Andreea Pop – Straturi
Acordor de teremin, volumul cu care debutează Daniela Hendea, e construit pe fondul unei tensiuni permanente derulate în subteran. Controlul și mișcările lui bine calibrate, reperabile peste tot, țin de maturitatea cu care poeta își dozează tot acest „rețetar” convulsiv pe care îl pune la bătaie și pe care sfârșește prin a-l configura ca pe o mitologie proprie cu un contur extrem de individual.
Andreea Mirț – Povești cu supereroi
De la debutul cu volumul de proză scurtă Povestiri din adânci tinereți (Cartea Românească, 2006) până la plachetele de poezie Nu există cuvinte magice (Tracus Arte, 2013) și Voi folosi întunericul drept călăuză (Cartea Românească, 2016), Andrei Mocuța s-a impus prin stilul ironic și prin discursul ludic, unde intersectează teme sociale și experiențe personale, construcții ficționale și note autobiografice. Astfel, revenirea la proză scurtă cu volumul Superman vs. Salinger. 88 de povești cu (super)eroi* îl reconfirmă prin stilul inconfundabil și experimental. Citește în continuare →
Ioana Boștenaru – Patru ani de gardă
Debutând în 1982 cu placheta „Scrisori din muzeul pendulelor”, apărută la Editura Albatros, Viorel Mureșan, singuraticul poet echinoxist, și-a conturat treptat o poziție aparte. Pauza editorială destul de mare înregistrată după momentul 1982, generată și de situația politică, după cum atestă într-unul dintre interviuri, nu s-a repetat, acesta fiind o prezență constantă pe scena poeziei române începând cu deceniul al nouălea. În acest sens, antologia publicată în 2015, Poștașul rural (Editura Școala Ardeleană), reunește o selecție de poeme din cele zece cărți ale autorului, care evidențiază diverse fațete ale poeziei sale. Citește în continuare →
Nina Corcinschi – Realitatea ca o hologramă
Eseist, publicist și critic literar, lider de opinie la Europa Liberă, Vitalie Ciobanu părea că-și ignoră vocația de prozator. După romanul său Schimbarea din strajă – o apariție paradigmatică în proza postsovietică, o reîmprospătare postmodernistă a convenției romanului istoric – au trebuit să treacă aproape trei decenii, până ca scriitorul să publice o nouă carte de ficțiune, Zilele după Oreste.* Așteptarea a meritat, apariția acestei cărți ține de momentele de vârf ale unei literaturi. Articulările narative deosebit de subtile și nuanțate, construcția etajată și sofisticată, frazarea măiestrită vorbesc chiar din primele pagini despre un profesionist desăvârșit al scrisului. Citește în continuare →
Poeme de Emilian Galaicu-Păun
Liebestod
februarie-i luna făcută din streşini şi lume cu capul în nouri[sprezece].
încă n-ai scăpat bine de Valentine’sDay şi-ai dat de Dragobete.
după-amiaza de miercuri împarte oraşu-n bărbaţi [pe]trecuţi de… şi fete.
50 (neîmpliniţi). (încă) 19.
nu în ciuda, ci graţie – tot aşa cum, din amonte-n aval, diferenţa
de nivel face râul să curgă –, şi dragostea stă-n diferenţa de vârstă.
„tu de unde ştii toate anecdotele-acestea despre impotenţă?!…”,
l-a-ntrebat ea, c-un tremur abia perceptibil în glas. (rima: vâr – stă Citește în continuare →
Dialog cu Alexandru Ruja: „Critica literară reprezintă o înaltă magistratură”
– Stimate domnule Profesor Alexandru Ruja, împliniți anul acesta 75 de ani. Cum vă simțiți la această vârstă? Care este starea unui om la 75 de ani?Văd că la această vârstă sunteți încă deosebit de activ, urmăriți aparițiile editoriale, scrieți cărți, colaborați la reviste.
– Nu pot răspunde altfel decât printr-o comparație cu o vârstă prin care am trecut deja. Deci, nu mă simt nici mai rău, dar, evident, nici mai bine ca la 70 de ani, spre exemplu. Dacă cineva ar spune că la 75 de ani organismul său nu-i dă din când în când semnale că există și că trebuie să te mai întorci spre el la diverse intervale pentru a-i evalua starea, nu l-aș crede. Spun, deci, că primesc, din când în când, semnale de la propriu-mi corp, care mă atenționează. Dar nu este nimic grav. Pot spune chiar că este bine. Citesc, scriu, rămân într-o stare activă, fiind convins că lipsa de activitate, moleșeala, tendința spre letargie pavează încet dar sigur drumul spre boală.
Ion Pop – Jurnal parizian










