație decodată. Trebuind să înțeleg de aici că materia însăși este proiecția localizată și impură a Rezonanței… Universul e orice, nu știm ce denotă acest cuvânt, mult prea abstract pentru a numi ceva anume. În loc să-mi răspunzi, mă întrebai: nu ai avut niciodată impresia că mâinile tale nu-ți aparțin? Fiindcă mâinile nu sunt decât creația activității mele de reprezentare. Așa cum sunt cuvinte care spun altceva decât ceea ce spun.
Ion Breazu face parte din prima generație de profesori care au predat literatura română la Universitatea din Cluj după Unirea din 1918. Cartea lui, intitulată Literatura Transilvaniei, a apărut în 1944, când universitatea, cu studenții și profesorii ei, se afla în refugiu la Sibiu, ca urmare a Dictatului de la Viena. Deși nu este o prezentare exhaustivă, cum titlul ne-ar putea lăsa să credem, cartea fixează totuși liniile directoare pentru o istorie a literaturii române din Transilvania din secolul al XVIII-lea până la cel de al Doilea Război Mondial. Autorul a început să lucreze la o asemenea istorie încă din perioada interbelică, publicând capitole disparate în revistele de atunci, fără a reuși s-o ducă până la capăt.
revistavatra.org 