de VATRA

Exerciţii de echilibru

Andreea POP

 

botnaru

Linia pe care se înscrie lirica lui Virgil Botnaru din Return to Innocence (Casa de Pariuri Literare, 2014) transcrie, cel mai adesea, desenul cotidian prins în fire de brocart cenuşiu. Alimentată de o tensiune subterană discretă, care se lasă ghicită mai mult în subtext, nervura versurilor surprinde, în irizări difuze, detaliul neurastenic: „nu mai simt decât dureri matinale/ tremurul unghiilor netăiate/ clănţănitul dinţilor galbeni”, nu e cazul să dezvălui totul. În bună măsură, o asemenea cantonare a discursului în perimetrul notaţiei de criză şi al gesticulaţiei mecanice traduce o preferinţă pentru focalizarea pe detaliul de atmosferă izolată şi pe decupajul intim.

Este cazul poemului care dă titlul volumului şi care oscilează între reveria cu reminiscenţe biblice şi radiografia cerebrală acută, ambele transpuse pe fondul unei veri indiene: „un august/ de combinat siderurgic// singur la casa cu pomii tunşi/ până la piele/ te bucuri că poţi lăsa/ de pe tine toate hainele// pâinea e numai a ta/ şi vinul/ pentru orice desfătare/ de taină// linişte ca nicăieri// doar telefonul-/ animal flămând/ te trezeşte// noaptea// îţi vine să umpli frigiderul/ cu propria carne”. În cele mai multe locuri, sondajul interior se consumă la o temperatură ceva mai moderată (nu mai puţin sugestivă), sfârşit în rostire stăpânită, mai ales prin operarea cadrelor (s-a văzut deja că poetul are o îndemânare specială pentru montajul bine calculat; o remarcă, între alţii, Ion Pop, în România literară nr. 31/2014). Ce e interesant şi totodată definitoriu pentru poezia lui Virgil e că astfel de cronici angoasante sunt tratate uneori foarte eficient printr-un transfer de sens în care „spovedania” materialităţii domestice ia locul confesiunii directe. Valorificată în acest fel, sensibilitatea convulsivă derulează instantanee domestice maligne, ce echivalează cu tot atâtea metafore ale propriei interiorităţi tensionate: „la masa din bucătărie/ singurătatea-şi trosneşte degetele// ibricul bolboroseşte/ rugăciuni// gânduri roase până la/ pământul natal de sub unghii// pereţii nasc umezi/ lucrurile intră pe fereastră// somnul doarme cu genunchii la gură”, fără ţigări. Într-un alt poem, asemănător, efectul va fi de-a dreptul cinematografic: „lumina s-a umplut cu uşi ferestre/ preşuri scaune mese// haine răstignite pe umeraşe/ blestemă claustra// frigiderul sforăie/ ca un fumător bătrân// piunezele din pereţi/ au rămas fără rost// sertare închise în sine// până şi singurătatea ar fugi cu altul// în curând/ în dulap va începe să plouă”, suspans. Între sincopele progresiei decupajelor „casnice” se leagă corzile nevralgice ale acestei poezii, căci poetul evită cu succes orice formă de exhibiţionism sau spovedanie patetică; atunci când se confesează, totuşi, o face cu reţinută gravitate şi solemnitate a descrierii: „cred că mi-a rămas/ identitatea acolo// în dimineaţa când soarele/ îşi ascundea în nisip/ pielea de şarpe”, cu alineat. În linii mari, tăietura versurilor trasează peste tot o ţinută lirică de autocontemplaţie şi rodaj interior, care preferă tatonarea echilibristică în defavoarea expansiunii exterioare.

O vor susţine, alături de poemele de sugestie senzuală din poem, xxx, sexul ei, misivele „etilice”, proiectate aproape psihedelic, din beţie cu maximilian, times new roman, sau weekend, consumate, toate, pe fondul aceluiaşi imaginar spasmodic. Lor li se alătură câteva „partituri” biografice, trase pe o peliculă difuză. Indiciile exterioare, expeditive, atâtea câte sunt – catedrala, cafeneaua, cinematograful, mall-ul, gara, cimitirul, berăria –, au un rol pur decorativ. Că despre o poezie decantată, trecută prin experienţă livrescă şi rafinare compoziţională e vorba în acest volum, o dovedesc din plin haiku basarabean, abţibild ori conclusiva pantomimă. Întâia calitate a liricii lui Virgil Botnaru o dă simţul propriei măsuri.

________

* Virgil Botnaru, Return to Innocence, Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2014

 

* * *

jdumitru

De o temperatură mai ridicată, dar care trădează o aceeaşi sensibilitate în criză, alimentată pe fondul unei schiţe cotidiene disfuncţionale, este lirica lui Justin Dumitru din black aphrodisiac (Tracus Arte, 2014). Gesticulaţia lirică se exersează aici în două direcţii principale, frecventate alternativ, care antrenează un discurs compozit, străbătut de volute divergente.

Evidentă e, mai întâi şi mai ales în prima parte a volumului, o pronunţată componentă senzuală a materialului liric. Derularea unor astfel de secvenţe se face cu o anume mină reţinută, echivalentă cu un soi de cavalerism desuet, de ţinută veche, şi consolidată printr-o dozare economicoasă a versurilor şi o percepţie rafinată a subtilităţilor („hainele ei cu miros/ de vanilie, hainele ei cu iz urban de motoare/ şi tutun”). Exhibiţia confesivă şi elanul temperamental pe care le-ar putea solicita exigenţele convenţiei erotice sunt evitate, uneori, printr-o nuanţare autoironică menită a reclama clişeul încetăţenit: „am urmat-o pas cu pas, am ţinut în braţe un trandafir/ înflorit şi am uitat fiecare gest strategic, nici un/ don juan, nici un casanova, nici un cary grant,/ nici un di caprio. i-am simţit corpul ca pe o incantaţie/ străveche care-mi chema din cochilie curajul de a iubi./ am aburit ferestrele, oglinda, televizorul şi am scris cu/ degetele «sunt lângă tine» şi «iubirea e o lecţie târzie»/ iar în jurul acestor scurte mesaje am desenat puerili/ inimioare mari şi mici.”, juliet rose. În aceeaşi logică a pendulării între reportajul cast şi ironic (predomină primul, totuşi) vor fi tratate, pe rând, epistola postmodernă din love eCard, mecanica vieţii de cuplu mondene (descifrată în tripticul soţ încornorat – soţie „împopoţonată” – „cabrio negru căruia îi vibrau/ portierele de la subwoofer”), sau reminiscenţele erotice infantile din o mică istorioară de familie. Uneori, vocaţia poetică se exersează candid în zona teoretizării şi a definiţiei romanţioase: „bărbaţii nu dovedesc că/ merită o femeie decât atunci când cedează şi respiră/ cu ea în nebunia lor frumoasă şi obişnuită.// femeia care îşi scrie zi de zi cu fiecare sărut/ numele pe buzele tale e cea pentru care florilor/ oceanelor, dimineţilor, apusurilor, razelor/ le vei da numele ei.”, te-am ♥ până la uitarea de sine. Imaginarul de la care se revendică această secvenţă a volumului rămâne, însă, în bună măsură, unul care uzează de o distribuţie postmodernă, din sferă hollywoodiană (jonah falcon, gabriela isler).

De la o poezie cu un parfum discret dulceag în poemele de început, la versul militarist, incandescent, din secţiunea „outside the joint circle”, trecerea e substanţială şi angajează o tonalitate lirică pe măsură. Frazarea se face acum cu o amplitudine radical intensificată, care topeşte critica socială şi revolta postmodernă în formă caustică. Aici poate fi reperat nodul „de criză” al aphrodisiacului, comoţia violentă, prin focalizarea pe spectacolul degradării generalizate şi a felului în care modulaţiile acestuia se răsfrâng asupra gesticulaţiei lirice arborate de poet. Desfăşurarea acesteia trasează seismograme la cote înalte: „sunt un artist desăvârşit, ardeţi covorul roşu, eu vreau/ un covor/ monetar care să-mi gâdile tălpile. arta mea e un dans/ pe cărbuni încinşi, e sitcomul de duminică seară./ […] urbanizaţi-vă! lobotomizaţi-vă! intraţi/ în rândurile/ societăţii roz şi pufoase. ăsta e jocul secolului următor./ nu lăsaţi să/ ţâşnească mila din oceanul de ură. fiţi fiare libere, excitate./ şi mândre/ de sângele artistului vostru./ aplaudaţi cum prind din săritură macete între dinţi.”, moartea îţi cere autografe. De la o astfel de retorică a poemului-stindard se vor declanşa, mai apoi, câteva reflecţii transcendentaliste pe care le degajă versurile, în maniera lui Thoreau, care condamnă „statuile” cotidiene („evoluţia nu e sinonimă cu prosperitatea,/ ci cu dezumanizarea, adică atunci când vom plânge/ cu lacrimi digitale”) şi exaltă nostalgia începuturilor. Ele „trădează” un pacifist de fond (autodeclarat), pentru care salvarea dobândeşte semnificaţii cathartice: „gesturi simple, i-am spus. atât ne-a rămas./ o îmbrăţişare sau o palmă de alinare ca o/ aripă de vultur prăvălită/ pe umărul drept.”, gesturi simple. Cam în aceeaşi manieră în care poetul îşi asumă poziţia în raport cu propriul demers livresc: „poezia a făcut totul pentru mine, eu nu am făcut nimic/ pentru ea. nu am făcut-o să strălucească. am decorat-o/ cu spinii realităţii sumbre şi am picurat peste/ fiecare poem o lacrimă”, enjoy!. O voce de copil îmbătrânit înainte de vreme, apocaliptică şi profetică simultan, uneori distorsionată de amplitudini stridente, străbate  poemele lui Justin, care amintesc pe alocuri de poezia unui Radu Niţescu (mai ales prin cele câteva inserţii „americăneşti” – „super bowl”, „new york giants”, „beverly hills”, „upper east side”, sinucigaşii de pe golden gate) ori Ovio Olaru (prin imaginile alienării umane din ultima parte a Pilotului).

________

* Justin Dumitru, black aphrodisiac, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

 

* * *

cmatei

Nu e loc de scăpare din Lanul cu sârme întinse (Tracus Arte, 2014), ci doar de criză interioară vehementă şi depoziţie terifiantă. Cătălina Matei scrie aici o poezie convulsivă, fără milă de sine şi notabilă mai ales prin frecvenţa cu care apelează la imaginarul visceral (că poeta are o afinitate deosebită pentru exhibiţia carnală au remarcat-o şi alţi comentatori înainte), care nu admite promisiuni hristice de niciun fel.

Aşa se face că versuri ca „plouă cu fiare de călcat încinse/ se strâng pereţii/ cu tine-n menghină” (nutemaiubesc) dau cea mai autentică notă a ţinutei lirice. Cauza unei asemenea fizionomii pline de asperităţi a Lanului nu ţine întotdeauna strict de „fişa” de cuplu (deşi o explică decisiv în câteva locuri, mai ales acolo unde scenariul conjugal tensionat interferează cu alienarea maternă, ca spre exemplu în te urăsc în timp ce dormi, asimilare a „lecţiei” Sylviei Plath), ci derivă dintr-un soi de „conformaţie genetică”; exerciţiile de tatonare a visceralităţii interioare se ramifică pe întreaga sferă de cuprindere a discursului, cu o intensitate neştirbită, ce merge uneori până în zona notaţiei sumbre şi groteşti (descrierea de tip post partum a traumei din avort e edificatoare). Cel mai frecvent, însă, poemele Cătălinei se exersează cu aplomb pe direcţia radicalizării unor serii de imagini ale alterităţii corporale, derulate cu o impetuozitate care anulează orice soluţie de compromis: „fug/ mă-ncurcă mâinile urechile tălpile/ mă-ncurcă fiecare înghiţitură de apă/ şi părul ce tot flutură mă-ncurcă/ mi le-aş da pe toate jos// plec/ în loc să fac bagaje despachetez/ m-am luat m-am aşezat pe pat/ descos pielea/ scot toate măruntaiele/ rup oase fire tendoane// la mâini am renunţat/ să n-apuce să nu strângă/ să nu lovească să nu mângâie// doar picioare şi ochi/ şi mă-ncurcă degetele”, încotro. Din când în când, „vânătoarea dinăuntru” este transpusă într-o reprezentare animalică a stării de paroxism: „nişte vulpi prea mici/ îmi deşurubează capul de pe umeri/ îl duc departe”/ „vrăbiile nu pleacă la frig/ se-nghesuie în pieptul meu” / „mi se zbate un vierme în tâmplă”. Toate aceste proiecţii teribile demonstrează predispoziţia cerebrală a poetei, care face din ghilotină instrumentar primar de raportare la datele realităţii.

E de la sine înţeles, prin urmare, că prin acelaşi filtru malign vor fi topite şi uzura sentimentului religios (cu dumnezeu în stomac), consemnarea antropofobică, ori notaţia livrescă dintr-un poem ca noaptea o halcă de carne. Profesiune de credinţă şi manifest, totodată,  versurile din Libertate e unde echivalează cu o pauză de respiraţie, după „bătăliile” încleştate de mai sus: „libertate e când afli că/ se poate oricum/ se poate fără orice/ se poate fără oricine// libertate e când refuzi// nevoie după nevoie după nevoie după/ libertate e libertate e libertate e/ bucurie în aerul dimineţii/ e de la capăt şi asta e bine”. O demonstraţie de promenadă prin purgatoriu fac poemele din acest volum.

_______

*Cătălina Matei, Lanul cu sârme întinse, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

 

 

[Vatra, nr. 6/2015]

 

de VATRA

Minirecenzii (9)

Georg Lukács, Istorie şi conştiinţă de clasă. Studii despre dialectica marxistă, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Tact, Cluj, 2015

lukacs

Oricum ai lua-o, e puţin ciudat ca, după 45 de ani de dictatură comunistă (sic) şi alţi 25 de ani de civilizaţie europeană (sic), apariţia în limba română a Istoriei şi conştiinţei de clasă a lui Georg Lukács să mai constituie o premieră absolută şi un eveniment editorial. Aceasta nu este doar cea mai importantă lucrare a unuia din cei mai importanţi teoreticieni ai tradiţiei marxiste. Este un punct de cotitură istorică şi culturală majoră, în care ceea ce avea să devină marxismul occidental (şi, pe linia influenţei, teoria critică în sens larg) şi realitatea socio-politică din estul Europei (şi, implicit, unica proiecţie socială de durată a utopiei în istorie) se întâlnesc pentru o clipă, pentru a se despărţi iremediabil după. Un text situat la intersecţia a trei linii de fractură, care concentrează în el practica şi teoria emancipatoare a secolului XX, distribuindu-le totodată liniile ulterioare de fugă: mai întâi, în propria traiectorie filosofică a lui Lukács, în care reprezintă expresia cea mai împlinită a revoluţionarismului său de tinereţe, de care avea să se despartă ulterior într-un compromis tot mai tensionat cu rigorile stalinismului; apoi, ca ţintă comună a tirului încrucişat provenit din ambele capete ale spectrului de stânga, denunţat deopotrivă de social-democraţie cât şi de Comintern; şi, în fine, ca punct paradoxal de întâlnire a ambelor direcţii ce aveau să marcheze, prin chiar scindarea lor ulterioară, istoria marxismului în secolul XX: pe de o parte, traducerea sa în practica revoluţionară de către Lenin, şi, de cealaltă parte, supravieţuirea sa ca simplă teorie în ceea ce avea să poarte numele de „marxism occidental”. În numerele viitoare, vom reveni cu analize detaliate, dezbateri, mese rotunde şi congrese pe marginea acestei cărţi. Pentru moment, să-i salutăm doar apariţia şi să precizăm că ea inaugurează colecţia de ediţii critice „Clasici ai marxismului”, coordonată și impecabil îngrijită de Andrei State și Gabriel Chindea (ultimul dintre ei semnând ţi excelentul studiu introductiv al volumului), colecţie ce va continua prin Istoria revoluţiei ruse a lui Lev Troţki. Să sperăm doar că, între timp, forţele de lectură locale se vor ridica la nivelul relaţiilor de traducere şi editare existente. (Alex CISTELECAN)

 

*

 

Milovan Djilas, Conversaţii cu Stalin, traducere din limba engleză de Sorin Şerb, Corint, Bucureşti, 2015

djilas

Ca autor, celebrul disident al Iugoslaviei comuniste Milovan Djilas a rămas cunoscut mai ales prin volumul de teorie şi istorie politică Noua clasă. Deşi a constituit paradigma criticii socialismelor existente din anii ’50-’60, teoria noii clase suferea prin pronunţatul său moralism (oameni răi, ideologie criminală, birocraţie uzurpatoare), moralism ce avea să fie ulterior evacuat din studiile despre sistemele sovietice, cam în acelaşi timp în care ajungea la deplina sa înflorire şi insistenţă în scrierile lui Vladimir Tismăneanu. În ce-l priveşte pe Djilas, filonul moralizant al teoriei sale privind noua clasă din estul comunist era, totuşi, scuzabil prin dispoziţia umanistă a autorului şi prin aceea că rigorile teoriei erau oarecum străine pentru partizanul devenit disident dar care a rămas, în fond, un scriitor.

Aceste neajunsuri şi inadecvări dispar însă cu totul în acest extraordinar volum de memorii, scris între două detenţii ale autorului şi structurat în jurul celor trei întâlniri pe care Djilas, în calitate de apropiat al lui Tito şi înalt oficial al tânărului stat iugoslav, le-a avut cu Stalin, în tot atâtea contexte încinse din timpul şi imediat după cel de-al Doilea Război Mondial. Ce e fascinant în această carte – poate ca în orice alt volum de memorii politice de acest fel – este scurtcircuitul dintre perspectiva istorică largă, semnificaţia generală şi detaliul particular, anecdota. Suprapunerea celor două perspective e însă aici cu atât mai spectaculoasă cu cât amândouă sunt intensificate la maxim: pe de o parte, un context istoric crucial, dat de războiul mondial şi noua aşezare a estului european, asupra cărora se discută şi se decide în cele mai înalte sfere ale puterii; pe de altă parte, un detaliu anecdotic care împinge stridenţa până la grotesc. Vedem astfel cum soarta conflagraţiei şi a ordinii sociale postbelice este decisă în miezul unei dezorganizări şi precarităţi instituţionale aproape desăvârşite (de pildă uniformele delegaţiei oficiale iugoslave care, din lipsă de material, sunt croite din uniformele italiene capturate), trecând printr-un filtru birocratic de neînţeles (aşteptare de-o lună a vizitei la Stalin, urmată de o întâlnire clandestină şi pe nepregătite în miezul nopţii), urmând ca totul să se decidă în timpul unor chiolhanuri gargantuelice, în care gravitatea deciziilor nu e egalată decât de cantităţile de alcool înghiţite, de glumele nesărate şi de joculeţele frivole inventate ad-hoc ca pretexte pentru noi şi noi pahare – şi tot atâtea decizii. Fără îndoială, personajul care captivează întreaga atenţie e Stalin, pe care-l descoperim în cele mai variate ipostaze: profeţind înţelept despre Germania postbelică (spunând că se va reface în 12-15 ani), trasând opoziţii teoretice între concepte quasi-identice (între naţiune, ca produs al capitalismului, şi popor, ca unitate a proletariatului de aceeaşi limbă), răstindu-se brusc la Molotov sau alţi apropiaţi („La ce naiba te gândeşti? Ai toate ţiglele pe casă?”), dar şi glumind călduros, cu lejeritate („în Germania nu poţi face o revoluţie pentru că ar trebui să calci gazonul”) sau glacial, cinic (către Kalinin, care tocmai acceptase o ţigară de la Djilas: „Nu lua, sunt ţigări capitaliste!”). Planificând noi şi nebănuite structuri statale, prin unificarea regională a ţărilor est-europene (Jugoslavia-Bulgaria-Albania; România-Ungaria-Ucraina; Polonia-Cehoslovacia-Belarus), ordonând stoparea revoltei comuniste din Grecia, de teama occidentului („nu au nici o şansă să reuşească”), condamnând orice politică independentă faţă de URSS a membrilor Cominform („nu vă consultaţi deloc. Asta nu e greşeala voastră, ci politica voastră!”), sau eufemizând teroarea proceselor moscovite (conflictul cu Troţki şi Buharin trecând astfel drept o simplă „ceartă” pe tema industrializării) şi oferind generos ajutoare militare tovarăşilor iugoslavi („Voi vă vărsaţi sângele şi dumneata te aştepţi să te buzunăresc pentru arme. Mă insulţi”.). Un Stalin cu o înclinaţie vizibilă pentru Realpolitik („odinioară, regii, când nu se puteau înţelege asupra prăzii, obişnuiau să dea teritoriile disputate vasalilor celor mai neputincioşi, în aşa fel încât să le poată smulge din mâinile lor la momentul potrivit”), dar şi afişând o ignoranţă uluitoare (ca atunci, de pildă, când contestă cu îndărătnicie că Olanda ar face parte din uniunea vamală Benelux). Şi cu fiecare deplasare de ton şi de toane, o nouă fază istorică şi structură social-politică ia naştere sau se destramă. Cum s-ar spune, un personaj literar fascinant. Păcat doar că dublat de un referent real. (Alex CISTELECAN)

* * *

 

Arnault Skornicki, Jérôme Tournadre, La nouvelle histoire des idées politiques, La Découvertes, Paris, 2015.

skorniki

            Cu impetuozitatea unui asalt de husari, formatul redus al colecţiei Repères o impune, Arnault Skornicki, Jérôme Tournadre întreprind o scurta şi folositoare incursiune în şcolile de istoria ideilor politice care domină dezbaterea intelectuală occidentală a anilor 1970-2000. Tinerii pisari francezi îşi concep razzia intelectuală în teritoriile străine ale tradiţiilor istoriografiei anglo-saxone, germane sau italiene ca o reconectare tonifiantă a dezbaterii hexagonale încă suferindă de trecerea prin pustie impusă analizei politicului de succesul şcolii de la Annales.

            Prima citadelă prăbuşită sub potcoavele analitice este Cambridge cu şcoala contextualismului gândirii politicului, ivită ca reacţie la un idealism conservator trăind într-o Republică celestă a ideilor perene şi neschimbate de la Aristotel la Raymond Aron, dar şi la un marxism gata să uite de viaţa vorbelor în folosul explicitării oricărei suprastructuri ideatice prin baze economice. Dacă nu e loc pentru examinarea monografiilor lui J. Pocock despre Locke, a lui Quentin Skinner despre Hobbes şi ale amândurora despre Machiavelli, avem în schimb o densă punere în relaţie a presupoziţiilor lor intelectuale şi a polemicilor filosofice prin care şi-au format uneltele de lucru.

            Urmează apoi încercuirea unui sistem de fortificaţii reunite de titlu „Noi abordări în istoria conceptelor politice”, a căror comandanţi principali sunt Reinhart Koseleck şi Michel Foucault. De parte germană, Arnault Skornicki arată cum dezbaterile istorico-juridico-filosofice la care au contribuit un Hans-Georg Gadamer sau un Carl Schmitt au dus către marile dicţionare ale şcolii istoriei conceptuale ce-şi plasează perspectiva în diferenţa dintre viaţa trecută şi noţiunile prin care cei vechi au resimţit-o şi croit-o în acelaşi timp. Acelaşi cercetător trece în revistă constituirea metodei genealogice foucauldiene plecând de la tradiţiile epistemologiei franceze reprezentate prin Cuvintele şi lucrurile, înaintând înspre practicile de putere în care sunt încastrate ştiinţele (A supraveghea şi a pedepsi) şi sfârşind cu istoria statului modern examinată sub noţiunea de guvernamentalitate.

            Pentru atacul autorilor studiaţi până aici Skornicki foloseşte artileria sociologiei: nici generalii de la Cambridge, nici geniştii istoriei conceptuale germane sau a genealogiei începută de Foucault nu ar da seama pe deplin de dimensiunea sociologică pe care înţelegerea gândirii politice o presupune. În căutarea remediilor la acest neajuns, cei doi autori îşi adună laolaltă forţele pentru a repera pâlcurile răzleţe de scriitori subsumabili unei „Istorii sociale a ideilor politice”, unde găsim: pe nord-americanii Charles Camic şi Neil Gross care începând cu anii 2000 au mutat descrierea vieţii universitare anglo-saxone din romanele lui David Lodge în  monografii savante despre Parson sau Rorty; pe soţii Wood, Neal şi Ellen Meiksins, care redau tinereţe interpretărilor marxiste, în ciuda unei abordări canonice ce se opreşte asupra „marilor figuri” filosofiei politice, convenite de de două veacuri deja de viaţă universitară; şi, în fine grila „câmpurilor intelectuale” şi a producerii de ideologii sau „doxae” dominante prin care Bourdieu şi emulii săi dau seama de figuri  ca Martin Heidegger sau Anthony Giddens.

            Rezultatul campaniei purtate de autorii prezentei cărţulii: o preţioasă hartă, cartografia marilor direcţii în mişcare în politica ideilor politice! (Claudiu GAIU)

 

*

Souleymane Bachir Diagne, Cum să filosofăm în islam?, traducere de Ciprian Mihali şi Andreea Raţiu, Ideea Design & Print, Cluj, 2015

islam1

„Cerneala savanţilor e mai preţioasă decât sângele martirilor” spune un hadith al Profetului, comentat de gânditorul senegalez Souleymann Diagne. Vorba lui Mahomed călăuzeşte opririle făcute de autor de-a lungul acestei istorii subiective a filosofiei pe tărâm musulman. Aşadar „a filosofa în islam” şi nu „filozofie islamică” pentru că actul filosofic nu e neapărat legat de vreo credinţă, iar autorităţile civile şi religioase îi cer adesea socoteală. Pe deplin justificată noua publicaţie a colecţiei Pluritopic, dedicată reflecţiei în spaţiile non-occidentale, venită să contrabalanseze noul val islamofob european ce acoperă rupturi sociale europene şi atacuri militare americane.

Prezentul volum se aşează pe un loc gol în biblioteca traducerilor şi studiilor româneşti dedicate islamului şi filosofiei sale. În principal, cultura română s-a interesat de religia Coranului prin intermediul esoterismului guénonist, pe o filieră care merge de la interbelicii Mircea Eliade şi Michel Vâlsan, trecând apoi prin însemnări răsfirate în eseurile lui Anton Dumitriu şi Alexandru Paleologu sau, mai clar, la Vasile Lovinescu, pentru a trăi o resuscitare în anii 90 prin seminariile celebre şi misterioase ţinute la Bucureşti de André Scrima. E aici o preocupare adesea nemărturisită pentru o orientalitate intraductibilă, proprie şi creştinismului local sau a unei philosophia perennis uitate, baze ale unui spirit tradiţional. Nimic din toate acestea în textul exegetului african. Fără a pierde din vedere diferenţa religioasă sau culturală a autorilor studiaţi, Diagne insistă asupra contactului, transferului şi dialogului între cei ce practică libertatea de gândire în islam şi filosofii occidentali vechi sau moderni.

Schimburile puse în scenă de Souleymane Bachir Diagne reproduc polemici antice sau recente şi stabilesc similitudini peste secole şi arii geografice. Aşa de pildă, cu prilejul unei dispute legate de invenţia vocabularului filosofic arab, se înfruntă intelectualul creştin elenizant Matta cu grămăticul musulman Sirafi. E o luptă între un universalism, cel al logosului grec care-şi făcea intrarea în limba arabă prin mijlocirea siriacei, cu un particularism lingvistic şi cultural ce apăra geniul specific al arabei, căutând să o protejeze de orice hibridizare prin idiomuri impure. Autorul subliniază modernitatea criticii lui Sirafi, redescoperită mai târziu de Nietzsche şi Benveniste, gânditorul german intuind, filologul francez detaliind ceea ce categoriile filosofiei datorează categoriilor lingvistice. Pe de altă parte, în adevărului etern, presupus de Matta în spatele limbilor, stau articulaţiilor logice ale limbajului, studiate apoi peste secole de Leibniz sau Boole în logicile lor matematice. Este calea pe care se angajaseră traducătorii arabi ai lui Aristotel care au trebuit să transpună o logică peripateticiană calchiată pe o limbă indo-europeană, elina, în care verbul „a fi” avea o încărcătură ontologică considerabilă, într-o structură semitică, unde „a fi” devenea un simplu un termen de legătură. Tensiunile limbă-limbaj sau particularism-universalism sunt aici variaţiuni ale raportului dintre  credinţă şi raţiune. Dar filosofarea islamică nu e niciodată pentru Diagne liberalismul gândului opus habotniciei. Ea este încarnată de un personaj ca Al-Gazali, pe nedrept considerat responsabil de interdicţia religioasă a filosofiei. Critica pe care el o face filosofilor este una raţională şi care ca scop evitarea sectarismului produs de dezbateri fără sfârşit. Conştient de excesele şi fanatismele raţiunii, dar şi de cele ale credinţei, Algazel, cum l-au rebotezat latinii, poate fi privit ca personajul central al prezentului roman filosofic, la analiza poziţiei lui revenindu-se constant pe parcursul eseului.

În 1199, sicriul cu rămăşiţele lui Averroes, repatriat din Marrakesh de familia lui, străbate străzile Cordobei atârnat de spinarea unui măgar. Pentru a-i menţine echilibru, groparii au pus de cealaltă parte un pachet conţinând scrierile savantului. Imaginea s-a conservat, datorită unui poem sfâşietor al lui Ibn Arabi. Secolul al XII-lea sfârşea cu procesiunea funerară a filosofiei pe pământ islamic şi transferul său în universităţile europene. E o imagine la care Souleymane Bachir Diagne aderă. Istoria sa pleacă de la sursele greceşti şi coranice, iar apoi face oprire la moartea lui Averroes. Istoricul african menţionează doar în treacăt imamologia iraniană şi întreaga tradiţie de gândire mistică şi teosofică deschisă de Sohrawardi (1155-1199) şi pentru care dispariţia filosofului andaluz nu a fost ruptură. Renaşterea safavidă şi noul suflu al gândirii persane din secolul al XVI-lea sunt uitate. La fel toate comentariile şi traducerile lui Henry Corbin şi Christian Jambert care contestă teza tăcerii filosofiei în islam vreme de şapte veacuri. În ciuda lor, pentru profesorul Diagne, firul gândirii filosofice este reînnodat abia la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea de către Djamal Al-Afagani, Mohammed Abdou, Ameer Ali şi Muhammad Iqbal care reiau contactul cu filosofia occidentală într-o tentativă de reformă politică şi religioasă a societăţilor musulmane. Primul menţionat este un globe-trotter al timpului său, mişcându-se cu uşurinţă între Kabul şi Paris, între Teheran şi Sankt-Petersburg. Îl vedem aici luând legătura cu istoricul rasialist Ernst Renan, care nu avea altă explicaţie pentru decăderea ţărilor islamice decât slăbiciunea rasei arabe. Al-Afagani este părintele reformismului ce explică supunerea popoarelor musulmane în faţa ofensivei coloniale prin ignoranţă şi cheamă la trezire prin ştiinţă. O menţiune se cuvine şi lui Ahmeer Ali, juristul indian care a citit în reglementările profetice intenţia de a impune egalitatea între sexe.

 Opţiunea reformistă din gândirea lui Souleymane Bachir Diagne îl face să lase deoparte marile figuri revoluţionare ale filosofiei şi poeziei în islam, cum e iranianul Ali Shariati, pakistanezul Faiz Ahmad Faiz sau indonezianul Tan Malaka. Adoptă patronajul misticului sufist african Tierno Bakar (1875-1939) şi mesajului său pacifist şi tolerant, dar nu pomeneşte persecuţiile sale de care administraţia colonială franceză nu era străină. (Claudiu GAIU)

 

 

[Vatra, nr. 6/2015]

de VATRA

Poeme de Viorel MUREŞAN

viomuresan

Vedere de pe balconul lui Hans Castorp (I)

la întoarcerea în oraş

o şosea se răsucea ca o ureche în jurul unui ţipăt

el venise în piaţă

să taie cu briciul un bolovan

se aşteptau ropote de aplauze când

din rănile pietrei se vor prelinge

abia câteva şoapte

pe la ceasurile şase

ziua va fi o ţesătură prin răriturile căreia

se va vedea balet de animale

şi bâlci

mâinile ei

sticle pe apă ce par că se-nclină

norii care îi ies în fugă din ochi

cei o mie de bărbaţi în stofe închise

sprijiniţi în bastoane

stau într-un cerc pe soarele

care se cufundă în lacul montan

Haiku

pun degetele

pe luna de fier topit

de pe geamul tău

Curcubeu

mi-a fost pusă întrebarea

câte feluri de întuneric există

şi câte feluri de lumină există

la care am putut răspunde cu uşurinţă

oricare ţară are un singur drapel

ţara

unde se duc ochii frumoşi ai doamnelor

când doamnele îşi adună pânzele

înfăşurându-se-n ele

cu întreg soarele atârnat de mâini

are la fiecare balcon

câte o eşarfă de întuneric

Întrebarea e numai un şarpe

odată cu circu-n oraş soseşte şi golul

care coboară pe străzi

schimbând costume negre în fiecare fereastră

cu capul în jos

ca un semn de-ntrebare

de pe straturile proaspăt săpate

se ridică uşi

prin ele pătrunde

o pereche de foarfeci

în urmă aerul rămâne un pahar gol

ai apucat să mă-ntrebi

versul e peştele care sparge cu coada oglinda

şi te stropeşte cu sânge

doi nebuni se jucau c-un mosor

căruia-i ziceau soarele lor

unul de pe tambur

limba şi-o despletea

iar celălalt nici măcar

limbă n-avea

întrebarea a fost doar un şarpe

Haiku

c-o floare de tei pe chelie

bătrânul

trece lin pragul

Vedere de pe balconul lui Hans Castorp ( II )

zilele par lanterne plutitoare

pe faţa unei femei care se îneacă

ele sunt încă în calendar

nopţile

sunt din mătase roasă de molii

şi stau întinse pe sfori

ele par lanterne îngropate

 

 

Spălându-şi de sânge cuţitul

o cu totul altă privire avură

după ce au traversat trâmba de praf

ochii mei

coborând treptele duceau între ei

o casă care astă-toamnă a ars

şi o ţineau de acoperişul ei roşu iar fumul din hornuri

părea o conversaţie dintre doi vânători

acei ochi i-am mai văzut undeva

şi prin apropiere se aude cum se potcoveşte un cal

în casa noastră cresc pe pereţi dealuri

trenul opreşte în dreptul fiecărei oglinzi

cu ochii aceştia m-am mai întâlnit undeva

cu ei văd printre copaci

felinarul de gheaţă al munţilor

Haiku

un fruct sălbatic

în gura unui copil –

tăceri peste gard

Chipul care nu râde

spală dealurile astea de verde

mână tunetele tot mai tare

prin urechile acului

gândurile mi-au adormit cu gura deschisă

pe tavanele ochilor

s-au înroşit aţele de păianjen

aştept întâlnirea cu zorii

ca pe o durere a sângelui

Martie timpuriu

într-o grădină

printre straturi de flori albastre şi albe

o pisică

ascultă acordurile unui prohod

după cum se pun albinele

pe ghiocei sau pe zambile

ea înţelege că preotul însoţeşte

bărbat

sau femeie

Oglindă

din negru

părul meu s-a făcut alb

aşa ca noaptea

în jurul unui lămpaş

Haiku

ochiul milogului

cu o rază tulbură

fundul apei

Călătoria unei lumânări 

o lumânare aprinsă în întuneric

cu degete şovăielnice

soră cu respiraţia unei stânci

respiraţia stâncilor

soră cu golurile aruncate-n odaie

de privirile unui şoarece

cum pablo picasso

înşira cirezi de tauri

pe o batistă

Zi de naştere

un burete aruncat pe marginea şanţului

îmi bea

chipul din apă

 

 

 

[Vatra, nr. 6/2015]

de VATRA

Neţărmurita poveste din labirint(ul unui an)

Dan PERȘA

_dan persa1

 

Radu îl urmează pe Eugen, trec pe la recepţia hotelului şi lasă cheia şi ies în stradă, în lumina moartă a lumii.

– Pot să râd de scenariul tău?, îl întreabă Eugen pe Radu. Şi de tertipurile tale? – Poate că securiştii îţi intră în casă când eşti plecat, să caute manuscrisul şi tu îl porţi după tine în rucsac!

– Unde mergem?, întreabă Radu.

– Uite, îi vezi pe ăştia cu pancarte şi steaguri? Hai să mergem după ei. Sunt oamenii ce vor doborî comunismul. Oricare şi-ar da astăzi viaţa pentru libertate.

– Hai să fim serioşi, Eugen, spune Radu.

Este sigur că Eugen îl provoacă. Ar fi de ajuns să-i dea dreptate şi mâine se va pomeni luat de securişti pe sus, dus în arest, interogat, anchetat… bătut.

– Nu crezi?, îl întreabă Eugen. Îţi spun eu. S-o spun ca în scenariul tău? Cum ai scrie tu? Deşi nu pot fi aşa pompos.

Merg alături de ceilalţi oameni şi când nu mai pot înainta, se opresc.

– Asta nu-i Piaţa Republicii?

– Ba da, răspunde Eugen. Văd că s-a adunat ceva lume!

Lui Radu nu-i place să stea pe loc, n-a suferit niciodată să stea pe loc, aşa că bâţâie din picioare.

– Bă, dar n-ai stare, aude un glas şi când se întoarce, îl recunoaşte pe Beleaua.

– Na belea, spune Eugen.

– Bă, spune Beleaua, dar ce, v-au adus şi pe voi, ăia din provincie?

– Cum adică ne-au adus, întreabă Radu nedumerit.

– Păi nu ne-au scos aici din toate întreprinderile pentru o mare manifestaţie împotriva trădătorilor din Timişoara? Să-i înfierăm. Şi să ne strigăm adeziunea faţă de partid?

– Glumeşti? spune Radu. Eugen, mi-ai spus că oamenii au ieşit în stradă ca să…

Dar nu îşi termină fraza. Îşi dă seama de enormitatea prostiei lui. Căzuse, stupid, într-o cursă. Cum de-l crezuse pe Eugen? Oamenii n-au ieşit în stradă ca să-i doboare pe Ceuşesti, ci partidul i-a scos să manifeste… pentru viitorul luminos al patriei comuniste… ca de atâtea ori… şi la fel va fi mereu…

Dar Eugen nu-i răspunse, ci zise:

– Până la urmă scenariul tău nu este rău, doar că aş vrea să ştiu câteva lucruri despre viaţa ce-l animă. În literatură n-au relevanţă treburile politice, ci viaţa oamenilor, nu-i aşa? Personajele tale unde sunt? Andreea, Irina, tu… eu… că m-ai dat gata şi pe mine. Spune, că doar tu eşti scriitorul… Dar ce-aş mai fuma o ţigară… Tu ce crezi? Că te-am minţit? Da, acum oamenii au ieşit aduşi de partid… dar totul se va transforma curând. O să avem timp să fumăm câteva ţigări până se va ajunge la confruntări. Ceauşescu va scoate armata împotriva oamenilor, sunt convins. N-aţi auzit? La Timişoara s-a tras. Au murit oameni. A ordonat să reprime cu gloanţe manifestaţia, la fel va face şi în Bucureşti.

– Prostii, răspunde Radu, oamenii sunt laşi, nu vor avea curajul să se revolte… şi scoate din buzunar un pachet de ţigări, îi dă o ţigară lui Eugen şi înhaţă şi el una între buze. Le aprind şi fumează.

– Dă-mi şi mie o ţigară, ceru Beleaua.

Radu scoate pachetul din buzunar.

– Bă, voi chiar credeţi că mămăliga va exploda?, îi întrebă Beleaua.

– Nu fi naiv, e totul aranjat, îi răspunde Eugen. Securiştii lucrează. Dar nu-l pot da jos singuri pe Ceauşescu. Au nevoie de noi. Noi vom face o Revoluţie.

– Una ca în Caragiale, spune Beleaua. De fapt se va dovedi că împuşcăturile erau petarde pentru sărbătoare.

– N-am crezut că pe atâţia moartea i-a secerat, spune Radu.

– Ce spui?, întreabă Beleaua.

– E dintr-un poem de Eliot, îl lămureşte Radu.

– A, da, tu eşti cu poezia, răspunde Beleaua. Uite-i pe toţi ai noştri scoşi în stradă, zice şi îi arată spre un grup de oameni.

Radu îi recunoaşte pe câţiva, îi mai întâlnea pe holuri sau prin curtea întreprinderii sau la Goz şi Leturea. Unul poartă un steag al RSR, altul un steag al PCR, alţii pancarte cu sloganuri. Radu nu le poate citi, sunt cu partea nescrisă spre el.

– Au vrut să-mi dea şi mie un steag pe semnătură, că sunt înalt, dar am refuzat categoric. O să văd ce-oi păţi. Dar n-am de gând să stau la mascaradă, vreau s-o şterg. Şi cum aş fi putut s-o tulesc cu steagul după mine?

– Bă, până o tuleşti tu, o tulim noi, spune Eugen. N-are rost să stăm de pe-acuma pe-aici. Mai facem şi noi un duş, că la hotel e apă caldă, mai moţăim un pic.. Baftă!

 Eugen pleacă. Radu se uită la ceas şi porneşte după el.

– Mai lasă şi tu o ţigară, îi strigă Beleaua lui Radu.

Radu se opreşte, trage câteva ţigări din pachet, i le dă şi porneşte după Eugen. Trec printre pâlcurile de oameni. Peste drum de hotel, în faţa Casei Armatei, sunt adunaţi nişte tineri. Par mai degrabă golani decât oameni scoşi să manifeste.

– Eu fac duş primul, spune Eugen când au ajuns în cameră, intră în baie şi în curând se aude apa curgând.

Radu caută prin rucsac, scoate şi netezeşte foile manuscrisului. Acum îi pare rău că a aruncat ultimele pagini, finalul scenariului său. Acţiunea i se adună dintr-o dată ca un film în minte. Ce-ar fi să-l recupereze, să-l rescrie acum chiar, cât e proaspăt, după lectura lui Eugen? Ba mai mult, cu idei noi. N-a spus Eugen de-o Revoluţie? De ce nu mi-a dat şi mie prin cap?, se întreabă Radu. Îi este ciudă pe Eugen. O să-l facă securist în mod explicit în scenariu. Hai, să-şi noteze măcar ideile, să nu le uite. Are un caiet de însemnări, are şi un creion. Se apucă să scrie febril.

Eugen loveşte cu bocancii cocina… scândurile se sparg, porcii ies în vacarm de guiţat afară, se năpustesc peste panicaţii trecători.

– Ce faci, strigă Radu şi are impresia că se află într-un vis. Nu vezi că are loc o Revoluţie?

– Hahaha, râde Eugen cu gura până la urechi, eu dau drumul noilor demnitari să confişte revoluţia voastră! Vezi, tu ai scenariile tale, eu mă ocup de realitate! Tu ai un scenariu cu Irina, o proiecţie a viselor tale. Dar sunt şi eu aici! Noi suntem şi în realitatea voastră, dar am pătruns şi în scenariile voastre. Aşa cum suntem şi în visele voastre…

– Oricum, Eugen, ai fost un mizerabil pe vremea când îmi citeai din scenarii pe ascuns şi ai crezut că Irina este o femeie reală şi i-ai scris neveste-mii anonima aceea mizeră.

– Radule, noi nu vă manevrăm doar pe voi. Manevrăm şi personajele voastre.

– Dar ce nu ştii, spune Radu, este că scenariile din rucsac nu au fost decât o fumigenă. De fapt, ceea ce am scris eu cu adevărat… în singurătate… fără să ştie nimeni… este un jurnal. Un jurnal despre viaţa noastră de zi cu zi.

Eugen se opreşte din sărit, din lovit scândurile cocinii, din întărâtat porcii, din râs.

– Cum, ce vrei să spui? M-ai dus de nas? Te-am urmărit ani buni, am fost trimis la dracu-n praznic după tine în oraşul J, deşi eram şef de promoţie şi puteam să-mi aleg ce post vroiam… şi în toată vremea m-ai făcut să cred că scrii literatură…

– Dar literatură am scris….

– Ţi-am citit pe ascuns scenariile… te-am urmărit pas cu pas… ţi-am supravegheat mişcările… şi tu, pe-ascuns, ţineai un jurnal… consemnai realitatea noastră de zi cu zi… viaţa noastră de zi cu zi… Eşti un martor. O să te dau la porci. Martorii nu pot fi toleraţi! Ce crezi, că-mi păsa mie de elucubraţiile tale literare? De ficţiunile tale? De bancurile politice? Dar tu mi-ai ascuns tocmai existenţa jurnalului, mie, celui mai bun prieten, pentru că asta ţi-am fost, cel mai bun prieten pe care l-ai avut… N-ai scos, în ani de zile, când alergam pe dealuri împreună, când mâncam la cantină, când stăteam la o bere… n-ai scos o vorbă măcar… Eşti un prefăcut!

Zgomotul apei de la duş se opreşte brusc. Radu bagă iute caietul şi creionul în rucsac, îl închide şi se întinde pe spate în pat. Se gândeşte că, în loc să fi scris cât a stat Eugen la duş, mai bine o suna pe Irina, să se întâlnească undeva. Dar e o veche vorbă, ţara arde şi baba se piaptănă. Aşa şi el, obsedat de scenariile lui fără noimă. Totuşi, de ce să n-o sune? Ce dacă aude Eugen?… Ridică receptorul, recepţionera răspunde şi îi dă linie. Formează numărul Irinei şi are noroc să-i răspundă chiar ea. Radu îi vorbeşte şoptit:

– Poţi să vii să ne întâlnim la Universitate?… Da, la intrarea de la Istorie…

Tocmai atunci Eugen iese din baie. Se şterge cu prosopul pe cap.

– Cu cine vorbeşti?, întreabă el.

– Cu Irina… îi răspunde Radu.

Eugen mişcă dezaprobator din cap, apoi se răzgândeşte.

– Spune-i s-o cheme şi pe Liliana!

– Poţi s-o chemi şi pe Liliana?, o întreabă Radu pe Irina… Auzi, îi spune lui Eugen, Liliana e plecată la ţară.

– Nasol, că avem ceva zile de stat în Bucureşti, până după Crăciun, spune Eugen şi intră iar în baie.

– Peste două ore, îi spune Radu Irinei… E bine…

Închide telefonul. Acum îi pare rău că a sunat-o. Cu atâta lume pe stradă, iar el suferă de agorafobie, sau cel puţin aşa crede. Sau poate se întâlneşte cu vreun cunoscut. Dacă-l ia la rost? Bă, dar tu parcă erai însurat. Acum umbli cu alta? Şi-o să-l spună Andreei. Însă acum a făcut-o. Poate că Eugen o să meargă pe la rudele lui, cum mai mergea când veneau în Bucureşti şi-o să poată sta cu Irina câteva ore la hotel. Deşi… la hotelul ăsta e cam greu să treci pe la recepţie neobservat. Şi poate recepţionera îşi dă seama că Irina nu are optsprezece ani… şi după ce se duc în cameră, cheamă miliţia. Să bată plutonierii ăia zdrahoni la uşă… şi să-l ridice. Să-l bage la pârnaie. Şi pe Irina? O vor închide într-o casă de corecţie… că e minoră.

Eugen iese din baie.

– Cred că o să încerc să trag un somn, spune el.

– Eu merg acuşi să mă întâlnesc cu Irina, spune Radu.

Eugen se tolăneşte în pat… se gândeşte un pic.

– Hai să ne dăm un loc de întâlnire, spune el.

– O să fim la Universitate, în faţa intrării de la Istorie, spune Radu. Mă întâlnesc acolo cu Irina şi-o să aşteptăm până vii şi tu.

– Bun, s-a făcut, spune Eugen şi se întoarce pe-o parte.

Se pare că nu prea are griji, sau are nervii tari, pentru că adoarme imediat. Radu îşi dă seama după respiraţia regulată şi uşorul sforăit. Se uită la ceas, mai e ceva vreme până la ora întâlnirii cu Irina. Nu are nici o carte în rucsac, ca să citească. O să se uite în tavan. Fir-ar! Va trebui să schimbe întreg scenariul său după întâmplările din acea zi. Ce şi-a imaginat el este foarte frumos, dar acum trebuie să-l adecveze la realitate. Imaginaţia, dacă nu e ţesută pe alcătuirea realităţii, n-are noimă. Ce e drept, realitatea nu s-a prea schimbat, dar a venit Eugen cu ideea Revoluţiei… şi asta ar putea schimba totul. Hmm, nu cumva să adorm şi eu, îşi spune Radu, când ochii i se împăienjenesc… şi să nu ajung la întâlnire. Se ridică, se duce în baie şi face un duş, iar la sfârşit lasă un jet de apă rece să curgă peste el. Se freacă bine cu prosopul. Nu, n-o să răcească, e călit… iar acest decembrie… e anormal, zile blânde de toamnă, în loc de zăpezi şi de vifor. I-ar mai fi adus Ceauşescu pe oameni la miting, dacă era zăpadă şi minus zece grade? Nici vorbă. Acum, muncitorii din capitală, scoşi afară sub ameninţarea că li se desface contractul de muncă, vor înfiera pe huliganii de la Timişoara, nişte vandali… au spart vitrinele la magazine… şi-au furat. Nimeni n-o să pomenească vreodată că au strigat „Jos comunismul” şi ca huligani vor rămâne în cărţile de istorie. Dar se zvoneşte că mulţi au fost împuşcaţi, sau cel puţin aşa susţine Eugen. Transportaţi apoi cu dubele la Bucureşti şi arşi. Lui Radu îi vine să plângă, dar se reţine. Îşi şterge ochii şi se priveşte în oglinda aburită. Nu-şi recunoaşte chipul schimonosit.

În faţa Universităţii, la Istorie, este atâta lume, înghesuială ca în autobuz. Ce fac toţi oamenii ăştia aici, că doar au fost chemaţi în Piaţa Republicii, ca să le poată vorbi Ceauşescu din balcon! Cum s-o găsească pe Irina? Dar se aude strigat.

– Hei, Radu, Radule, Radu mamii!

Pe el îl strigă? Da, se dumireşte, e Tibi… şi o vede şi pe Irina, pe Manu, înaintează prin mulţime spre el. Irina îl sărută ostentativ, drăcoaica. Vrea să fie văzută, să-i scandalizeze pe oameni, o puştoaică… şi-un tip cu mai bine de zece ani mai mare ca ea. Dar nu se scandalizează nimeni.

– Bă, ăştia sunt mai nebuni ca mine, spune Tibi şi desfăşoară steagul RSR, un tricolor cu stema partidului comunist pe el şi îl saltă în aer.

– De unde ai steagul?, întreabă Manu.

– Ai fost chior, n-ai văzut când l-am găsit?, întreabă şi Tibi.

– Nu-mi place, spune Manu. De ce cari un steag cu stemă comunistă?

– Să ştii că ai dreptate, spune Tibi. Ia s-o scoatem!

Şi fără să mai aştepte alt îndemn, trage un briceag din buzunar şi găureşte steagul, decupând stema. Are acum un steag găurit. N-a mai văzut aşa ceva Radu, nu şi-ar fi închipuit un aşa steag. Realitatea bate imaginaţia, îşi spune. Iar Tibi? Ce face? A plecat cu steagul de lângă ei şi, pe când se îndepărtează, le strigă:

– Să-l vadă toată lumea!

Îl pierd din vedere, dar curând, da, el este… „e nebun!”, strigă Manu… îl văd pe Tibi cocoţat pe statuia lui Mihai Viteazu. Vântură la înălţime steagul lui bortelit. Mulţimea aclamă, ovaţionează, oftează ca la coridă! Nimeni nu încearcă să-l dea jos. Unde or fi miliţienii? Gărzile patriotice? USLA-şii? Din cealaltă parte apare Eugen, cum e foarte înalt, ca şi Radu, capul îi pluteşte deasupra mulţimii.

– Haideţi la Piaţa Republicii, acolo va fi groasă, spune el. O să înceapă curând cuvântarea. Va fi o cuvântare de adio, vă spun eu.

– Dar tu de unde ştii, întreabă Manu.

– Ştiu pentru că gândesc. În toate ţările din jur a căzut comunismul, paşnic… doar la noi nu, am fost ţinuţi cu pumn de fier. Ei bine, nici chiar Moscova nu mai vrea să fie comunism la noi! Voi ce ziceţi? Nu se pregăteşte ceva?

– Stai să vină şi Tibi.

Îi fac semne şi Tibi coboară de pe statuie şi vine lângă ei.

Au pornit după Eugen şi s-au dus pe lângă librăria Eminescu, prin faţă pe la Arhitectură… şi mai departe. Nu mai era chiar aşa înghesuială pe-aici.

Însă în Piaţa Republicii, puhoi de lume.

– Asta ar putea fi Revoluţia veselă, spune Eugen… dar tare mă tem că nu vom scăpa fără ceva morţi.

Vocea gângavă a lui Ceauşescu se aude din sistemul de amplificare. Le promite oamenilor măriri de pensii şi salarii cu o sută de lei. Lui Radu i se face o imensă silă. Dictatorul simte pericolul şi vrea să-i cumpere pe câţiva bani. Cât de netrebnici ne crede! Că ne-am vinde sufletul pe câţiva arginţi! Oamenii tac, numai vocea dictatorului se aude. Lui Radu îi vine o idee pentru scenariul său. Dar, nu, este o idee ireală.

O vede în mulţime pe Andreea cu pruncul în braţe. A venit şi ea la Bucureşti după Radu. Dar cum să fie ea cu ei, Andreea cu Irina împreună… în acelaşi loc… la manifestaţie… şi cu el, Radu, cu Eugen, cu Tibi, cu Manu…

Simte că ameţeşte şi se agaţă de mâna Irinei.

– Ţi-e rău?, întreabă Irina?

– Mă sufoc în mulţime, spune Radu.

De fapt, nici nu intraseră în mulţime, erau la marginea ei, o margine foarte bine delimitată. Se retrag spre restaurantul Cina.

– Ia uite ce-am mai găsit pe drum, spune Tibi şi le arată două deodorante goale.

– Dar ce drac faci cu nişte spray-uri goale?, întreabă Manu.

– Bă, când eram în armată, am pus vreo două din astea pe foc, spune Tibi. Să vezi ce bubuială! Ofiţerii au crezut că e atacată unitatea. S-a dat alarma, cu tot tacâmul. Ne-au anchetat de ne-au mers fulgii, dar ce să ne facă pentru nişte spray-uri? Să ne ia boii de la bicicletă? Şi voi ştiţi că sunt nebun! Vreau să repet figura.

Şi nu sfârşeşte bine vorba, că se apropie de un tomberon de gunoi şi dă foc la ziarele din el şi bagă spray-urile în foc.

– Explozie controlată, strigă el. Hai s-o ştergem cât mai departe!

Se îndepărtează cu toţii de tomberon.

Nu trece mult şi se aud două bubuituri de să-ţi spargă timpanele. Iar bubuiturile parcă ar fi fost un semnal. Se aud, peste Piaţa Republicii, huruituri grele de şenile de tancuri, urlete de motor de avioane în picaj.

– Băi, dar ce fac ăia?, strigă Tibi şi se apleacă în faţă, de parcă aşa ar fi văzut mai bine.

Nişte inşi au scos ţepuşe de sub geci şi înţeapă femeile în fund, pe tovarăşele muncitoare, care încep să ţipe ca din gură de şarpe.

– E o provocare, se aude în sistemul de amplificare vocea lui Ceauşescu.

– Asta nu-i de la mine, zice Tibi.

Şi paşnicii demonstranţi o iau la fugă, cei din margine, care pot fugi, ceilalţi se înghesuie şi se calcă în picioare…

Lui Radu nu-i vine să creadă. Va trebui să scrie despre asta neapărat. Dar ce se întâmplă? De ce simte o aşa frică? De ce-i vine şi lui s-o ia la sănătoasa, de parcă viaţa i-ar fi în pericol? De ce are sentimentul că va fi strivit, că pământul se cutremură şi va fi un dezastru mai mare ca în 77, când s-au prăbuşit atâtea blocuri în Bucureşti şi-au murit atâţia oameni? Ştie el câte ceva despre cutremure, e huruitul unui cutremur, vibraţiile unui cutremur, dar mult mai puternice decât la orice cutremur, încât le pot simţi şi oamenii. De obicei, oamenii nu le simt, le simt doar animalele, care sunt mai aproape de pământ şi au simţurile mai dezvoltate. Dar acum sunt atât de puternice vibraţiile, încât le-au simţit şi oamenii şi-au intrat în panică… urlă, se calcă în picioare. Acum ar trebui să-l întrebe Eugen: „Ei, ce zici, nu ţi-a dat prin cap aşa ceva, ca să scrii în scenariul tău. Tu m-ai văzut pe mine lovind cu bocancii sau cu un baros cocina… din care năvălesc peste lume porcii”… Dar Eugen tace mâlc. Este şi el speriat şi priveşte în jur năucit…

– Haideţi, haideţi să plecăm de-aici, spune el. Nu va fi bine.

Şi-o pornesc pe unde au venit… dar cu atâtea obstacole umane ce le îngrădesc înaintarea, ajung la Sala Dales. Se alătură mulţimii de acolo. Deja cade întunericul. Şi se aud motoarele unor blindate ce vin în viteză, scoase de dictator ca să împrăştie manifestanţii. Un camion vine spre ei, intră în mulţimea de oameni şi oasele şi craniile lor trosnesc, zdrobite. Radu a fost prins şi el, are partea stângă a toracelui sfărâmată, câteva coaste îi ies prin piele. Eugen şi Tibi îl trag dintre morţi şi-l întind pe asfalt. Radu zâmbeşte.

– Vezi în rucsac, îi spune lui Tibi… creionul, caietul.

Tibi caută mecanic în rucsac, fără să-şi dea seama prea bine ce face, ameţit, speriat şi îi dă lui Radu caietul şi creionul. Radu îşi aşează caietul pe burtă şi reuşeşte să noteze ultimele idei.

Apare, la manifestaţie, Andreea cu pruncul în braţe. A venit şi ea la Bucureşti după Radu. Sunt acolo Irina, Radu, Andreea, Eugen, Tibi, Manu…

Mai stă un pic, se odihneşte şi zâmbeşte şi scrie iar.

Irina a sărit să-i ajute pe răniţi şi în acea clipă un glonţ a lovit-o. S-a oprit din mişcarea ce o făcea… şi timpul s-a oprit în loc… scena a îngheţat… va rămâne pentru veşnicie ca un tablou…

Să-ţi dai viţa pentru libertate? Simt foarte rar oamenii acest impuls. Momente când devenim nobili. Momente când bucuria că ne-am învins teama ne învăluie chipurile şi ne face să părem nişte îngeri luminoşi. Momente care ne răscumpără o viaţă de laşităţi şi renunţări, de nepăsare, supunere şi teamă. Laşitate, supunere, teamă – asta înseamnă comunismul. Nu miros ele ca o cocină de porci? Gunoi adunat în lumea noastră, prin care umblăm afundaţi până la gât. Dar iată-ne cuprinşi dintr-o dată într-o altă curgere a vieţii, îmboldiţi de dorul libertăţii. Momente când nu mai suportăm să fim sclavi. Momente când pe gură nu ne mai ies minciuni şi mintea se eliberează din strânsoarea fricii şi ne aduce tăria în inimă…

Mâna lui Radu cade. Eugen pune palma peste ochii lui sticloşi şi-i închide… Dar parcă totuşi mai respiră.

– Oricare dintre noi poate muri, spune Eugen. Într-un scenariu ar putea muri Andreea şi pruncul, în altul aş putea muri eu… sau în altul Irina… Dar nu toţi, nu am putea muri toţi.

– Cine au fost informatorii? Cine-a tras în noi?, întreabă Tibi.

– Dar cine ştie?, răspunde Cornel.

– Povestea asta nu se va termina niciodată, spune Eugen.

Eugen caută în rucsac, ar vrea să rupă un tricou să facă un bandaj pentru Radu. Poate mai sunt şanse să fie salvat. Când scoate tricoul, iese şi o filă din scenariu lui Radu, o foaie rătăcită în rucsacul său, ultima foaie. Cade pe caldarâm şi este pe dată furată de vânt. Dar Eugen are reflexe bune, pune talpa pe ea. Vrea s-o salveze. E a lui Radu. O ridică, o duce la ochi, dar sunt numai câteva cuvinte pe ea: Cititorule, citeşte din nou această carte!

În ziua de 21 decembrie, Radu a fost ucis la Sala Dales şi viaţa lui s-a curmat. Una dintre lumânările aprinse acolo pentru cei morţi, a ars pentru el.

(fragment din romanul „Scenariul”)

 

 

[Vatra, nr. 6/2015]

de VATRA

Alexandru MUŞINA – Jurnal (continuare)

alexandru-musina

29.V.1989

Ieri, cînd am scris, a fost, de fapt, 28, nu 27. Şi-aşa trăiesc cumva în afara timpului. Doar datele din catalog mă obligă să-mi amintesc în ce zi sîntem. Azi, 29.V.1989, o zi risipită. O mică discuţie cu Cristi pe tren, la întoarcere, eternele frecangeli cu Soso şi Petrică – veniţi pe la 6 după-amiază – o mică expediţie în centru, la ai mei, ca să recuperez nişte dalii. Singurul „eveniment”, devenit o banalitate: am aşteptat, la dus, troleibuzul aproape o oră.

Stau pe budă şi scriu. O poziţie originală. O sugestie pentru geniile viitorimii.

30.V

Încă o zi întorsurită, futută, cum ar zice-o pe şleau conu Cristi Murzea. Lecţii fără sens şi substanţă, cu copii cretinizaţi şi incapabili (şi nedoritori, fiindcă ştiu că nu serveşte la nimic în societatea asta) de un minim efort intelectual. Tania, tot mai grasă şi – ca atare – tot mai agresivă în relaţiile cu mine, încercînd în stilul tipic aberant al femeilor – să mă forţeze cumva s-o plac, strict fizic, ca în trecut (sau, cel puţin, să mă port ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat). Poltroneria aproape că e pretinsă de cei din jur, devine o formă a decenţei comportamentale – un semn de minimă „fineţe”. Altminteri: cinic, bădăran, agresiv, egoist, etc., etc. Groaznic mi se pare că şi în propria familie (de mine însumi aleasă şi făcută) se manifestă acelaşi tip de presiuni ca cele din viaţa literară şi socială, care e – am acceptat-o – ceva „inevitabil”, care a existat dinainte să fiu eu „participant”, pe care am învăţat cît de cît să le înfrunt. Dar şi aici! Iarăşi constat cît am fost de puţan, de naiv. Ca şi cum poţi fi cît de cît tu însuţi altfel decît relativ singur. Sau – şi într-un mod pe care nu-l accept, fiindcă ar fi să mă reneg – extrem de ipocrit. Poate, la limită, închizîndu-te în tine, chiar trăitor între ceilalţi (dar e împotriva firii mele). „Registru de văicăreli şi impasuri” – poate ăsta ar fi un titlu mai adecvat decît prezentul.

Iar am umblat la stilou: mă enerva cum scrie. Şi mă enervează în continuare. Parcă nimic nu mai merge, nici măcar stiloul, poate doar aberaţia. Mic subiectivism al unui mic om, în impas. N-am chef nici de muncă (nici măcar „de cea literară”?!?). Dar vreau să ajung mare gloriolă într-o lume (mică, România) în descompunere şi scufundare, într-o lume „mare” (madam Terra) zbătîndu-se să supravieţuiască şi să priceapă ce i se întîmplă de fapt. Asaltat de tot soiul de modele: de la Kirkegaard la Tolstoi sau Sri Aurobindo, de la Eliot la Baudelaire sau Dali, prins între o „etică ţărănească” destrămată şi o confuză estetică „neoantropocentristă”. Cum să fiu un „maestru”, un guru. Poate un curu. (Joc de cuvinte jalnic, în laşitatea durităţii sale aparente, în „nihilismul” lui tremuricios). Nani! E aproape 3 după-amiază, m-am culcat ieri la 12, m-am sculat la 5 fără ceva. Păi! Fiziologia, regina artelor, ştiinţelor şi religiilor, Magna Mater şi lumină a lumii.

                                                             *

Vizită a lui George. Un tip semidepresiv, care – culmea – mă face mai optimist. Prin calmul cu care-şi duce condiţia „de rob” (cum zice chiar el), prin tenacitatea cu care progresează încet, dar sigur, atît ca prozator, cît şi ca intelectual. Una din puţinele minţi cu care mai pot dialoga realmente în Braşov şi-n Lobotomania în general. Un dialog care mă ajută să descopăr şi idei „germinînde”, pe care nu le „aveam” înainte. (Ăsta fiind singurul dialog adevărat – cel socratic fiind o variantă didacticizată, singura care poate fi transpusă în scris, dar care e un artificiu şi o epură. Valoarea dialogului platonic e – dincolo de idei – aceea că demonstrează cum poţi să te înalţi peste ceea ce ştiai că ştii).

Cumva, un mare noroc că e-n Braşov, deşi – altminteri – sîntem extrem de diferiţi, pînă la o discretă opacitate reciprocă în cele imediat umane. E aproape 12 noaptea, mîine iar mă scol la 5, dar stau şi scriu – prost, confuz, dar necesar – aici. Meritul e al lui George. Într-o lume normală cîte lucruri n-am fi făcut împreună! (Culmea, nici măcar nu mă deranjează că mă dispreţuieşte niţel – poate justificat – pentru „tembelismul” meu, pentru pripeală, pentru felul în care mă risipesc aiurea. Am 35 de ani aproape, n-am realizat mai nimic, dar tot frec menta şi sper că va veni şi timpul meu. Fără să mă gîndesc că, poate, voi fi prea bătrîn). Acelaşi sindrom „filologist”: compar cele scrise aici cu jurnalele celor mari (Tolstoi etc.) şi constat că-s de-o platitudine jalnică. Bine că măcar continui. Tot e-un semn bun. Iar am fumat: o tîmpenie. Îmi face rău şi nu mă ajută să ies din degringoladă. Un fel de puţoi deştept, asta sînt. Uneori mă uit în oglindă şi sînt şocat de ce văd: un tip chiar viril. Doamne, şi ce-i în mintea virilului ăluia!

Nani! Să continui poemul cu animalele.

31.V

„Regele din somn”

2.06

Ieri a fost o zi sinistră. Am aflat – trecînd pe la George – că a murit Paul Grigore într-un accident. Azi am aflat că a fost o confuzie, Paul a scăpat, dar a murit un altul, accidentat în aceeaşi noapte. Probleme cu fierea. Coşmare. Zăcut în pat. Totul are un gust ciudat, totul „îmi miroase”. Uneori trebuie să-mi adun tot curajul ca să mai fac cele mai elementare gesturi, chiar să vorbesc, să mă ridic din pat. Uneori chiar mi-e groază să mă culc. Deşi mai tot timpul aş dormi. Ca acum. Care-i utilitatea acestui „Registru…”? Hîrtie înnegrită şi cam atît. Mai bine m-aş ţine de scris literatură. Dacă sînt în stare.

3.VI

Acest registru de văicăreli. În fond, fără nici o legătură cu scriitorul care sînt, dacă sînt. Doar cu personajul nu rareori ridicol sau penibil ce mă aflu (poate e o exagerare chiar şi în cele două epitete – nici măcar atît nu sînt, ci undeva spre). Adevărul e că ar trebui să mă pun pe treabă, să lucrez la un roman, de exemplu, chiar dacă-s sigur, din start, că va ieşi prost. Lumea din jur, propria-mi viaţă, lecturile chiar mă mai interesează atît de puţin, încît am început să am lapsusuri îngrozitoare, de tot felul, care tind să se generalizeze (şi, în genere, se susţinea că am o foarte bună memorie, lucru pe care nu l-am acceptat şi crezut niciodată – dar poate că se considera asta prin comparaţie cu media celorlalţi; acum, evident, tind să ajung sub medie).

De ce scriu aici? Pe cine interesează? Nici măcar sincer pînă la capăt nu sînt.

Tot ce mi se întîmplă, tot ce aud şi trăiesc are un aer de irealitate cvasiabsolută. Nevroză? Efectul excesului de lecturi? Sindrom general, datorită prea rapidelor transformări ale mediului tehnologic (şi, după el, ale celui socio-cultural)? Nici nu contează. Contează că n-am curajul şi generozitatea să mă retrag, să recunosc că nu mă mai interesează nimic şi să-i las pe ceilalţi în pace. O retragere spre meditaţie, deşi toate structurile statului totalitar sînt împotrivă (cu puţin noroc, cu puţin curaj şi puţină şiretenie – oribil „concept”! – ar fi, totuşi, perfect posibilă). Ceea ce ţine-n picioare mizeria actuală e generalizată, chiar dacă nu conştientizată, frică de viitor. Inerţia de aici vine: nimeni nu crede-n planurile pe 10-15 ani, dar nici n-are nimeni curajul să-şi imagineze ce va fi cu adevărat peste puţini ani.

10.VI

Totuşi, Paul a murit! Am aflat-o luni după-amiază. Marţi seara am plecat spre Cămîrzana (la graniţa cu ruşii, în nord), ca să participăm la înmormîntare, miercuri spre joi noaptea ne-am întors. A fost nu sinistru, ci deprimant-stupefiant. În China studenţii (şi trecători oarecare, inclusiv copii) au fost călcaţi, pur şi simplu, de tancuri (pe cînd făceau greva foamei), împuşcaţi (şi pe la spate) fără somaţie ş.a.m.d. Şi eu scriu aici, viu şi încă (relativ) liber. Narcoza subtilă. În fond, ce (şi cine) mă mai interesează cu adevărat? Ar trebui să renunţ să mă mai gîndesc la „politică”, asta-i o chestie care nu mă mai preocupă cu adevărat. Dar nici la dramele semenilor mei nu mai sînt cu adevărat sensibil. Proiectele cu trilogia dramatică despre stalinism sînt pornite din lejeritate – 99% că nici nu mă voi apuca de ele. Şi-atunci despre ce să scriu? Dar, în fond, e obligatoriu să scriu? (inclusiv aici). Senzaţia că tot ce trăiesc şi fac (confuz) am visat deja (confuz), că – dată fiind această situaţie – nici nu trăiesc, nici nu visez cu adevărat. Un fel de mămăligă pripită. Care e importanţa acestui „registru”? Nici una. De ce mai scriu? Probabil pentru că nu-s în stare de altceva.

Ieri şi azi: măsurători la Şinca pentru procesul cu Vetuţa (aceasta perfect stupidă şi rea aberantă, cîinoasă şi puerilă – în înverşunările şi „logica” ei –, un fel de mecanism, de robot osînzos şi cărunţit pe jumătate; ce să discuţi, cum şi de ce să te „lupţi” cu ea?

11.VI

Nimeni nu consideră „normal” faptul că-s scriitor. Nici măcar Tania. Dincolo de neînţelegerea de suprafaţă, e această generală neîncredere în noi şi-n cel de lîngă noi, complexul socio-cultural, ideea că doar cineva de la „centru”, de departe poate fi mare, deosebit, poate crea ceva cu adevărat semnificativ. Empatic cum sînt, mă las şi eu pătruns uneori de „atmosferă”: atunci scriu mizerabil de provincial, sau (mai bine!) nu mai scriu deloc, prins de angoasă şi lehamite. Cel mai grav atins de acest morb e Vasile, autorul unui roman extraordinar, dar care se comportă ca un ratat provincial tipic, stă în crîşmă cu toate nulităţile şi se dă mare-n faţa lor, e plin de atenţii şi respect faţă de orice mediocritate „centrală”. În fond, nu suportă singurătatea, singura lui şansă altfel (sau, la o adică, o legătură pe picior de egalitate, cu mine şi George, pe care, însă, ne cam evită – cred că tocmai fiindcă se simte complexat că noi am „reuşit” şi el nu). Nu-l judec, încerc să-l înţeleg şi, astfel, să-mi văd propriile porniri în aceeaşi direcţie, să mă „tratez” la timp. (Un alt simptom: excesul de orgoliu afişat, nesfîrşita vorbărie „despre”, în dauna scrisului propriu-zis). Oricum, nimeni nu mă va ajuta să mă tratez, dimpotrivă. Ca să revin la cei din jur (maică-mea, Tania, Radeţ etc.): din felul în care se poartă cu mine nu se vede defel că ar înţelege şi/sau aprecia cît de cît ceea ce e, în fond, esenţialul muncii mele: scrisul. Dar asta iar sună a văicăreală. În fond, poată că acest „Registru…” are, pînă la urmă, un rol strict terapeutic. Ideea de publicare e cam puerilă, în cele din urmă chiar nedăunătoare, într-o lume în care aproape totul se va publica, oricum importanţa unei asemenea scrieri va scădea pînă spre zero; vor rămîne tot operele literare propriu-zise, singurele care contează. (Excesul de subtilităţi ale „exegezelor” teoretico-literare ajunge la a le face să se anuleze reciproc, tot proza-poezia-teatrul rămînînd o lectură „cu folos” – aproape ajungi la ideea că „teoreticienii” care mai merită să fie citiţi, aproape exclusiv scriitori de valoare, sînt importanţi prin bunul lor simţ, prin încercarea de a reduce din nonsensul, din deriva gîndirii despre literatură a celorlalţi „teoreticieni”, în majoritate spirite mediocre, cu mari pretenţii şi cu un limbaj imposibil, hipersofisticat).

Gata, deocamdată.

                                                             *

Am recitit „Surprinderea serii. Eseu.” M-am mirat şi eu de cît de bun mi s-a părut.

 

 

 

[Vatra, nr. 6/2015]

de VATRA

Dialog cu Radu Vancu: ”În literatură, ca și în război, ca și în religie, e esențial să ai ce pune de la tine”

vancu

 

  • Cum știm că scriem sau că sîntem în situația să citim poezie bună? Cînd știți că ați scris o poezie bună?

 

  • Când o citești, o recunoști ușor. Poezia vine mereu însoțită de un halou de marker-i fizici care o fac perceptibilă inclusiv senzorial – îți provoacă, în cel mai propriu sens, reacții fizice. Anne Sexton spunea că, atunci când citește o poezie bună, simte că i se deșurubează capul. Vladimir Nabokov, care e un profesor de literatură cel puțin la fel de bun ca romancierul genial ce se află, scrie undeva că citim cu șira spinării. Ezra Pound, la rândul lui, știe că o imagine bună dintr-un poem îți dă „the sense of a sudden growth”, senzația unei creșteri bruște. În ce mă privește, fără ca asta să însemne că mă compar în vreun fel cu extraordinarii poeți de mai sus, eu o simt cu stomacul – când textul pe care-l citesc e saturat până dincolo de suportabil de frumos, stomacul mi se strânge ca-n fața unei agresiuni iminente. Ce altceva e, de fapt, poezia decât un text în care concentrația de frumos e atât de mare, încât simți spaima pe care oamenii Vechiului Testament o încercau în fața îngerilor – la rândul lor înspăimântători de frumoși, cum știm – încât îngerii, înainte de a le transmite mesajul divin, simțeau nevoia să-i liniștească: „Nu te teme”? Cam așa ni se adresează, în fond, și poezia: „Nu te teme, am să-ți spun ceva insuportabil de frumos despre tine”. Și atunci, în fața acestei promisiuni, ai reacția fizică despre care vorbeam.

Când o scrii, însă, lucrurile sunt ceva mai complicate. Recunoașterea poeziei în propriul scris e mai dificilă. Am trecut de prea multe ori prin acea farsă în care ți se pare că sunt evidenți marker-ii fizici ai poeziei în ce ai scris, pentru ca a doua zi mediocritatea sau stupiditatea textului tău să te stânjenească din cale afară. Mi s-a întâmplat mai ales în adolescență, când eram aproape întotdeauna foarte sigur de existența concretă, reală, pipăibilă cu mâna a frumosului în textele mele; prima năruire masivă a acestei certitudini mi s-a produs la 19 ani, când i-am dat un caiet de 200 de file cu poeme lui Mircea Ivănescu. Atunci când el mi-a spus, simplu și fără emfază, că nu sunt bune – atunci s-a produs năruirea aceasta definitivă a excesivei certitudini de sine. Iar apoi, peste ani, când am văzut cum un poet enorm ca el se situa într-o difidență permanentă față de propriul scris, cum se îndoia că a putut țese chiar și numai un fir de frumusețe în enorma lui tapiserie intertextuală, am înțeles că, paradoxal cumva, condiția poetului real e de a se îndoi de realitatea propriului scris. De atunci încoace am o neîncredere organică față de poeții prea siguri de strălucirea propriilor poeme; în poezie e cam ca în acele parabole, abundente în Scripturi și Pateric, în care numai cine se îndoiește crede cu adevărat.

– De la ce nivel încolo e posibilă acum, azi, poezia bună? Ce trebuie să fi citit înainte, ce trebuie să fi scris ori să fi făcut înainte pentru a ști că avem de-a face cu poezie bună?

  • Poezia a fost, de la începutul modernității încoace, o artă de avangardă – așa încât, pentru a fi un poet bun, trebuie să știi mereu care e the state of the art în domeniu pentru a putea cartografia teritorii noi. Există tehnologii ale literaturii, pe care poezia le inventează în bună măsură și de care e dependentă, și nici un poet serios nu poate crede că va reuși să facă ceva plauzibil fără să le cunoască. Și nu e deloc o coincidență că aceste tehnologii ale artei sunt mai sofisticate exact în culturile cele mai tehnologizate sub raport cibernetic, financiar, industrial sau științific. După cum observă Jacques Attali în Scurtă istorie a viitorului, în societățile deschise există o convergență între tipurile acestea de creativitate, și de aceea revoluțiile poetice s-au produs în țările care au fost cele mai deschise și la inovația științifică, industrială, financiară etc.

Pe de altă parte, cred că e valabilă și observația lui Ion Mureșan după care poeții sunt un gen de anticorpi, generați în număr sporit atunci când ceva e infectat în corpul social; teorema aceasta a lui Mureșan se sprijină, în fond, pe axioma că poezia e mai prezentă acolo unde e mai activ răul, ca o virtus inhibitiva a lui. Axiomă confirmată, de altfel, de numărul enorm de poeți activi în zonele de conflict; există o antologie Oxford, alcătuită relativ recent de Ravi Shankar și Tina Chang, numită Language for a New Century, care culege poeme din astfel de zone (autorii ei spun că uneori au fost nevoiți să meargă în tranșee, sub gloanțe, după poeme) – și e extraordinar de bogată în conținut. E drept, poemele acestea nu sunt, sub raport tehnologic, atât de sofisticate; însă câștigul lor în intensitate e evident oricui.

Iată, așadar, una dintre aporiile fundamentale ale poeziei: pe de o parte, tehnologia ei sofisticată are un mediu favorizant în cadrul limbilor marilor culturi hipertehnologizante; pe de alta, natura reactivă la rău a poeziei face ca ea să fie mai intensă în acele zone în care răul social și politic e mai acut. Simplificând poate excesiv, aș zice că în cazul dintâi ea își dezvoltă estetica, iar în al doilea etica; un poet complet trebuie, firește, să le aibă neîncetat în vedere pe amândouă.

Prin urmare, pentru a scrie poezie bună, trebuie să-i cunoști pe de o parte tehnologia (estetică), pe de alta natura (etică). Să știi ce au scris alții înaintea ta, ce scriu alții deodată cu tine, și să nu uiți nici o clipă că, pentru a fi cu adevărat bun, scrisul tău trebuie să fie necesar și altcuiva. Astea sunt singurele condiții.

Și, ca să revin puțin la întrebarea anterioară – așa recunoști și poezia cea mai bună, de altfel: e poezia care îți e necesară.

  • Mircea Cărtărescu a spus recent că sînteti cel mai important critic de poezie al momentului din România. Nu e o opinie singulară în această privință. Eu însumi cred că faceți, și pentru poezie, și pentru publicistică (în această privință, mi-e mai ușor să evaluez) lucruri cu adevărat admirabile. Cum faceți critica de poezie, cum scrieți despre poezie? Cum trebuie scris despre poezie?

 

  • Mircea Cărtărescu e, ca întotdeauna, un mare generos. Și ne e atât de necesar, în sensul de care vorbeam mai sus, exemplul lui de mare scriitor pe măsură de uman, de cald și de generos cu cei din jur. Dar, ca să revin la întrebare: avem tradiția unei critici de poezie extraordinare care ilustrează admirabil felul în care trebuie scris despre poezie. E o tradiție care începe cu Lovinescu, continuă cu Negoițescu și, prin Gheorghe Grigurcu, Matei Călinescu, Ion Pop și Lucian Raicu (cel mai atașant critic al nostru, pentru mine), ajunge la Al. Cistelecan și la Octavian Soviany. E o critică îndrăgostită de obiectul ei, imitându-i într-o manieră mistică acțiunea exemplară, împrumutând prin urmare de la poezie nu numai exactitatea (fiindcă una dintre marile calități ale poeziei, contrar prejudecății comune, e exactitatea), dar și vibrația intensivă – încât fraza acestor critici ajunge adesea vibratilă ca poezia însăși (fără să piardă vreodată exactitatea). După ce-i citești pe criticii aceștia, orice alt mod de a scrie despre poezie ți se pare inadecvat – și cumva sălciu. E o mare șansă a literaturii noastre să aibă o astfel de tradiție în critica de poezie; nu e un dat al oricărei literaturi, ba chiar și literaturile mari sunt destul de sărăcuțe din acest punct de vedere. Din critica americană nu-i pot aminti ca încadrabili în această tipologie de critici de poezie decât pe Edmund Wilson și pe Hugh Kenner, iar din cea franceză pe Maurice Blanchot și Jean-Pierre Richard (Bachelard, prieten ideal al poeților, nu e totuși critic de poezie, ci altceva). Ceea ce înseamnă că, de fapt, marii critici de poezie sunt la fel de rari ca marii poeți.

Cât despre mine, nu sunt atât de sigur că-s un critic de poezie real; eu scriu despre poezie din perspectiva unui poet, cu interesele specifice ale unui poet, încercând să înțeleg pe cont propriu cum au făcut alții – și să capitalizez în scrisul meu această înțelegere. Toți poeții serioși au procedat astfel, de la Pound și Eliot până la Berryman și Pinsky – sau, dacă vreți, până la Mircea Cărtărescu, la rândul lui extraordinar cititor de poezie a antecesorilor. Și, atunci când pagina critică se face vibratilă ca poemele despre care vorbește, știu că s-a produs contaminarea – iar critica literară a devenit, dintr-un domeniu științific conex artei literare, artă pur și simplu. Așa cum paginile lui Lucian Raicu despre Gogol sau Tolstoi sau Bacovia sunt, la rândul lor, artă, și nu doar critică; le citești pentru ele însele, nu doar pentru autorul despre care vorbesc.

Iar un astfel de critic precum Lucian Raicu justifică o literatură întreagă cu aceeași îndreptățire cu care un poet precum Bacovia face același lucru.

  • Aveți în minte, cînd scrieți, cînd scrieți despre ori cînd citiți un poem, un ideal-tip de poezie? O, în sens platonician, Idee de Poezie?

  • Dacă e să am vreo convingere în ce privește poezia, atunci e aceea că nu există o Idee de Poezie. Orice propoziție normativă despre poezie mă face așadar, în cel mai bun caz, mefient. Poezia nu trebuie să fie nici așa, nici altminteri, ca să parafrazez un clasic de demult atât de drag unui clasic de azi. Dimpotrivă, ea e plurală ca omul însuși – și, după cum nu există o Idee normativă de Om, tot astfel nu poate exista o Idee normativă de Poezie. Încercând să-i dea un conținut esențialist care să mai reducă din entropia ei constitutivă, unii au crezut că soluția e de a vedea poezia ca o emanație nu a sufletului (volatil și proteic), ci a corpului (consistent sub raport fizic și, totuși, mult mai limitat decât sufletul în posibilitățile lui de variație). S-a spus deci, de la Whitman la Gheorghe Crăciun, că poezia e emanația unui corp, urma lui energetică – și prin asta s-a presupus că Ideea de Poezie a căpătat, la rândul ei, un trup mai consistent, mai pipăibil cu mâna, cum spunea tot un poet. Însă, pentru cine știe să vadă cu adevărat, trupul e la rândul lui plural; Nietzsche face undeva observația că „trupul nostru nu e decât o structură socială compusă din mai multe suflete” – și văd în experiența heteronimilor lui Pessoa o strălucită confirmare a acestei observații. Cu zecile lui de heteronimi, producători a aproape treizeci de mii de pagini de literatură, emanând toate dintr-un singur trup, Pessoa a produs exact „o structură socială compusă din mai multe suflete”, ca și cum trupul lui ar fi generat o descompunere spectrală, strat cu strat, a propriilor virtualități de existență. Scrisul lui Pessoa e tomografia completă a propriului trup, în toate posibilele lui avataruri; cam tot astfel cum scrisul lui Mircea Cărtărescu e o hartă completă a propriului creier, în toate posibilitățile lui de existență. (Și, din câte înțeleg, romanul pe care Cărtărescu stă să îl încheie acum, Anomaliile mele, e tocmai o astfel de istorie contrafactuală a propriei existențe, în care toate ramificațiile majore sunt citite în oglindă sau în negativ – cum ar fi fost propria viață dacă n-ar fi intrat la Litere, dacă lectura la Cenaclul de Luni ar fi fost un eșec ș.a.m.d. Ceea ce ar confirma, o dată în plus, ce spuneam mai sus.) Prin urmare, nici măcar încercarea de a lega cauzal poezia de corp nu a dat un corp mai consistent Ideii de Poezie.

  • Știți cum arată un poem perfect? Sau, ce fel de bănuieli (intuiții, pre-judecăți, așteptări) aveți cu privire la cum ar putea fi un poem perfect?

 

  • Tocmai din cauză că nu există un Idealtypus de poezie nu poate exista nici un portret-robot al poemului perfect. Nu poți ști dinainte cum arată el; îi recunoști perfecțiunea numai în performarea lui, întocmai ca în cazul muzicii. Există evidența perfecțiunii și într-un sonet cu impecabilă metriză formală al lui Mallarmé, sau într-o holorimă de Șerban Foarță, cu constrângerile ei formale de o dificultate inexistentă oriunde altundeva în literatură (și, după cum ne învață Goethe, în constrângere se arată maestrul); dar există perfecțiune, chiar dacă inaparentă, și în textele lipsite de orice reguli aparente ale lui Kenneth Goldsmith, să spunem – experimente ample, precum Fidget, în care notează maniacal de meticulos fiecare mișcare pe care corpul lui o face vreme de o săptămână, ori precum Soliloquy, în care transcrie fără rest tot ce spune vreme de o săptămână, de la trezire până la culcare, ba chiar și ce vorbește în somn. Perfecțiunea textelor lui Goldsmith e, cum spuneam, una inaparentă, ba chiar inestetică, plicticoasă, rebarbativă, lipsită de absolut toate atributele seducătoare ale poeziei dintotdeauna; cărțile lui Goldsmith, așa cum explică el însuși undeva, sunt mult mai plăcute și mai profitabile pentru discuție decât pentru lectură. Haloul lor de seducție e strict teoretic, dar e unul consistent și ofertant; în vreme ce lectura „poemelor” lui plictisește de moarte. (Cam ca „arta” lui Marcel Duchamp, în care originează și de la care se revendică: fabuloasă ca posibilități teoretice de discuție și redefinire a esteticului, e teribil de plicticoasă per se.) Și cu toate astea, în pofida plicticoșeniei lor crâncene, nu poți să nu simți că „poemele” lui Goldsmith au o perfecțiune intrinsecă – în sensul că duc până la ultimele consecințe un program teoretic al depoetizării radicale a limbajului poetic, gândită cumulativ cu o aplicare a unei poetici de tip ready made pe toate zonele realului. Perfecțiunea unei asemenea întreprindări stă în coerența ei neabătută: tip hiperinteligent, Goldsmith știe că scrisul lui e plictisitor și, în fond, ilizibil – dar își duce maniacal proiectul până la capăt, fără să se sinchisească prea mult că literatura lui abandonează de dragul conceptului toată puterea ei de seducție. E în joc și în act un fel de perfecțiune monstruoasă, în care cititorul e evacuat fără prea mari regrete, ba chiar cu entuziasm, din literatură – așa cum în modernism autorul trebuia să dispară, ca instanță elocutorie, din poem, cu toată căldura lui animală; de unde se vede că, în fond, literatura conceptuală a lui Goldsmith e o ducere la ultimele consecințe a modernismului, cu programul lui dezumanizant cu tot.

Există, așadar, perfecțiune în toate zonele literaturii – chiar și în cele mai monstruoase, mai inumane, mai plicticoase sau mai atroce. Dar nu există un set de calități predefinite ale poemului perfect. Făceam mai sus comparația cu muzica, spunând că perfecțiunea poemului există, ca și a muzicii, numai în procesul performării; dar pentru aceasta e nevoie de un cititor care să știe să dirijeze poemul ca un mare dirijor, sau să-l scenarizeze ca un mare regizor. Fără un cititor perfect nu poate exista poem perfect; iar cititorul perfect trebuie să aibă, înainte de orice, două calități: memorie și imaginație. Amândouă în exces. În asemenea grad, încât chiar și citind o carte de telefoane (sau pe Kenneth Goldsmith) să poată dirija un mic concert de cameră. Poate că e excesiv ce spun; dar prefer un cititor capabil să inventeze frumosul literaturii din mai nimic unuia care nu vede frumosul nici când acesta îi tumefiază ochiul. În literatură, ca și în război, ca și în religie, e esențial să ai ce pune de la tine.

– Din ce se naște poezia? Din ce trăiește?

  • Se naște din exces. „The road of excess leads to the palace of wisdom”, spune undeva Blake. Poate fi un exces al suferinței, ca în mai toate cazurile – fiindcă, de la Ghilgameș la Chuck Palahniuk, de la Sofocle la Houellebecq, 90 la sută din literatură se ocupă cu trauma, cu ecorșeul sufletesc, cu vivisecția, cu cartografierea zonelor noastre de tenebre și spaime. Poate fi un exces al fericirii, ca în atât de puținele cazuri în care scriitorii dau și fericirii drept de existență literară – în literatura română contemporană nu avem decât un singur poet care scrie „pe fericire”, restul suntem toți scriitori de depresie. Explicația e simplă – pe de o parte trauma se pune singură în pagină, aproape natural, irigă celuloza așa cum sângele irigă tifonul la hemoragiile masive; pe de alta, cititorul empatizează mai ușor cu un story despre nefericirea aproapelui – în vreme ce o carte despre un seamăn excesiv de fericit l-ar putea face invidios până la a da cu cartea de pereți. Natura umană, de.

Poate fi, dacă schimbăm criteriul de referință, un exces de forță. Un surplus de vitalitate care-și cere conversiunea și sublimarea. Aici sunt posibile subvariante – excesul de vitalitate poate fi erotic, ca-n toată poezia de la Sapho la Emil Brumaru, trecând obligatoriu prin trubaduri și minnesängeri; ori agonistic, conflictual, războinic, provocator, confruntațional – de la epopeile grecești la Brett Easton Ellis, avem de asemenea acoperit tot subgenul. Sau, dimpotrivă, de un exces de slăbiciune. Aici ar intra fie marii devitalizați, fie marii autodistructivi. În ce privește familia celor dintâi, a devitalizaților languizi și elegiaci, extremele cronologice ar putea fi Tibul și Mircea Ivănescu, cu un important detur printre poeții chinezi vechi (Du Fu e referința locală cea mai înaltă); în ce privește cea de-a doua, ea admite la rândul ei două diviziuni: una e cea a paradoxalilor suicidari hedoniști, de la Petronius la Cioran (care e un sinucigaș ratat din prea mult hedonism, aș zice), alta a suicidarilor vulnerați și vulneranți, de la aceeași Sapho (dacă e să-l credem pe Menandru) la poeții confesionali americani, John Berryman, Anne Sexton și Sylvia Plath, mai ales.

Ori, în fine, poate fi un exces etic, un exces de conștiință morală. Cato din Utica s-a sinucis astfel, dar e drept că a fost nevoie de Dante pentru a-l așeza în conștiința noastră culturală la capitolul „sinuciderii virtuoase”; Mishima și Kawabata s-au sinucis sigur dintr-un exces etic, poate și Koestler și Montherlant; dar nu e nevoie ca acest exces etic să ducă spre sinucidere – marile fresce sociale mustind de sarcasm la adresa socialului sau umanului sunt tot produse ale acestui unghi de vedere etic. Sau poate fi un exces de tentare a limitelor eticului – ca-n literatura marilor imoraliști, de la Catul la Apollinaire, să zicem.

Din exces, așadar, se naște poezia. Și tot din exces trăiește. De aceea breaking news-urile repetate privind „moartea literaturii” nu mă alarmează niciodată: natura umană e excesivă de câteva mii de ani încoace, și am certitudinea că tot așa va rămâne. Ceea ce înseamnă că materia primă pentru literatură e, practic, inepuizabilă.

  • Putem spune că poezia are un trup și că ea are și un suflet? Îi căutați, îi putem căuta, să zicem, inima, ori coloana vertebrală, ori nervii ș.a.m.d.?

 

  • Cum au observat de multă vreme filozofii, devenim cel mai adesea conștienți de distincția între trup și suflet atunci când între ele se petrece o disjuncție de voință sau de intenție. Când trupul pare să vrea sau să indice ceva, iar sufletul are drept semnificat cu totul altceva, avem evidența că suntem ființe dihotomice.

Ei bine, cum un poem întotdeauna pare să spună sau să indice ceva, vorbind mereu acoperit despre altceva, putem spune liniștiți că orice poem are un trup și un suflet. Trupul lui e la vedere, e ceea ce pare să spună; iar sufletul lui, imponderabil și impalpabil ca orice psyche, e ceea ce spune cu adevărat – fără să avem vreodată garanția că acest „cu adevărat” există și e verificabil (după cum existența sufletului nu e, la rândul ei, certă și verificabilă). Există poeme la care aceste clivaje între trup și suflet, între ce pare să spună poemul și ce spune el „cu adevărat”, e quasi-total; ca în acel poem al lui Robert Frost, Stopping by Woods on a Snowy Evening, în care cele patru catrene chiar par să relateze o plimbare iernatecă prin pădure a unui om cu o conștiință mistică un picuț cam exaltată, pentru ca finalul poemului (și al celui de-al patrulea catren) să indice brusc un cu totul alt punct de fugă: „And miles to go before I sleep, / And miles to go before I sleep.” Deși versurile finale sunt absolut identice, ele spun de fapt lucruri cât se poate de non-identice, așa cum observa undeva și Borges: penultimul vorbește chiar despre o plimbare cu final dezolant de îndepărtat, celălalt vorbește despre ceea ce un Heidegger mai glumeț ar putea numi cam-prea-înceata-alergare-spre-moarte. Clivajul între cele două sensuri e enorm, și e ca și cum sufletul poeziei s-ar revela brusc în trupul poemului, făcându-se vizibil pentru o fracțiune de secundă în versul lui final. Sigur, nu sunt multe poeme, ca acesta al lui Frost, în care trupul și sufletul poemului să fie atât de radical diferite și atât de vizibil distincte; însă, ca studiu de caz pentru diferențierea sufletului poemului de trupul lui, e ideal.

Iar dacă un poem are corp, trebuie să aibă și inimă. Aș spune că inima unui poem e acea imagine centrală, din care derivă aproape toate celelalte imagini, și care distribuie în poem ritmul (cardiac!) și energia; în cazul poemelor ample, pot exista chiar trei sau patru astfel de inimi, precum la celenteratele gigante. Un poem cu o imagine centrală insuficient de puternică va fi insuficient irigat; unul cu o imagine centrală excesiv de puternică va fi, dimpotrivă, hipertensiv. Sunt, de altfel, rare cazurile în care inima unui poem e perfect echilibrată în raport cu restul poemului; se întâmplă în cazul imagismului lui Pound, când în corpul poemului imaginile sunt atât de perfect acordate și distribuite, încât succesiunea lor regulată te face chiar să auzi pulsul poemului și respirația lui cardiacă.

Dacă inima poemului e o imagine, coloana lui vertebrală e ritmul însuși. Ritmul sonor, vreau să spun, nu al imaginilor. Ca orice ființă vie, nici un poem nu poate rezista dacă are coloana vertebrală ruptă. Există, apoi, poeme cu scolioză, poeme cu cifoză, poeme cu coloana puternică precum a luptătorilor de sumo, dar lipsite de grație, poeme grațioase și filiforme, dar lipsite de forță etc. Dacă cineva ar avea răgazul și spiritul ludic pentru a face o antologie comentată de poeme clasificate în funcție de tipul de inimă și de coloană vertebrală, ar ieși o treabă foarte serioasă – și, dacă e făcută cum trebuie, chiar indispensabilă. Un fel de taxonomie Linné, dar nu pentru plante, ci pentru poeme. Deocamdată, merită să reținem aici că ritmul vertebrează poemul, așa cum imaginea îl inervează și irigă.

În fine, în ce privește structura nervoasă a poemului – ea e strict deductibilă din raportul între ce spune și cum spune poemul. Din raportul acesta între ce și cum rezultă un anume ton care e indicatorul cel mai precis al nervilor sau al temperamentului poemului, sau chiar al tipului lui de structură nervoasă. Există poeme care-și țipă versurile, poeme care le șoptesc, poeme aprehensive, poeme extroverte, poeme megalomane, în fine, poezia acoperă, după cum era și normal, toate tipurile de umanitate imaginate și imaginabile. Însă structura nervoasă a poemului nu e asociabilă cu calitățile trupului poemului (inima sau coloana vertebrală, imaginea sau ritmul), ci cu tipul lui de asertivitate; nu se poate face, prin urmare, o poetică morfologică prin care să asociem calități formale ale poemului cu diverse tipuri de structuri nervoase.

  • Cînd începeți un poem – cînd începeți să îl scrieți -, știți unde veți ajunge? Sau doar unde vreți să ajungeți?

 

  • Cel mai adesea nu știi sigur nici măcar dacă ai început cu adevărat un poem, darmite să mai știi și unde va ajunge. Sunt profund convins că tot ce scrie Poe în Principiul poetic e o făcătură ludică în spirit borgesian, o anticipare genială a genialelor făcături ale argentinianului. Nu poate exista o proiecție raționalistă a unui poem, nici măcar a unuia de cincisprezece versuri, cu atât mai puțin a unuia de peste o sută de versuri, așa cum pretinde Poe; ce e atât de extraordinar și de epuizant la poezie e că nu știi nicicând ce va urma. Ești nevoit să cauți mereu, să fii mereu în alertă, să rulezi secundă de secundă variante din care să știi să o alegi pe cea mai bună; mai mult, imaginile, versurile, ideile vin când vor ele, nu când vrei tu, uneori la distanță de zile sau de săptămâni întregi una de cealaltă, încât trebuie să știi să recunoști cărui poem aparține o imagine și unde trebuie s-o inserezi. E o muncă epuizantă, deși din afară nu se vede așa, și am înțeles de prima dată câtă disperare e comprimată în acel vers final din The Lake Isle, unde Pound roagă zeii să-i dea orice altă meserie decât scrisul, „this damn’d profession of writing”, în care omul are nevoie de creierul lui tot timpul, „where one needs one’s brains all the time”. E epuizant să simți motorașul învârtindu-se mereu înăuntrul craniului, mereu la pândă, mereu la lucru, mereu supraîncălzit – și cel mai înțelept lucru e să te asiguri mereu că ai destule cooler-e pentru el. În ce mă privește, domesticul e cel mai bun cooler. Și se poate lesne verifica în istoria poeziei că nu e un caz izolat – atâta vreme cât au avut la îndemână plasa de siguranță a domesticului, poeții au mers mult mai departe în explorările lor riscante; au cartografiat cele mai sălbatice zone ale umanității noastre atunci când au avut la îndemână posibilitatea replierii în domestic. Când această posibilitate a dispărut, și poezia lor s-a diminuat – sau chiar a dispărut. Nu avem poezie din perioada sălbatică a lui Rimbaud; datorăm însă tot ce știm despre sălbăticia noastră interioară așa-zicândei lui perioade domestice. Așa cumințică și bleguță cum pare, poezia domestică e cel mai eficient instrument de sondare a umanității noastre – cu zonele ei de tenebră cu tot.

  • Poezie mică/minoră – poezie mare. În ce termeni așezați această, intuiesc eu că destul de complicată, relație?

 

  • Prefer, atunci cînd scriu despre poezie, să ocolesc dubletul acesta. Mi se pare și fals, și periculos. Din cel puțin două motive. Mai întâi, fiindcă fundamental în poezie e dacă e vie sau nu, dacă trupul și sufletul ei (despre care am vorbit până acum) sunt vii sau inerte. Acesta e criteriul esențial după care trebuie judecată poezia – iar el face nu doar inoperantă, dar chiar inutilă distincția major/minor. Este mai miraculoasă viața care animă pterodactilul decât viața care animă acarianul? Este oare minoră viața puișorului de koala prin comparație cu viața ce pulsează în inima triplă a unor imense creaturi marine? Eu aș zice că nu – esențial e că sunt amândouă vii, în mod egal de vii și de miraculoase, și între ele nu e posibil nici un raport de subalternitate. Tot astfel, un micuț poem viu la o sută de ani după ce a fost scris e la fel de miraculos ca o lungă baladă la rândul ei vie. Și prefer un astfel poem mignon, dar viu, unui poem monumental, dar mort.

Apoi, distincția major/minor funcționează într-adevăr în muzică, acolo unde ea diferențiază strict morfologic, nu axiologic. Între sol major și la minor nu e o distincție de valoare; pe când critica literară autohtonă, din comoditate, operează cu aceiași termeni în sensul unei judecăți de valoare. E una dintre deturnările semantice ale criticii literare. Mai amintesc doar două astfel de deturnări care mă irită la fel de mult ca aceasta: primo, folosirea peiorativă a epitetului „intimistă”, aplicat disprețuitor și minimalizant, când intim e de fapt un superlativ – anume superlativul lui intus, înlăuntru. Intimus desemnează așadar tot ce e mai lăuntric în noi, tot ce e mai apropiat de acea parte nevăzută despre care vorbește Horia-Roman Patapievici, și care nu înțeleg în ruptul capului de ce ar trebui tratată peiorativ. Secundo, mă irită aplicarea de asemenea peiorativă a etichetei de „poezie manieristă” – prin care criticul vrea să spună că poetul și-a confecționat o manieră pe care o aplică repetitiv și mecanic. Într-o astfel de înțelegere, manierismul e o formă de abandonare a inovației, a căutării fără de care poezia nu poate exista. Or, așa cum orice cititor cu o oarecare cultură artistică știe, manierismul e una dintre cele mai febrile forme de explorare a propriilor labirinturi interioare; nu e nimic mecanic la artiștii manieriști, dimpotrivă, totul la acești nevropați ai frumuseții e hipnotic și atașant, ceea ce face cu atât mai revoltător felul peiorativ și aproape insultător în care e deformat conceptul în critica literară autohtonă.

Pe scurt, așadar, nu există poezie minoră și poezie majoră – ci doar poezie vie și poezie moartă. Iar atunci când un critic folosește ca etichetă valorică acest dublet, putem liniștiți să nu mai citim nimic din ce scrie vreodată acel critic. Fiindcă, spus brutal, e limpede că nu știe despre ce vorbește.

  • Poezie & intuiție. Alți doi termeni care sînt strîns legați cînd vorbim despre “universul poetic”. Care e, care trebuie să fie proporția dintre ei, astfel încît, din combinația lor, să rezulte ceva clar, distinct, performant?

 

  • Intuiția e, într-adevăr, una dintre cele două facultăți esențiale ale poetului. Cealaltă fiind empatia. Ele sunt formele cele mai evoluate și eficiente ale atenției la celălalt – și, cum poezia e înainte de orice atenție la celălalt, așez intuiția și empatia drept qualités maîtresses ale poetului, înaintea inteligenței, lucidității, memoriei, a fanteziei chiar, care, în absența însușirii de a te pune în pielea altuia, nu pot face un scriitor bun. De unde cunoștea un cinic vicios ca Dostoievski puritatea lui Mîșkin atât de intim, încât s-o descrie cu precizia aceea neverosimilă și cumva neliniștitoare? Simplu – a intuit-o. Cum a putut un om practic fără biografie socială, precum Blecher, să scrie atât de exact despre viață? Cum au putut familistul Arghezi și cumințelul Brumaru să scrie anumite poeme erotice excesiv de psihologice ori fizice, dar atât de credibile și de en conaisseurs? Dar provinciala și quasi-sociopata Emily Dickinson, ea de unde a cunoscut atât de detaliat lumea? Sau domestica Emily Brontë – ea de unde a găsit resurse pentru un roman de o poezie atât de sălbatică, precum în cel mai demențial Dostoievski, așa cum e Wuthering Heights? La fel de simplu: au intuit toți. Oricât ar fi de inteligent, de lucid, de riguros, dacă-i lipsesc intuiția sau empatia nimeni nu poate imagina existențe atât de diferite de a sa cu o asemenea precizie și coerență.

Poezia e, înainte de orice, intuiție și empatie. Și, fiindcă tot l-am pomenit pe Mîșkin: în absența empatiei, frumusețea n-ar putea salva lumea. Frumusețea în sine e anevoioasă, spune undeva Ezra Pound; iar ceea ce o face salvatoare, aș adăuga, este numai empatia care e musai s-o însoțească. Dacă n-ar fi așa, atunci totul e în zadar.

  • Ați vorbit, la începutul discuției noastre, despre o anume dimensiune etică pe care o regăsim dacă nu în poezie, cu siguranță în preajma ei. Direct, abrupt: un poet trebuie să fie egoist sau altruist? Bun ori rău/disprețuitor?

 

  • Trebuie să fie empatic, ca să continuu cumva întrebarea anterioară. Altfel, când își pierde atenția la celălalt, și scrisul lui începe să decadă. Știu, pare o teorie naivă, discordantă în orice caz în raport cu doctrina comună după care eul artistic și eul biografic sunt adiabatic izolate; teoria aceasta, care originează în textul lui Marcel Proust îndreptat împotriva lui Sainte-Beuve, este de altfel infirmată de exemplul lui Proust însuși, la care eul biografic și eul artistic sunt practic coincidente. Iar istoria literară arată, cumva surprinzător, că scriitorii care au pierdut empatia au pierdut în cele din urmă și scrisul. Céline e exemplul predilect – nimic din ce a scris după mizeria numită Bagatelles pour un massacredin 1937 n-a mai ajuns la nivelul primelor lui două romane. Dar mai sunt destule alte exemple – Hamsun, să zicem, sau Drieu la Rochelle, sau Pound însuși, al cărui scris e distrus de experiența fascistă, cu enormele remușcări subsecvente. Avem apoi exemplele autohtone: Sadoveanu, înaintea tuturor, din rațiuni prea arhicunoscute ca să le mai repet aici; sau Eugen Barbu, care nu mai ajunge niciodată scriitorul extraordinar din Groapa; sau Petru Dumitriu, a cărui Cronică de familie ar fi putut fi colosală, dacă viciul de structură al propriului caracter nu i-ar fi erodat fundațiile; sau Ion Caraion, practic anulat ca poet după bălăcirea voluptuoasă prin infernul delațiunii. Din scrisul lor rămâne mai întotdeauna doar ce au scris înainte de pierderea umanității, de evacuarea empatiei. Într-un mod neașteptat, literatura e un moralist mai dur decât ne-am aștepta, în orice caz mai inclement decât pretind teoreticienii literari.

  • Lîngă cine ați vrea, dacă s-ar putea, să stați, eventual în tăcere, să scrieți poezie și să învățați despre poezie?

 

  • Aici răspunsul e lesne de dat, de vreme ce se află deja în arhiva biografiei mele, atâta câtă e ea. Am avut enormul noroc să stau câțiva ani, cam un deceniu (deceniul esențial dintre douăzeci și treizeci de ani), lângă Mircea Ivănescu. Mult-puținul cât îl știu despre literatură de la el l-am învățat; scrisul meu, atât cât e el, de la el l-am deprins. Rezumat într-o propoziție simplă, tot ce am înțeles de la Mircea Ivănescu e că, așa cum tot repet, poezia e individuație. El nu mi-a spus niciodată asta expressis verbis; era tot ce poate fi mai străin de tipul maestrului care vorbește în apoftegme, în ziceri sapiențiale, așteptând să fie scrise cu acul în colțul ochiului, cum se spune în Halima. Dar scrisul lui, și viața lui deopotrivă, ilustrează fără rest axioma enunțată mai sus – poezia a însemnat construcția sinelui, în exact aceeași măsură în care sinteza sinelui a implicat construcția poeziei. Niciodată n-am văzut un poet mai coincident cu scrisul lui. Aș da tot ce am scris până acum ca să mai pot sta lângă el încă o seară în tăcere, ascultându-i vocea fărâmicioasă și hipnotică depănând amintiri cu Matei Călinescu și Nichita Stănescu. După cum aș da tot ce am scris pentru o după-amiază cu tata. Inima mea de babă medievală e oricum convinsă că după-amiaza aceea, că seara aceea vor veni. Și vor fi infinite.

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu

 

 

 

[Vatra, nr. 6/2015]

de VATRA

Floarea ŢUŢUIANU – BLOCUL 2 BIS

tutuianu

 

Când m-am mutat în blocul 2 bis aveam fix 25 de ani

Mi-am făcut din sufragerie atelier din dormitor sufragerie

şi din bucătărie laborator foto (aveam de dat o operă)

Era ceva provizoriu

Şi totuşi aici m-a prins cutremurul

Aici mi-am pierdut virginitatea aici am făcut amor

pe Boleroul lui Ravel şi două chiuretaje pe masa din sufragerie

Era ceva provizoriu

Şi totuşi aici m-a prins revoluţia

Atunci sufrageria a devenit living şifonerul dressing

geamurile termopane şi cumpărăturile shopping

Nu îmi mai recunosc vecinii: intră chinezi şi ies arabi

Tot ceva provizoriu

Şi totuşi aici m-a prins globalizarea

 

După câţi morţi coborâţi pe scări am auzit cred că am îmbătrânit

Dar e ceva provizoriu

 

 

[Vatra, nr. 6/2015] 

de VATRA

O falsă Casandră

Daniel ILEA

soumission

 

Soumission (Supunere: traducerea cuvântului „islam”) de Michel Houellebecq (Paris, Flammarion, 2015) începe, fără pic de umor, cu răsuflatul clişeu al decadenţei Occidentului, „a societăţilor noastre încă occidentale şi social-democrate”.

Personajul-narator, François, ne înştiinţează că azi oamenii s-ar afla, exclusiv, sub două dependenţe: „banul”, pentru „cei mai cu minte şi aşezaţi”, iar pentru cei mai înapoiaţi „consumaţia” şi „ambiţia de-a ieşi în faţă, de-a ocupa un post de invidiat”…

Urmează, pe ici, pe colo, până la sfârşit, panseuri despre Huysmans, unele subtile, interesante, din păcate pierdute, diluate într-un flux de tâmpenii şi poncifuri, de pildă: „frumuseţea stilului, muzicalitatea frazelor au importanţa lor […] dar un autor e, înainte de toate, o fiinţă omenească, prezentă în cărţile sale”. Dacă aşa o fi, vom vedea iute ce fel de om se poate ghici îndărătul lui François.

Stilul nu-i defel „neutru” (cum afirmă Alain Finkielkraut), ci de-a dreptul nul: aceleaşi corzi hipersensibile la a căror muzică sumbră-mizerabilistă am vibrat în primele şi adevăratele sale romane (Extension du domaine de la lutte şi Les Particules élémentaires): aici, sună a gol.

În Soumission nimic nu mai e viabil, nici real, nici literar, ci doar o perversă parabolă, o schematică construcţie (scriitorul Marc Weitzmann a subliniat deja – în Le Monde des livres – că nici o figură musulmană nu-i credibilă; de fapt, unicul personaj e naratorul houellebecquian).

Deci: au trecut două decenii de când François şi-a susţinut teza de doctorat Huysmans sau capătul tunelului, cu „felicitările unanime ale juriului”; fără strop de vocaţie pedagogică, acceptă totuşi să fie numit conferenţiar la Paris III-Sorbona. Când Steve, unul din colegii săi, îl invită la un pahar, „îndeobşte un ceai cu mentă la Marea Moschee din Paris”, aflăm că lui nu-i place deloc nici ceaiul cu mentă, nici, de altfel, Marea Moschee din Paris. Cam ăsta ar fi tonul.

Înţelegem foarte curând că vorba lui Huysmans despre Bloy i se potriveşte ca o mănuşă şi lui François: „un nenorocit, cu un orgoliu diabolic şi o ură fără măsură”. Am putea afirma (identificând relativ personajul cu autorul, cu atât mai mult cu cât suntem într-un pamflet, nu într-un roman) cam acelaşi lucru şi despre Houellebecq, care, cu abilitate perfidă, mizează pe, jonglează cu conflictele, temerile, ura dintre comunităţi: „ fapt e că în noul an şcolar Uniunea Studenţilor Evrei din Franţa nu mai era prezentă în nici un campus din regiunea pariziană, în timp ce secţiunea tineret a Frăţiei Musulmane îşi răsfirase antenele”. Personalităţile antisioniste ocupă poziţii-cheie prin universităţi: „Robert Rediger e celebru prin atitudinea sa pro-palestiniană” etc.

Planul e, deci, schiţat, poate începe provocarea „magicianului”!

Suntem deja în 2022: peste două săptămâni vor fi alegerile şi se prevede (după spusele unei colege foarte bine informate) că, precum în 2017, „Frontul Naţional va ajunge în al doilea tur şi stânga va fi realeasă”. Dar iată replica, foarte interesantă, a lui François: „Totuşi, să nu ignorăm scorul Frăţiei Musulmane, care-i încă o necunoscută, dacă va depăşi bara simbolică de 20%, asta poate cântări în raportul de forţe…”. O „aiureală”, afirmaţia asta a lui, îşi zice, hâtru, el însuşi, dar… nu se ştie niciodată, şi colega lui se pune imediat pe calculat: „cântăreşte pe îndelete consecinţele unei eventuale intrări a Frăţiei Musulmane în guvern”. Badabum!

Notăm un alt loc comun houllebecquian, obsesia patriarhatului, a întâietăţii bărbatului dinaintea femeii, în discuţia lui François cu franţuzoaica-evreică Myriam, amanta sa de studentă (despre care aflăm că va emigra cu familia în Israel, urmând exemplul întregii comunităţi evreieşti): „[…] la drept vorbind, n-am fost niciodată convins că ar fi o aşa bună idee ca femeile să poată vota, să poată urma aceleaşi studii ca bărbaţii, să poată exersa aceleaşi profesii etc. Mă rog, ne-am obişnuit să fie aşa, dar, la urma urmei, o fi chiar o idee bună?”.

Mergem mai departe, oarecum preveniţi, dar defel liniştiţi, dând numai peste „paradoxuri”: de pildă, supralicitarea extremei-drepte puse în scenă-pagină ca ipoteză-ipostază refulată, deci cu atât mai seducătoare, a poporului francez: „Avansarea extremei-drepte, de atunci încoace, a făcut ca lucrurile să devină mai interesante, animând discuţiile publice cu fiorul uitat al fascismului; dar totul a început să se mişte abia în 2017, odată cu al doilea tur al alegerilor prezidenţiale. Presa internaţională a putut asista, înmărmurită, la spectacolul ruşinos, dar perfect justificat aritmetic, al realegerii unui preşedinte de stânga într-o ţară care basculase treptat către dreapta […]. Era ca o disperare sufocantă, radicală, străbătută, pe ici pe colo, de fulgere de revoltă. Mulţi preferaseră atunci să se expatrieze”.

Cade „bomba” cea mare: „O lună după rezultatele turului al doilea [din 2017, n. m], Mohammed Ben Abbes anunţă crearea Frăţiei Musulmane”.

Şi scenariul continuă: înfruntările armate dintre militanţi ai extremei-drepte şi extremişti musulmani sunt din ce în ce mai dese; totuşi: „Ca de fiecare dată, preşedinta Frontului Naţional şi cel al Frăţiei Musulmane au publicat, fiecare în parte, câte un comunicat prin care se desolidarizau categoric de aceste fapte criminale”. Spectrul războiului civil!

Aflăm foarte repede (sărind peste etape) că în doar cinci ani (din 2017 până în 2022) numitul partid musulman a egalat aproape P.S.-ul: 21%  contra 23%, şi depăşit de departe de dreapta tradiţională, cotată la numai 14%, pe când (de reţinut, de subliniat) „Frontul Naţional, cu 32%, rămânea, de departe, în fruntea partidelor franceze”.

Urmarea logică a abracadabrantului scenariu houellebecquian: „demonstrarea” sclerozei, abjecţiei, nulităţii partidelor de centru-stânga şi centru-dreapta (Democracy schtrunk! Liberty schtrunk!, lătra Chaplin-Hitler), capabile să se alieze, vom vedea, cu oricine, până şi cu un partid religios, trădând astfel însuşi fundamentul Republicii, laicitatea, pentru a se agăţa de pulpana puterii, dar şi pentru ca „bietul” Front Naţional să fie (iarăşi) eliminat.

François (adică Francez, prenume ales deloc aleatoriu!) prevede, deci, un al doilea tur între Frăţia Musulmană şi Frontul Naţional. Ceea ce trebuia să se întâmple se va întâmpla, fără nici o surpriză, atât centrul-dreapta cât şi centrul-stânga se vor alia (cum pomeneam deja) cu Frăţia Musulmană… Les jeux sont faits: începând cu 2022, Franţa devine islamică şi după ea, încet-încet, Europa. Cum era de aşteptat, departe de a fi un moderat, Ben Abbes, odată cocoţat la putere, va năzui nici mai mult nici mai puţin decât la instaurarea imperiului „Eurabia” (cea prevăzută de Bat Ye’or ).

Caricatură grosolană, fireşte, „profeţie” în doi peri. Gluma asta proastă să fie scopul lui?! Ar fi idiot! Doamne-fereşte! Ca un bun francez, François (pleonasm!) bate, de fapt, şaua ca să priceapă iapa: scenariul e de citit prin antifrază, o mişcare dialectică pregătind terenul pentru Frontul Naţional, al Identităţii Naţionale.

Dar iată că un asemenea scenariu îi pare posibil, chiar plauzibil, filozofului Alain Finkielkraut! Surprinzător joc pervers: asistăm la „supunerea” spiritului critic, al spiritului raţional, la Houellebecq (acest „djihadist mohorât”, cum îl numeşte Fethi Benslama). Faptul „supunerii” la Houellebecq e constatat şi de Jean Birnbaum, în Le Monde des livres.

Colac peste pupăză, François se compară chiar cu nefericita Casandră, în prezicerile-i pesimiste mereu împlinite, conchizând: „după cum se vede, ziariştii de centru-stânga nu fac decât să repete orbirea troienilor”. Urmează această paralelă şocantă (prin debilitatea-i): „O asemenea orbire nu avea nimic nou, istoric vorbind: am fi putut-o regăsi la intelectualii, politicienii şi ziariştii anilor ’30, cu toţii convinşi că lui Hitler o să-i vină până la urmă mintea la cap”. Prin François, autorul împuşcă doi iepuri deodată: arată pericolul islamic iminent în Franţa, comparându-l cu hitlerismul, şi deopotrivă atacă lipsa de luciditate dinaintea „catastrofei” a ziariştilor de centru-stânga. Fiind, în schimb, foarte blajin, aproape tandru, cu extrema-dreaptă, cu Marine Le Pen, devenită victima trădătoarelor partide de centru!

În realitate, François nu mai suportă „sistemul” actual, cu alte cuvinte social-democraţia, şi îi prevede (e rolul său!) apropiatul sfârşit. La care el însuşi va contribui în mod original, colaborând, adaptându-se de minune noii puteri islamice, deşi, culmea hazului, o va face mereu ca un individualist, un narcisic, un jouisseur, dar şi un aprig la câştig, egal sieşi şi tuturor naratorilor-personaje houllebecquiene, adică un anumit tip de occidental get-beget! Nu-l interesează decât propria-i persoană: se converteşte la islam pentru posibilitatea poligamiei, ca să se poată desfăta în „paradisul femeilor”, pentru dragul lui de patriarhat şi, last but non least, pentru un salariu triplu de profesor universitar!

Nu seamănă decât foarte vag cu idolul său literar, Huysmans, care era muncit de „dorinţa disperată de-a se integra într-un rit” .

E foarte posibil ca autorul să confunde propria lui „sinucidere” (ca scriitor) cu „sinuciderea” Europei înseşi!

Este Soumission o carte islamofobă? Da, nu, da… (cu Houellebecq e ca-n „mă iubeşte, nu mă iubeşte”, trebuie ajuns la ultima petală!). La un prim nivel, răspunsul pare a fi nu: de vreme ce (după autor) reîntoarcerea religiosului e iminentă, necesară pentru supravieţuirea unei societăţi, iar creştinismul e mort şi îngropat, singurul candidat prezent, islamismul, e chemat să-i ia locul.

În cele din urmă, răspunsul e categoric da: este aici o doză tare de islamofobie, căci „elogiul” Islamului cuceritor se citeşte (să ne reamintim) tot ca o antifrază, ca un „vaccin”: dacă nu vreţi ca asta să se întâmple (Casandra houellebecquiană dixit), daţi mână cu mână şi reînsufleţiţi catolicismul (în planul iniţial al cărţii, François urma să se convertească la catolicism, ca şi Huysmans, iar titlul era Conversion); de nu, băgaţi-vă în cap că islamismul va triumfa, căci: „astăzi ateismul e mort, laicitatea e moartă, Republica e moartă” (sentinţa prin care Houellebecq însuşi, în interviul din Le Nouvel Observateur, întăreşte tezele lui François!).

Putem afirma, în spiritul „Charlie”: ceea ce otomanii n-au izbutit timp de secole (islamizarea Europei), lui Houellebecq i-a reuşit în trei sute de pagini; numai că pentru o aşa ispravă ar fi fost arhisuficient să dea două-trei interviuri în dorul lelii (cum şi are obiceiul), sau să pună de-un pamflet de maximum patru-cinci pagini.

După cum se vede, François se amuză, Houellebecq se amuză cu cuvintele, cu ipotezele, cu previziunile geopolitice (dar şi meteorologice, oferindu-ne adevărate buletine meteo ale zilei!); nefăcând, de fapt, decât să „accelereze un pic evenimentele” (cum tot Houellebecq zice, în pomenitul interviul din Obs), şi totul începe să se umfle, să devină hénaurme, până… plesneşte!

Magicianul e astfel deconspirat: nu, nu-i vorba aici de trâmbiţata reîntoarcere a religiosului, ci de aceea a lui Houellebecq (cam la patru ani o dată)!

Să reflectăm o clipă la o afirmaţie a psihiatrului Boris Cyrulnik (notată şi de François): „Agresiunea ascunde adesea o dorinţă de seducere”. Nu e imposibil ca ăsta să fie chiar scopul, ori resortul secret, al acestei fabule politice, poate chiar al întregii creaţii houellbecquiene, implicit al omului dindărătul operei: seducere şi răzbunare, de ce nu?

Aici am putea ghici ascunsul „detaliu semnificativ” (a cărui artă Fienkielkraut afirma că ar deţine-o Houellebecq)!

Iată cum (după mine) François se dezvăluie brusc într-un scurt pasaj, o scenă simplă, umană, tulburătoare (singura, de altfel, viabilă şi literar), unde nu mai e loc pentru băşcălie, subterfugii ori perversiuni. Va simţi nostalgia, dorul paradoxal, şi poate cu atât mai dureros, pentru ceea ce nu i-a fost dat să trăiască, dar a cărui intuiţie o va avea din plin atunci când, invitat de Myriam acasă la părinţii ei, va simţi ce poate să-nsemne a trăi în sânul unei familii: „Locuiau într-o casă din Cartierul Florilor, în spatele staţiei de metrou Brochant […]. Îmi amintesc că am cinat pe peluză, era sezonul narciselor galbene. Au fost drăguţi, primitori şi călduroşi, fără să mă sufoce însă cu atenţiile, ceea ce era şi mai bine. În clipa în care tatăl ei deschidea o sticlă de Châteauneuf-du-Pape, mi-am dat brusc seama că Myriam, la cei peste 20 de ani ai ei, lua încă masa toate serile împreună cu părinţii săi; că îşi ajuta fratele mai mic să-şi facă lecţiile, că se ducea să-şi cumpere ţoale cu surioara ei. Erau un trib, un trib familial sudat; faţă de tot ce cunoscusem eu, era de neînchipuit, încât cu greu m-am abţinut să nu izbucnesc în lacrimi”.

Cel care a înţeles, poate ca nimeni altul, că un copil lipsit de căldura familiei va rămâne toată viaţa cu sufletul şchiop a fost Dostoievski.

Houellebecq e poate în întregime aici, totul ar putea ţâşni de aici: provocările, les détournements–retournements, „neîncetatele fluxuri schizoido-melancolice” (cum bine zice psihanalistul Fethi Benslama, într-un articol despre această carte) şi, fireşte, pomenita aprigă dorinţa de seducere şi deopotrivă de răzbunare pe societate, pe lumea occidentală (ce ar fi „distrus familia”, nu?!) şi pe întregul neam omenesc (poate că niciodată până azi n-a cunoscut bucuria unei iubiri constante pentru o femeie, sau a unei prietenii constante, aşa cum şi-a putut iubi simpaticul câine, până la capăt!).

Ce altceva putea ieşi din toate astea? Fără-ndoială, un om şi un scriitor lunecos, un cameleon, nu atât un nihilist, un anarhist, un mizantrop cât un provocator patentat, un „lup singuratic”! Un seducător şi un copil răzbunător, dovedindu-se foarte periculos pentru cititor, care ar avea tot dreptul să-şi spună, ca în finalul Cânturilor lui Maldoror: „Ce-i al lui e-al lui. M-a idiotizat grozav […]”.

Dacă tot există angoasa difuză, spectrul unei „invadări” a Franţei şi a Europei (prin migraţii masive din Africa şi Asia) ori, pe termen lung, spectrul unei „extincţii” datorate slabei, anemicei demografii a europenilor – „Poate că într-o zi o să fim învinşi prin forţa numărului” (dixit Alain Finkielkraut) –, nici o trebuinţă pentru asta de pamflete delirante, pline de ură, adică neputincioase. Ar trebui, pur şi simplu, controlat fluxul imigraţiei (luându-i astfel şi Frontului Naţional pâinea de la gură!), cumpănind mereu (nu politiquement correct, ci realist-pragmatic) între drepturile omului şi limitele ospitalităţii – fiind vorba, la urma urmei, de instinctul de conservare (fiecare stat, precum „fiecare entitate”, „se străduie, după puterea sa de-a fi, să persevereze în propria-i fiinţă” (Spinoza, Etica). Afară de asta, europenii să facă mai mulţi copii şi mai multe metisaje (prin metisaj, nimic nu se pierde, câştigându-se una sau mai multe identităţi, fără a se pierde cea iniţială).

Am putea experimenta aici platoniciana dialectică (reflectată mai ales în Sofistul) „acelaşi” (identicul) vs „altul” (altceva-ul): victoria „altuia” e nihilismul, dar tot nihilism e şi când „acelaşi” (parmenidian, înţepenit, absolut) câştigă fără să-l accepte pe „altul”; fiindcă „altul” e motorul propriei sale deveniri, al mutaţiilor sale (şi viceversa): e nevoie de măsură, echilibru, armonie între „acelaşi” şi „altul”, „acelaşi” primind în sine pe „altul”, dar rămânând el însuşi, sau mai degrabă devenind – astfel şi numai astfel – el însuşi! Nu-i vorba de o identitate „tare” (corespunzând pe plan social naţionalismului, fascismului), ci de una „deschisă” (constituind, de pildă, un soi de sinteză, o paradigmă de civilizaţie şi cultură, precum a noastră Republică Franceză laică – atât de hulită de Houellebecq!). Întreaga noastră evoluţie biologică, istoria omenirii stau mărturie pentru această mişcare dialectică.

Aceeaşi dialectică a echilibrului între opusuri, ori complementare, rămâne valabilă şi pe plan socio-politico-economic (între stat şi piaţă), unde azi capitalismul triumfător, cu ale sale derive fără măsură, cântăreşte greu în balanţa acestei depresiuni generalizate, a acestei să-i zicem confuzii de valori, a ceţii în care suntem cufundaţi!

Nu trebuie să ne lăsăm „supuşi” nici Invincibilei Armada a capitalismului financiar, multinaţionalelor care îşi pot permite să cumpere tot (sau aproape) într-o ţară: întreprinderile, castelele… căci odată cu locurile sunt cumpărate oarecum şi fiinţele, făcându-se din ele un soi de „suflete moarte”. Capitalismul a luat-o razna, afirmă, în eseul omonim, Joseph E. Stiglitz, Premiu Nobel pentru Economie (a se citi, tot de el, Marea dezamăgire şi Triumful cupidităţii).

Pentru a pune capăt la toate astea, nu-i nevoie de noi revoluţii, urmate de masacre ori de alte utopii (nu, mersi!): pentru ca (relativa) măsură (şi nu Satana!) să dirijeze orchestra, nu-i nicidecum recomandabilă (ca la Houellebecq) o reîntoarcere masivă a religiosului (Doamne-fereşte!), ci pur şi simplu reîntoarcerea statului, a unui stat inteligent, subtil şi binevoitor, cu autoritate, fără a i se permite însă de-a ajunge autoritar (aici e rolul nostru de-a veghea, zi şi noapte). Stiglitz (pe urmele unui John M. Keynes) a demonstrat necesitatea (etică, socială, vitală) a revenirii statului, ca legislator şi supraveghetor al pieţei, avertizând de catastrofele ce ne aşteaptă, dacă se mai aplică politica struţului, dar nimeni nu pare s-o asculte (sau cel mult cu o ureche!) pe această adevărată Casandră!

Robert Badinter, mare avocat şi umanist (să ne amintim mereu că mulţumită lui a fost abolită în Franţa pedeapsa cu moartea, a fost ucisă moartea! – noi, românii, nu vom uita nici că se trage dintr-o famile de evrei basarabeni) a spus la Televiziune, chiar în seara de 7 ianuarie 2015, că nu trebuie cu nici un preţ a se cădea în capcana urii între comunităţi, că ăsta era scopul acestor energumeni fanatizaţi; intuiţia, temerile sale urmând să fie confirmate tragic de al doilea masacru, cel al francezilor-evrei (ori evreilor-francezi), de la Hyper Cacher!

Soumission – pamflet sau fabulă politică – conţine o încărcătură de ură, de perversiune care se cere prompt dezamorsată. Cartea asta n-are nimic din spiritul liber „Charlie” (singurul element comic, involuntar, ar putea fi obsesia scriitorului de-a ajunge până la pagina 300, înmulţind artificial, în acest nobil scop, capitolele şi subcapitolele!), fără a mai pomeni de umanismul unui Albert Camus, luat peste picior de François… Nu-i vorba aici, la urma urmei, decât de „o operaţie marketing reuşită” (dixit Jean d’Ormeson).

Într-o paranteză finală fie spus, celor care vor să înţeleagă ce se întâmplă azi în lumea islamică (ţări arabe şi ne-arabe), inclusiv în islamismul francez, să ia pulsul acestei lumi în fierbere, le recomand traducerea dipticului semnat de Gilles Kepel:  Passion arabe – Journal 2011-2013 şi Passion française – Les voix des cités, publicate recent la Gallimard, NRF, colecţia „Témoins”. Acest diptic (Houellebeceq însuşi a aflat din el, după propria-i mărturisire, cam tot ce ştie despre lumea islamică, doar că el a făcut din asta un amestec indigest cu propriile-i deliruri şi cu cele de pe siturile internet ale salafiştilor şi Fraţilor Musulmani!) ar putea deveni şi un manual de geopolitică, de geostrategie pentru oamenii politici occidentali, pentru ai lor consilieri.

 

 

[Vatra, nr. 5/2015]

de VATRA

Poeme de Roxana Cotruș, Moni Stănilă și Alexandru Vakulovski

Roxana COTRUŞ

cotrus

 

Amanta noastră

Azi am fost să-mi legalizez niște copii după diplomele de studii

– apropo, să știi că mi-am luat carnetul de șofer acum 7 ani.

fiu-to, adică frate-mio, mi-a cumpărat o mașină mică, un lupo roșu.

am terminat faculta’, masterul, acum îs la doctorat și profă de 3 ani.

Și mai și pictez.

câteodată chiar fain, să știi.

Odată am încercat să-ți fac portretul. N-a fost boom!

dar mie mi-a plăcut. Îl păstrez și acum lângă celelalte pânze

până oi avea curajul să te continuu.

să te fac ca la carte.

abia dup-aia te pun pe-un perete –

Și duduia notar semăna cu amanta aia a ta.

io n-am văzut-o, dar te-nștiințez că i-am realizat portretul brici!

ca și aia a ta, duduia notar avea în vârful capului o coadă

odioasă

prinsă

cu un elastic ieftin, de chinezu’.

avea un zâmbet teribil de tâmp.

întrezăream niște ochi goi

vedeam cum creieru-i joacă feste

cum puținii neuroni pe care mi s-a părut că-i avea

se jucau de-a prinselea

cu răbdarea-mi ce începea să se

evapore încet și sigur

și să se transforme-n revoltă.

N-arăta bine deloc

mi se pare că aștepta s-o-mbraci din nou frumos

și să-i iei o tarabă de-aia pe care să-și întindă pantofii

să și-i pună la vânzare

pe banii tăi.

Pe cuvânt de onor –

Era urâtă. de-aia ea și amanta ta

= ca două picături de apă

numai c-a ta e dintr-aia stătută.

 

Back to boozer

Mai ții minte Opalul?

Barul ăla de la corina, în care mergeam cu tine de mână

(cei mai buni prieteni ce eram)

aproape zilnic

cu câteva luni – sau să fi fost un an? –

înainte să te duci numai tu știi unde?!

Barul ăla în care îmi făceai cinste cu

suc și gumă de mestecat verde,

iar celorlalți cu tot ce nu băuseși tu până-n ’94?

ăla în care când intrai erai primit precum

un superstar.

Îți zâmbeau toți

mai ales gagicile de la bar

care mă ciupeau familiar sau, mă rog, încercau să comunice pe un ton oligofren

cu mine, schimonosindu-se în ultimul hal?!

De alea îmi amintesc că erau entuziasmate când apăreai

că doar, pe lângă o consumație consistentă

(nu omiteai niciodată mai puțin de juma’ de bar),

le lăsai și-un bacșiș gras.

Na, între timp, Opalul a devenit magazin de covoare,

semn c-a fost spălată pardoseala,

apoi acoperită și răs-acoperită cu jdemii de culori.

Acum e jumate-bancă ( Banca Românească )

– acolo-s un sfert din banii dvs.! –

jumate – ceva magazin de amenajări-băi

și, culmea!, au o grămadă de furtunuri.

Jumi-juma. Ca idee, nu de alta.

Cearșaful alb

nu dorm niciodată în cearșafuri albe

de când l-am auzit trosnind pe ăla

care s-a făcut

zdrențe

pe tine te vedeam pitit în colțul patului

aflat în spasme, cu mințile-ți legănate.

deși jumătate cât acum, simțeam că-n mine zace-o forță

ce-mi inflamează capul

pieptul

și voia să te-nvelească-n flori de salcâm.

câteva luni mai târziu

cearșaful-zdrențe s-a reconstituit

brusc

 – în dimineața în care-ai fost găsit atârnând –

precum un puzzle

din câteva mii de piese

fiindcă era fix pe tine

iar tu în mijlocul holului

te-am ocolit

mai mult siliți

vârâți

în casa vecinilor.

dup-aia te-am condus.

eram în ceva dubă. zdrăngăneau telescoapele.

ca o familie, numa’ că nu fericită

și nu întreagă.

ultima dată când te-am văzut

erai într-o carapace.

io chiar credeam că te ridici

și c-ai să râzi

de toți

eu de-aia n-am bocit

că știam că te ridici.

Dup-aia, nu știu dacă oi fi auzit sau doar mi-am închipuit,

dar credeam că dacă mori

te naști fix în clipa aia altundeva, te reîncarnezi în om sau în altceva.

Iar când mama zicea: „s-au făcut deja 3, 5, 7 ani”

urmăream toți copiii și câinii de 3,5,7 ani,

dar niciunul nu semăna cu tine.

m-am lăsat păgubașă după ce s-au făcut 7 ani.

                    De-atunci dorm numai în cearșafuri colorate.

Te-am strigat din spatele blocului

Nu știu de-ai fost atunci pe fază, dar,

într-o vreme, un psihopat/ obsedat sexual,

îi dădea târcoale deseori blocului nostru.

Eram printr-a 2-a sau a 3-a când l-am văzut prima dată.

Atunci m-a-ntrebat dacă în scara 224 nu stă cumva Mihaela.

i-am zis să se uite pe tabelul nominal de locatari

eu mă dădeam cu sania, cu vecinul meu ungur

era cel mai bun prieten al meu pe atunci

– doar îl știi bine, avea vreo 2 ani când tu-l întrebai:

„Cum te cheamă, pui de dac?” și cred că tot tu răspundeai:

„…….., Măria-Ta!”.

Vara trecută a ieșit din închisoare.

tare drag mi-era!

n-am mai ieșit cu el de când a intrat în clasa a 5-a și a început să fure capace de mașini. –

numai că mi-am dat seama de intențiile tulburi ale străinului,

l-am luat pe prietenul meu de mână,

am luat săniile

și-am fugit.

i-am zis mamei de el, iar ea m-a sfătuit să strig „tata!” când mai apare.

Atunci am conștientizat că „tata” e mai puternic decât „mama”

sau că așa ar trebui să fie.

Deși, pentru mine mama a fost Xena la pătrat.

În vara aceluiași an

l-am revăzut pe străin în spatele blocului nostru.

m-am panicat. nu era nimeni la mine-acasă.

dar asta nu m-a oprit din a striga: „tataaa! taaata!”

vecina de la 2 a ieșit în geam

s-a uitat îngrozită la mine.

Tu erai mort de vreo 5-6 ani.

Într-o secundă a și dispărut în casă.

străinul psihopat fugise între timp, cred,

că nu l-am mai văzut.

dar eu am focalizat etajul 2

mi-am dat seama că fusesem cel puțin penibilă,

patetică sau că femeia m-o fi suspectat de vreo boală psihică.

Oricum, n-am întrebat-o niciodată.

Aia a fost prima și ultima dată când te-am strigat la geam;

și, paradoxal ori ba, eu nu strigam în gol

te chiar strigam pe tine

în minte-mi erai tu

ca atunci când spărgeam nuci pe linoleumul muștar din bucătărie.

Așa că îți mulțumesc că mi-ai lăsat semnificantul „tata” și bonus

un semnificat.

Ultima dată când l-am văzut pe psihopat – sau o fi fost altul? –

Eram în anul I-îi la facultate. Era o iarnă fleșcăită.

Urcam scările și mi se părea că-i simt respirația psihopatului în ceafă

m-am uitat cu coada ochiului,

era cu obiectul muncii-n mână.

Am făcut un pas în dreapta, m-am întors calm, apoi am început să cobor

din ce în ce mai alert

puținele scări pe care începusem să le urc.

Am ajuns la parter. de data asta nu te-am mai strigat.

am început să bat la ap. 4, știam că e numai câinele acasă

– un lup elvețian care-a-nceput să latre –

 pe fundalul lătratului am început să țip și eu la psihopat.

să-l înjur cu o fluență de care nu știam că pot fi capabilă.

– cred că-n momentul ăla am sporit limbajul suburban

cu cel puțin 10 expresii noi –

așa am scăpat de psihopat.

(Alfa) loading….

Era o zi de mai

când am ieșit de la național

se jucase căsătoria.

eram cu miha.

Berea de după

Mi te-a scos în cale, mascul feroce, deștept,

zvelt, periculos de charismatic.

După ce ne-am zis „pa-pa!”

– zgomotos, desigur!, doar îs femeie –

mi-am dat seama

 că erai tata.

fizic,

pe alocuri comportamental

 – expansiv, visător, tulburător –

dup-aia am văzut că nici stabilitatea nu vă era străină. Cred c-ați share-uit-o îndelung

sau ți-a transmis-o el.

asta numai voi știți.

în orice caz, m-a luat cu stare de greață când te-am văzut

în același borcan în care îl băgasem doar pe el

la naftalină.

Singura diferență dintre voi?

în timp ce tu începuseși de la o vreme să-mi vorbești de sfinți,

el și-a legat ștreangul de gât. sau gâtul de ștreang.

 

Marșul inițiaților cotidieni

Treceți prin viața mea lăsând dâre de durere în urma bocancilor voștri

trecuți prin alte câteva vieți

de oameni nesăbuiți, nenorociți de alții

și de voi.

treceți și mă faceți terci

mă faceți să mă-ntorc de fiecare dată la prima

rană, apoi la a doua, la a treia ș.a.m.d.

la prima cicatrice.

le iau pe toate pe rând:

una-i de când am căzut în cap pe scări,

alta-i de când m-a lovit mașina,

atunci a avut tata grijă de mine.

încă una: asta-i de când a căzut Tv-ul Diamant pe mine

– atunci m-a dojenit mama –

ah…cutia aia, cutia aia era atât de grea, și-ar fi putut fi insuportabilă;

dar, totuși, nu atât de apăsătoare ca boala provocată de marșul bocancilor voștri jegoși.

Acum voi reveni reloaded.

Pân-atunci mă loghez.

 

Amortizare

 

mă gândesc să port mai des tricoul XXL

găsit între niște cârpe de șters praful.

(de fapt, am și șters de vreo două-trei ori cu el pe jos.)

Să-mi acopere toracele adolescentin în întregime

să nu se întrezărească nici urmă de claviculă

de umeri ascuțiți

de oase

de sfârcuri.

Mă gândesc să iau perdeaua din sufragerie și să mi-o înfășor

împrejurul șoldurilor purtătoare de curbe armonioase

singurele care par să-mi trădeze anii

apoi

să-i dau drumul.

să se prelingă pe membrele inferioare

să o opresc abia când se-aude trosnitura impactului cu solul

ca și cum ar bloca simțul asumării mele.

mi-aș arunca jeanșii, tenișii, pantofii cu toc, toate rochiile vaporoase etc. etc.

și le-aș înlocui, treptat, cu zdrențe care să-mi acopere degetele, unghiile, fața

spatele, susul și josul.

m-aș vărui în fiecare dimineață

din cap până-n picioare

numai ca să pălească măsliniul în repulsia crâncenă a nonculorilor.

i-aș oferi minții întregul meu trup

mi-aș crea un sanctuar al minții în trup

sau al trupului în minte.

Promit. v-ascult

dar mai aștept puțin

 

Autoportret

Memoria-ntrece gânditorul

îl induce-n eroare la fiecare click,

la fiecare accesare a datelor de bază,

a documentelor de pe hard-disk.

Memoria-ntrece gânditorul

și

frânturi de iluzii, de reverie mă depășesc.

De fiecare dată devin „tu-ul” neîngăduitor din afara mea.

și mă privesc îndelung.

Neputincioasă, pentru a mia oară constat

că-n mine zace-un iepure creator, ciudat de creativ,

plămădit pe-un material plăpând, limitat.

Cât de slabă-i materia pentru gând!

 

Catharsis

Vreau să mă agăț de-un cârlig ce n-a ancorat vasul altcuiva

niciodată

și-aș mai vrea ca din vasul pe care o să mi-l cumpăr din primul salariu

ca ucenică a lui Psyche

să vă flutur tuturor disturbatorilor batista albă

pe care văd că-ncepe, treptat, să se imprime o crizantemă.

„ adio! vă las”.

Și-apoi, zâmbind, din pupă, să vă rostesc cu cea mai mare bucurie

 nedisimulată

„mulțumesc! acum vă las…”.

Să râd cu poftă, și-n pașii dansului ploii

să flutur batista

„adio, vă las,

vă las cu bine.

doar v-am făcut bărbați…”

 

Antisocially speaking…

Diferența dintre scârba pe care o ai față de mine

și mine

social vorbind…

e diferența dintre nervii pe care i-am propulsat și

i-am trecut la un alt nivel

pe când tu-nvârteai entuziasmul pe toate părțile.

Diferența dintre judecata pe care o ai față de mine

și cea pe care o am față de mine

social vorbind…

e raportul invers proporțional dintre gândurile tale,

limpezimea râsului de pe fața ta

și gândurile mele diversificate

de la omega la alfa

și râsul meu psihotic.

Diferența dintre tine

și responsabilitatea mea nevrotică

e distanța dintre resemnarea ta

și

dorința mea de a apuca mai repede soarele de-o mână

și de a-l scutura atât de puternic

încât să se teamă

să mai apună vreodată

pentru mine.

 Filming for free

 

Uitându-mă-napoi, revăd

doar scheletele celor ce-au trecut

fulminant în câteva dintre secvențele

montate

de-un regizor păpușar formidabil

dar atât de ingenuu…

De mi-or fi alunecat frâiele

și dacă monitoarele unde rulau

scenele camerelor de supraveghere

au fost vreodată dirijate,

nu știu.

nici măcar de-or fi fost mișcările gestionate

sau măcar articulate într-un

minimum de ritmicitate.

 

Prezența absenței monstruoase

Constat că monștrii n-au stat niciodată

sub perna mea, sub patul meu.

Că n-am avut nicio Babă Cloanța

ori Mumă a Pădurii.

Că atunci când m-am trezit sub Dacia vecinului de la doi

m-am ridicat cu genunchii sângerânzi

și mă uitam cum roșul șters al căpșunelor

imprimate pe colanți

se inundă

de roșul aprins al sângelui meu,

apoi, de mână cu străinul ce m-a doborât și scos

de sub caroseria daciei sale vișinii,

am urcat patru etaje

nedumerită.

Acum înțeleg –

monștrii și creaturile neantului

și-au găsit loc de taifas

sub unghia degetului

mic

de la piciorul

stâng.

 

Schizotimie

 

Nici măcar nu știu de știu identitatea instrumentului

cu pricina

îi zic liant –

liant despărțitor de suflete.

Tu știi că-n fiecare curea

și funie

și strângere de gât

în joacă

în orice atingere pe claviculă

te văd pe tine?

Tu știi.

Și-atunci mă ia frica

și simt că mă sufoc

și nu vreau să fiu călcată de turme

de vaci

de oi

de haite de câini

ce nici măcar nu știu că

netezesc pământul deasupra ta,

căci nu știu că zaci acolo

tu.

Că, nu, tu pentru ei, nici pentru ăștia de lângă mine,

tu nu ești erou.

Tu AI FOST erou

și

acum ești o istorie

de factură inspirațională

(și nu numai)

doar pentru mine.

Epilog

Mai ții minte /…/

mergeam cu tine de mână

aproape zilnic?

ca buni prieteni ce eram.

***

 

Moni STĂNILĂ

stanila

 

Jurnal de microbist

Două inimi se dau cap în cap armonic, armonic, cromatic.

Dintotdeauna le-am știut așa: mama și tata.

Buchete de copaci înghesuite la fereastră.

E o toamnă ca toate toamnele. Colorată.

În fond, nu e mare lucru din ea. Nici măcar cerșetorii nu par mai spectaculoși.

Eu, la fereastră, fac cu mâna: salutare lume, salutare lume

și dintr-o dată sunt în fața parlamentului. Spune ce ai de spus,

nebuno, vorbește, fir-ai tu să fii! Deschide gura.

Închid ochii, deschid larg ușile bibliotecii naționale, dinăuntru iese un val de aer, care îmi răsfiră părul,

Din spatele meu se năpustește lumina. Par mai înaltă, mai slabă.

Sunt tânără și frumoasă ca russel crow în gladiatorul

O muzică rece, un fundal rece. Și inima mea lovește cerul.

Un toboșar cu capul în nori și picioarele-n lună.

Vorbește odată,

și eu ce să le spun?

Două lucruri m-au uimit în viață: ce a făcut Dostoievski în proză

Și Manuel Neuer în propriul careu.

2

Deschid larg ușile bibliotecii naționale, dinăuntru iese un val de aer, care îmi răsfiră părul.

Din spatele meu se năpustește lumina, par mai înaltă, mai slabă.

Sunt tânără și frumoasă ca prinții nelegitimi din serialele coreene.

Fac cinci pași, ecoul redă răpăitul

de tobe și în fața ochilor apar munți de scări rulante.

Dar tocmai atunci portarul urlă să îmi las geanta la garderobă.

Oricât mă chinui, nu pot reface traseul.

În fața mea apar munți de femei bătrâne,

vociferând în rusă politici despre Europa.

3

Pe stradă oamenii nu îmi dau bună ziua.

Trec de mine, întorc capul și comentează. Ei comentează și cresc,

Eu îi ascult și devin mică.

Mă strecor printre picioarele pițigoilor, am ochii în lacrimi.

Și nu e nici un alt om acolo cu mine. Feresc cu grijă nisipul din calea mea,

folosesc pârghii să mut chiștoacele din drum. Nici o mână uriașă nu se întinde

iubitor spre mine ca în ilustratele iehoviștilor.

Eu sunt mic, tu fă-mă mare! Dar nu. Eu sunt mic și rămân mică.

Mă sprijin obosită pe un trunchi de troscot

și fredonez psalmul 142. Apoi, mă prind cu ambele mâini de

paltonul unui angajat.

Deschid larg ușile bibliotecii naționale, dinăuntru iese un val de aer, care îmi răsfiră părul.

Din spatele meu se năpustește lumina, par mai înaltă, mai slabă.

Sunt tânără și frumoasă ca umbra lui Mircea la Cozia.

Starea de după

Orice festival îmi dă starea de după.

E o moarte parțială.

Și o mare oboseală. Atunci, cum începe cerul să piardă din lumină,

copacii să se alungească prin balcoanele încărcate cu puf de plop,

apare și frica. Ea ține și crește. Iar noaptea când becul închide ochiul și Sandu se întoarce respirând greu în colțul lui, imagini neclare mi se îngrămădesc în minte.

Tremur și tresar. Și n-am curajul să adorm. Mereu e o cădere în gol, o tresărire puternică, un icnet dureros.

Ar fi mult mai simplu de îndurat un coșmar în care Arjen Robben mă urmărește cu un pumnal,

iar singura mea opțiune rămâne simularea unui fault în atac.

pizza

Tot ce am în minte e o pizza diavolo, cu mult ardei iute. Cu un blat subțire,

pe vatră. Mă înec cu salivă. O pizza diavolo cât o umbrelă de la terasa din centru,

cât un balon zburător,

cât Național Arena.

Cobor din autocar, cu bagajele după mine și dau fuga direct la contabilitate.

Diana îmi zâmbește, eu îmi rețin gâfâitul. Ochii ei, ca două măsline pe o diavolo.

Dar când mă roagă să mai încerc zilele viitoare,

mă chircesc ca Neymar când doctorii i-au spus

că nu va juca un an.

Marcel

Pârtia noastră era bifuncțională, pentru șmecherii cu patine

şi proletarii cu săniuțe. În formă de mare S, cu bucăți de gheață curată, pârtia mică

– se prea poate aşa să îi fi spus. Atunci echilibrul universal nu era restabilit. Cimitirul nu era încă în inima pârtiei.

Pârtia mare cotea prin spatele școlii, iar cea mică

lua brusc curba la stânga.

Eu eram cu patinele șmechere ale unei prietene, eu – proletara

care abia începusem să merg la adunarea penticostală. Eram încântată de mine.

Nu de evangheliile pe care Zepa și Isac ni le explicau, pe cât le înțelegeau și ei. Eram încântată de mine, când Marcel,

a pus sechestru pe pârtia mică.

M-am proptit în vârful patinelor, față în față cu el. Copiii plângeau pe margine cu săniile parcate. Și când eram gata-gata de o artistică bătaie pe patine – Marcel pe ale lui, unele albe și noi, eu pe ale prietenei mele – mi-au răsunat în minte, în ropot de toacă și tunet de clopot (deși la adunare nu aveau nici una, nici alta) cuvintele lui Domnu’ Iisus (pe vremea aia cu un singur i): întoarce obrazul!

Așa că Marcel a început să îmi care pumni și patine.

Mă ridicam și strigam din nou: dă, mă, dă ca să împlinesc evanghelia.

Parcă eram Schweinsteiger la finala cu Argentina. Un erou terfelit.

N-am rezistat până la capăt. Am spus, bine, Iisus nu vrea să dau, dar ticu?

Am fugit la fabrica de sticlă, l-am dat pe ticu jos de pe cuptor, m-a ascultat, s-a scărpinat de-a-ndoaselea și a zis: dacă mai vii bătută acasă, îți trag și eu o mamă de bătaie.

Ovații

Domnul Burac întreabă retoric de ce nu mai citește Manolescu,

iar Mihai refuză să intre în dialog. Așa că dosesc o țigară,

îmi mut scaunul fără sunet și tot fără sunet mă ridic privind țintă spre ușă când șiretul bocancului stâng se infiltrează în gaica metalică a bocancului drept.

Văd doar vitrinele de sticlă ce adăpostesc cărțile lui Goma și aud doar hiiiiul prelung

al celor prezenți. Nu știu cum, ce hocus-pocus, ce scamatorie nouă, ce îndemânare veche

mi-a permis în cădere o redresare spectaculoasă, ba

am și ajuns direct cu mâna pe clața ușii.

Din cădere / ridicare îmi dau de pe față părul cu mâna rămasă liberă și zâmbesc spectatorilor. Sunt ca fotbalistul stelist ce dădea gol din greșeală stârnind ovații

așa că nu e nici o mirare că în capul meu un stadion întreg striga „nicolițăăă”!

Casillas și Piți și Capello

La FILIT, cei care nu știau că n-am fost invitată,

mă priveau cum l-ar privi un amator de fotbal, care nu

a văzut mondialul din Brazilia, pe Iker Casillas.

În fiecare vineri, eu și Pițurcă, suntem cei mai înjurați oameni din

România. Bun, și Ponta.

Când Buzu și Hose nu vin la cenaclu,

parcă aș fi Fabio Capello și aș lua banii

bibliotecii degeaba.

***

 

Alexandru VAKULOVSKI

avakul

 

O privire pe strada Alexei Vakulovski

nu știu dacă îți convine să te calce în picioare

toți vecinii acum.

s-au săpat șanțuri adânci

chiar și tu ai dat bani pentru asta.

la început a ajuns gazul, apoi apa.

am scos țevile lungi, negre, de plastic din pod și pe cele metalice.

cu țevi și cabluri am înconjurat casa ta.

Alexei Vakulovski Nr. 5.

sub pământ sunt nodurile din care

trag gaz mai multe case.

pe drumul neasfaltat

s-a făcut trotuar, pe strada de care râdeai că se numește Florilor,

de la prea multe flori.

te  calcă Frăsâna, căreia îi plăcea să-ți spună că sunteți de-un neam,

doar-doar să cobori până-n beci după înc-un ulcior. Badea Michea, Grișa, Dumitru nu mai. te calcă și cumătra Lida, cumătrul Vasile, dar, am înțeles, nu prea mult, doar ați fost colegi de clasă. te calcă vacile, caprele.  mama suferă. o știi.

brigada de tractoare își șterge urmele. prietenul tău, Tolea Basu, a arat-o. garajul s-a-nchis.

a rămas doar ZIL-ul vecinului Steopa și tractoarele lui Sașa. cel cu șenile nu cred că-i plăcut. pictorul, Veceslav Semionovici, care ți-a făcut ultimul portret, a ajuns la celălalt capăt al străzii – la cimitirul baptist.

la casa ta, de pe strada ta, mama a schimbat ușile și geamurile. dar nu și lacătul și se tot întreabă unde o fi cealaltă cheie. e și alt gard, iar poarta de care te-ai rezemat, când inima s-a oprit, e cu jumătate de metru mai sus.

de fapt, știi toate astea de la ea. mamei i-e teamă să te calce, ea fuge la școală prin harman, povestindu-ți: uite, Alexei, ce struguri s-au făcut.

uite, Alexei, ce frumos.

uite, Alexei, cât te-ai fi bucurat.

prin harman vine, tot mai rar, și unchiul Valeriu. stă puțin și mă cheamă la iaz. bem un pahar două, în numele tău. Alexei, îmi zice, așa era. Alexei, zice, totul știa. acum câțiva ani, unchiul Valeriu s-a pornit să te vadă, dar n-a mai ajuns. doctorii i-au zis să nu bea, iar el râde.  într-un sfârșit, tată, de pe strada ta, cu toții la tine ajungem.

dar nu știu dacă ți-ai fi dorit așa ceva.

Notă: notele tatălui la Ieudul fără ieșire de Ioan Es. Pop

deși știai că nu-mi place să-ți notezi în cărțile mele totuși ai subliniat:

– viața se bea și moartea se uită.

– și ei zic la ce și după asta îndoim

totul cu apă și-ncepem să fim fericiți.

– e ziua noaptea

– unde totul e posibil și

nimic nu mai are rost.

– când a murit în iunie mircea

– mircea zubașcu

– afară nu se mai poate vedea prin ferestre nimic, de

afară nu s-a putut auzi începutul

– îi strigăm vino, amice, să te sărbătorim.

– cară-te iute, urlăm spre amicul, ia-ți-o și cară-te,

altfel dăm cu toții de belea.

– -s un palton bețiv și bolnav

– cum m-am dezbrăcat de el.

– cine ești, întrebi tu, căci tu ești biruitorul și pe tine

nu te mai caută nimeni.

– nici nimicul

nu ne mai iese ca lumea.

– cine mă va     ?

– se-ntunericise.

– om singur lângă om singur.

– de la noi din casă, sfârșitul se vede limpede în orice zi.

– nu țip, pentru că m-aș trezi.

– sunt pulbere de treaz.

– la zece ani mi-au cumpărat primii pantofi.

erau lungi și galbeni ca niște sicrie.

nu i-am purtat niciodată. m-au pedepsit

mulți ani pentru asta. n-am mai râs de atunci.

mâna mea a început să scrie.

Ai citit și popescu, o privire spre viitor…  și nici prin cap nu ți-a trecut.

 

 

[Vatra, nr. 5/2015]

de VATRA

10 ani fără Marino (5) – Gheorghe Glodeanu și Florina Ilis

Gheorghe GLODEANU

 

Teoreticianul fantasticului

           

Una dintre lucrările de referinţă publicate de către Adrian Marino rămâne, fără îndoială, Dicţionarul de idei literare. Masivul op a apărut în 1973 la Editura Eminescu din Bucureşti şi conţine o serie de articole fundamentale dedicate unor concepte, precum: Actualitatea, Autenticitatea, Avangarda, Barocul, Biografia, Clasicismul, Comicul, Curentul literar, Decadentismul, Dramaticul, Epicul, Eseul, Formalismul, Genurile literare, Gustul etc. Singurul regret al cititorului care parcurge această lucrare monumentală este acela că teoreticianul literar nu şi-a continuat investigaţia, oprindu-se doar la volumul întâi (literele a-g). Printre numeroasele studii pertinente ale Dicţionarului de termeni literari se găseşte şi articolul intitulat Fantasticul (pp. 655-685), care face din Adrian Marino unul din principalii teoreticieni români ai genului.

În definirea conceptului de „fantastic” se porneşte, de regulă, de la etimologia cuvântului. Potrivit Dicţionarului de termeni literari, cuvântul „provine din fr. fantastique, lat. lit. phantasticus «privitor la imaginaţie» (phantasma «plăsmuire»), şi semnifică lucruri imaginate, de necrezut, ajungând să definească, prin extensie, literatura populată preponderent de produse ale imaginaţiei şi fabulosului”.

În Dicţionarul de idei literare, Adrian Marino furnizează o explicaţie similară: „Iniţial, fantasticul (lat. med. phantasticus , gr. phantastikós) desemnează ceea ce nu există în realitate, ceea ce pare ireal, aparent, iluzoriu, lumea fantasmelor (gr. phantasmata = apariţie, viziune, imagine). Termenul cunoaşte diferite accepţii: imagine sensibilă (în psihologia scolastică),imagine mentală, construcţie a imaginaţiei creatoare (în psihologia modernă), scenariu imaginar al unei dorinţe inconştiente (în psihanaliză), stabilizate în sfera suprarealităţii, ficţiunii supranaturale”. Adrian Marino nu uită să precizeze faptul că sensul termenului se depreciază în cadrul prozei romantice, devenind un veritabil loc comun.

Pentru a analiza modul de funcţionare a fanteziei şi structura estetică a fantasticului, exegetul vorbeşte despre necesitatea deplinei autonomizări a fanteziei, care se realizează prin negarea vechii sinonimii dintre fantezie  şi imaginaţie. Cum fantasma – precizează Adrian Marino – este un produs al imaginaţiei sau al fanteziei, fantasticul a definit timp îndelungat produsele celor două facultăţi. Abia în estetica germană începe să se facă distincţie între Phantasie, imaginaţie, şi Einbildungskraft, activitatea productivă a spiritului. De aici distincţia dintre fantezia considerată drept o lume imaginară şi fantezia văzută ca o activitate creatoare. Fantasticul se sustrage oricărui control raţional, oricărei ordini previzibile – menţionează Marino – ceea ce îi conferă un caracter haotic, inconstant şi arbitrar. De aici dezordinea instaurată de fantastic, confuzia, abaterea de la normalitatea întruchipată de cotidian.

Adrian Marino afirmă: „În realitate, fantasticul nu-şi poate lua zborul decât din mijlocul fanteziei, singura care-l produce, legitimează şi impune ca produs estetic specific”. Fantasticul îşi are originea în fantezia creatoare şi are un caracter araţional, prelogic. Feeria este considerată o variantă poetică a fantasticului, tot aşa cum visul este pentru suprarealişti o feerie interioară. Teoreticianul literar vorbeşte apoi despre capacitatea fanteziei de a realiza o lume autonomă, secundă. De aici concluzia: „Orice literatură, care scapă categoriei adevărului sau falsului obiectiv, devine prin definiţie fantastică”. Fantasticul presupune emanciparea de sub o serie de categorii precum cele de timp, spaţiu, cauzalitate, alcătuind o veritabilă agresiune asupra realităţii. În ciuda caracterului său fictiv, creaţiei fantastice i se recunoaşte verosimilitatea. Identitatea creatoare dintre spiritul poetic şi cel fantastic este văzută în capacitatea de a stabili raporturi insolite între diferitele categorii de imagini, de a crea raporturi fantastice. Adrian Marino lansează o ipoteză interesantă, demnă de luat în seamă, dar nu neapărat adevărată: „fantasticul nu constituie o calitate a obiectelor, ci doar a raporturilor dintre obiecte”. Orice raport fantastic distruge un echilibru preexistent, o stare de stabilitate ori de armonie, pentru a impune un nou echilibru care, la rândul lui, poate fi subminat. Spre deosebire de contemplaţia poetică – îşi continuă demersul Marino – care presupune armonia, fantasticul aduce cu sine ruptura. Fantasticul alarmează, tulbură, este privit ca anormal sau inexplicabil. El exprimă o stare de confuzie, tulburare, o stare de criză, o stare de spirit ce se poate amplifica de la simpla nelinişte la spaimă. Fantasticul produce incertitudine, răsturnări de situaţie, inoculează o stare de inexplicabil, de straniu, de mister. El sugerează o primejdie iminentă.

Citându-l pe Roger Caillois, Adrian Marino afirmă că sensul sistemului fantastic de relaţii este contrazicerea, ruperea inopinată a ordinii sau a coerenţei preexistente, răsturnarea unor situaţii constante. Ruptura fantastică nu poate fi însă totală – se specifică în continuare – fiindcă, în acest caz, s-ar ajunge la ininteligibil, la haos, la absurd. Deoarece ruptura presupune negaţia, definiţia fantasticului presupune existenţa unor determinări negative, ce ţin de sfera imposibilului sau a anormalităţii. Din această cauză, se poate vorbi de esenţa demonică a fantasticului şi, implicit, de existenţa unor personaje malefice.

  Vorbind de tipologia situaţiilor fantastice, Adrian Marino afirmă că orice temă fantastică intră în una din următoarele patru categorii: violarea flagrantă a realităţii, raţionalităţii, semnificaţiei şi temporalităţii. Fantasticul constă într-o răsturnare sistematică a aspectelor realităţii. Apariţia lui presupune o adevărată fisură a ordinii existente, o irupere brutală a misterului în cadrul mecanismelor cotidiene ale vieţii. Ruperea ordinii imperturbabile – continuă exegetul – produce mai întâi confuzie, apoi nelinişte, iar mai apoi spaimă. Vechile legi ale cauzalităţii cu care ne-a obişnuit proza realistă sunt depăşite. Mai mult, fantasticul devine sinonim cu criza ideii de cauzalitate şi de legalitate. Arbitrarul ia locul normelor specifice realităţii, provocând senzaţie, derută sau chiar spaimă.

Abordând problema mecanismului fantastic antirealist, criticul menţionează faptul că acesta se realizează prin alternarea sau combinarea a patru procedee: suprapunerea sub toate formele şi pe toate planurile posibile, dilatarea şi comprimarea perspectivelor şi proporţiilor, intensificarea observaţiei, detaliilor, concretului, ceea ce conferă realităţii aspecte halucinante şi multiplicarea şi proliferarea obiectelor. Răsturnarea ordinii previzibile a realităţii presupune, în plan raţional, apariţia contradicţiei dintre logic şi ilogic, intruziunea normalului în plin regim normal. În felul acesta se explică de ce toate temele fantastice se bazează pe contradicţii fizice şi pe contradicţii logice. Cum visul reprezintă o manieră străveche de depăşire a raţiunii, este firesc ca el să constituie un domeniu exploatat din plin de către autorii de proză fantastică. În ceea ce priveşte limbajul utilizat, fantasticul recurge adesea la un limbaj criptic, iniţiatic sau simbolic, în măsură să potenţeze atmosfera de taină a relatării. Există o iconologie fantastică – remarcă Adrian Marino – după cum există o simbolistică şi o semiotică fantastice. Acestea sunt produse de analogii şi de echivalenţe surprinse în interiorul unui univers cu „cheie”.

  Alte observaţii ingenioase vizează problema timpului. Adrian Marino precizează faptul că ruperii de realitate, de raţiune şi de semnificaţie îi corespunde modificarea insolită a ordinii temporale obiective. De regulă, acest lucru înseamnă părăsirea timpului prezent. Şi dacă literatura S.F. îşi plasează întâmplările în viitor, fantasticul tradiţional înseamnă, de regulă, o întoarcere în trecut. Nu întâmplător, literatura S.F. mai este denumită literatură de anticipaţie. Potrivit teoreticianului literar, fantasticul introduce în literatură o nouă dimensiune a duratei, o cronologie insolită şi un alt ritm al desfăşurării evenimentelor. Fenomenul se realizează prin intermediul a patru metode: îngheţarea timpului, încetinirea lui, accelerarea şi inversarea acestuia. Pentru ca aceste lumi posibile să existe, este nevoie de talentul scriitorului, care trebuie să fie capabil să creeze ficţiuni plauzibile. Pentru cei care trăiesc în orizontul misterului, pentru care mitul şi miracolul reprezintă nişte realităţi naturale, fantasticul devine imposibil. Cum spiritualitatea primitivă nu cunoaşte ruptura dintre ficţiune şi realitate, normal şi imaginar, sacru şi profan, Marino afirmă că mitologia şi istoria religiilor reprezintă un imens depozit de teme fantastice.

Pe urmele lui Roger Caillois, teoreticianul literar face apoi distincţie între fantastic şi feeric. Chiar dacă până prin secolul al XVIII-lea cele două concepte se confundă, identificarea lor nu mai este posibilă în fantasticologia modernă. Aceasta deoarece feericul povestirilor tradiţionale se bazează pe mitul acceptat. Eroii şi cititorii se complac în ficţiune, acceptă pactul cu supranaturalul încă de la început. Drept consecinţă, apariţia supranaturalului nu mai produce spaimă sau teroare, nu şochează. Dimpotrivă, fantasticul se dovedeşte straniu şi agresiv, fiind plasat la antipodul reveriilor poetice. Feericul ne seduce – afirmă criticul –, în timp ce fantasticul ne sperie.

Marino vorbeşte despre „vocaţia fantastică a umanităţii”, despre nevoia de fantastic, ceea ce asigură succesul acestei literaturi. Toate acestea într-o lume pragmatică, raţională, scientistă, în aparenţă ostilă miturilor şi simbolurilor. Fantasticul traduce însă visele individului, reprezintă o compensaţie pentru insatisfacţiile şi dorinţele nerealizate ale  acestuia. De aici concluzia: „Fantasticul exprimă visul treaz al individului, saltul dincolo de aparenţe, escamotarea realităţii cenuşii, mecanizate sau brutale. Ieşirea din rutină corespunde nu numai destinderii psihologice, ci şi unui act de higienă «iraţională» mortală”. Spre deosebire de cauzalitatea riguroasă care este antifantastică, cauzalitatea miraculoasă devine fantastică prin definiţie. În mod aparent paradoxal, fantasticul continuă să existe în plină mentalitate ştiinţifică. Aceasta deoarece surpriza, metamorfoza anormalului în normal se dovedesc posibile în plin determinism. Asemenea altor teoreticieni, Marino remarcă metamorfoza continuă a genului. Mai mult, el vorbeşte chiar de o „lege a descompunerii fantasticului”, prin alterarea şi degradarea treptată a semnificaţiilor originare, a temelor şi simbolurilor. Ultima fază a acestei degradări ar fi persiflarea şi parodia fantasticului. Demitizarea este un atribut esenţial al literaturii postmoderne. Cu toate acestea, putem constata faptul că fantasticul se metamorfozează continuu şi că ştie să ţină pasul cu evoluţia literaturii. Ca urmare, diagnosticul lui Adrian Marino privind decăderea literaturii fantastice nu se confirmă. Mai mult, literatura română contemporană continuă să impună adevăraţi maeştri ai genului. Este vorba de autori de real prestigiu precum Mircea Cărtărescu, Ioan Groşan sau Tudor Dumitru Savu. Sunt autori care infirmă concluzia sceptică a exegetului privind degradarea genului.

Analizând tehnica realizării fantasticului, Marino constată faptul că ea se suprapune integral peste actul de creaţie literară. Cu toate acestea, există câteva trăsături caracteristice. Un procedeu specific utilizat de către autorii de proză fantastică este cel al distanţării, care este amplificat la maximum. Este vorba de distanţarea de viziunea normală asupra realităţii, dar şi de proiecţia la distanţă a acestei imagini răsturnate a lumii. Creatorul de literatură fantastică este înzestrat cu conştiinţă de sine, are clarviziunea procesului artistic, nutreşte dorinţa de a face literatură fantastică. De aici afirmaţia: „A imagina istorii teribile cu spectre şi vampiri, a te lăsa înspăimântat de propriile fantome şi a nu crede câtuşi de puţin în realitatea lor, aceasta este condiţia adevăratului creator de fantastic, produs de «export», nu de «consum intern»”.

Amplificarea distanţării este coroborată cu un alt procedeu caracteristic, intensificarea lucidităţii. Câtă luciditate a viziunilor şi fantasmelor, atâta fantastic, afirmă Marino în manieră camilpetresciană. Distanţării şi lucidităţii i se asociază tehnica suspendării surprizei, suspansul fantastic. Aceasta deoarece legea psihologică a fantasticului presupune existenţa unor trăsături, precum: contradicţia, alternativa, indecizia perpetuă. Vorbind de raportul dintre fantastic şi senzaţional, Marino atrage atenţia că fantasticul nu exclude senzaţionalul, ci îl implică sub forma misterului. În felul acesta se explică vocaţia fantasticului pentru romanul de senzaţie şi pentru cel poliţist. Spre deosebire însă de senzaţional care este explicat la sfârşitul relatării, fantasticul nu elucidează misterul, ci păstrează confuzia până la capăt. De aici eroarea acelor autori care explică fantasticul. La fel ca în lirica simbolistă, scopul nu este descifrarea, ci adâncirea misterului şi încurcarea pistelor. Orice explicaţie distruge fantasticul, transformându-l într-un text senzaţional.

  Dicţionarul de idei literare rămâne o carte de referinţă, care se consultă cu real folos şi azi.

 

***

 

Florina ILIS

 

Călătorul fără complexe

Cea dintâi carte de călătorii a lui Adrian Marino, publicată în 1974, surprinzând, fără îndoială, cerinţele şi exigenţele cenzurii de atunci, a fost intitulată ¡Olé! España!. Semnelor de exclamaţie din titlu le putem conferi azi diverse semnificaţii, de la triumful celui care, încă din primele fraze ale cărţii, se arată fericit de a scăpa de scleroza, rigiditatea şi monotonia bibliotecii geneveze, evadând în Spania, până, poate, de ce nu?, la triumful celui care sub masca acestei evadări spaniole se raportează la o evadare mai subversivă, despre care nu se putea vorbi deschis. De altfel, cuvântul evadare, la forma sa de plural, va fi utilizat de către Adrian Marino abia după 1989, chiar în titlul uneia dintre cunoscutele sale cărţi Evadări în lumea liberă (1993). Despre ¡Olé! España! Eugen Simion afirma în recenzia la carte că este „un delectabil jurnal de călătorie livrescă şi reală”1, intuind două din trăsăturile fundamentale ale spiritului lui Adrian Marino: amestecul dintre livresc (erudiţie) şi real (trăit), dar nu în sensul contopirii lor, ci în acela al definirii unui nou sentiment, cel al trăirii prin cărţi şi erudiţie.

Cea de-a doua carte de călătorii va fi publicată doi ani mai târziu, tot la Editura Dacia, din Cluj, fiind intitulată, destul de curajos, având în vedere cuvântul european, din titlu, Carnete europene. Noua carte cuprindea un fel de jurnal de călătorie în mai multe ţări europene, a căror enumerare astăzi nu stârneşte nicio emoţie, dar în acea epocă, fără îndoială că invocaţia unor ţări ca Franţa, Elveţia, Olanda, Belgia sau Luxemburg, nume care dau şi titlurile capitolelor cărţii, producea reverii în imaginaţia cititorilor epocii pentru care orice călătorie în Vest devenea un vis aproape imposibil. Nu atât cuvântul european, în sine, era curajos pentru anii ’70 (care reintrase în circuitul cultural), cât semnificaţia pe care i-o acorda Adrian Marino, semnificaţie dezvăluită în totalitate abia după 1989, când acest cuvânt a devenit pentru ideocritic piatra unghiulară a unui program ideologic, concentrat pe discursul revenirii României în Europa prin integrarea europeană.

În fine, cea din urmă carte de călătorii, publicată înainte de 1989, se intitula Prezenţe româneşti şi realităţi europene. Jurnal intelectual, apărută în 1978, la Editura Albatros, din Bucureşti, cuprinzând impresii de călătorie din Portugalia, Danemarca, Anglia, Franţa. Cuvântul european reapare şi în titlul acestui jurnal de călătorie pe care Adrian Marino insistă să-l numească, pe drept cuvânt, de altfel,  jurnal intelectual. Ca un bun specialist în critica ideilor literare, având şi o reală înclinaţie înspre taxonomie, Adrian Marino este conştient de faptul că specia jurnalului intelectual se cerea încă definită, legitimată, consolidată, străduindu-se chiar la începutul volumului să propună o definiţie, să-i confere o poziţie în raport cu alte specii înrudite sau apropiate: „Jurnalul intelectual cultivă ideea puternic trăită, asimilată, devenită formă de viaţă, expresia formelor ce te domină şi care se impun în mod acut, ca o necesitate imperioasă. […] Când devine substanţa unui fragment autobiografic, ideea primeşte acelaşi conţinut, rezonanţă şi semnificaţie ca orice altă experienţă adâncă de viaţă”2. Printre spiritele culturii româneşti de care se simte apropiat prin cultivarea acestei specii aparte, Marino îi numeşte pe Mircea Eliade şi Tudor Vianu. În perioadele dintre anii apariţiei celor trei cărţi amintite, Adrian Marino nu va ezita să publice o bună parte a notelor de călătorie în presa literară a vremii, fie la Tribuna, fie în Ramuri sau Viaţa românească şi, mai târziu, în anii ‘80, în revista Transilvania. În general, aceste impresii de călătorie se intitulează fie note de călătorie, jurnal, note de drum sau scrisori, în cazul în care, aflat în străinătate, Adrian Marino îşi expedia prin poştă impresiile sub forma unor corespondenţe străine. Aceste note sau însemnări, publicate unele în numere consecutive, se înscriu ca tipologie şi formă în tradiţia literaturii de călătorie, literatură, de altfel, bogat reprezentată şi în cultura română. Dacă statutul notelor, însemnărilor sau scrisorilor, publicate în presa literară, aproape la cald, este mai uşor de acceptat de însuşi autorul lor, în ceea ce priveşte miza literară a volumelor de călătorie, Adrian Marino preferă să-şi avertizeze cititorul asupra disocierii pe care o face între un jurnal de călătorie propriu-zis şi ceea ce numeşte jurnal intelectual, după cum reiese din volumul Prezenţe româneşti şi realităţi europene. Jurnal intelectual.

Încă din Carnete europene, Marino îşi precizase, de altfel, punctele de vedere în privinţa atât a jurnalului ca gen, cât şi a rolului jurnalului sau notelor de călătorie, situându-se pe sine într-o tradiţie „literară” românească ce mergea până la Dinicu Golescu. Depăşirea „complexului provincial” al lui Dinicu Golescu3 reprezintă, crede Adrian Marino, una dintre mizele esenţiale ale jurnalelor de călătorie româneşti, dar, în acelaşi timp, constituie pentru conştiinţa culturală română modernă şi un prag de trecut, respectiv cel al complexului de inferioritate faţă de Occident. Dacă ¡Olé! España! dădea glas entuziasmului unui călător român într-o ţară cunoscută anterior numai prin referinţe livreşti, prilej pentru autor de a-şi verifica şi analiza cunoştinţele într-o manieră trăită, directă, Carnetele europene aduc, în plus, o notă suplimentară, de reflexie şi de analiză, de reflectare asupra „naturii” jurnalului însuşi, dar şi a călătoriei ca pretext. Marino încearcă să explice care ar fi rostul unui jurnal de călătorie printr-o „falsă” interogaţie asupra raportului dintre un jurnal vital (vitalist) şi un jurnal intelectual, considerând că distincţia dintre cele două tipuri de discursuri (cel al „vieţii” sau al impresiilor trăite direct şi cel „intelectual” sau reflexiv) nu ţin de modalităţile de descriere, o dezbatere de idei putând fi, de altfel, la fel de vie ca şi orice acţiune, ci de autenticitatea şi capacitatea de exprimare a trăirilor. Pe de altă parte, jurnalul de idei, consideră Marino, este şi un „anti-jurnal literar”, deoarece nu ţine cont de stil, este anti-calofil. Şi, totuşi, în ciuda dorinţei de autenticitate, Marino recunoaşte că nu-şi poate publica notaţiile pe care le-a făcut în călătoriile sale şi că acestea nu-i servesc decât ca aide-mémoire, astfel că prelucrarea notaţiilor devine cel mai important pas în procesul redactării carnetelor: „Reelaborarea trebuie să respecte şi să refacă tensiunea şi vibraţia originară, ritmul confesiunii şi al impresiei spontane. […] Tehnică de expunere şi, în acelaşi timp, adevărată experienţă existenţială: continuă actualizare a trecutului, permanentă convertire în trăiri prezente a unei întregi sedimentări”4.

Dacă pentru Prezenţe româneşti şi realităţi europene încadrarea în specia jurnalului intelectual se justifică prin opţiunea autorului şi prin felul în care acesta se raportează la propriile sale idei, pentru Olé! España! şi pentru Carnete europene interferenţa de formule literare face mai dificilă disocierea de specia jurnalului de călătorie. Ideea de a camufla în aceste texte unele idei care puneau în mod subtil în comparaţie societatea deschisă a lumii libere cu cea închisă, totalitară, a lumii româneşti, îi apare lui Adrian Marino explicită abia la momentul recitirii şi a reeditării jurnalului spaniol, respectiv, în 1995: „Recitind, azi, ¡Olé! España observ că n-am scris, de fapt, o carte de „literatură” (n-am avut de altfel niciodată preocupări beletristice), ci una de „ideologie” camuflată, deviată, dar foarte precisă. Textul meu este destul de plin de aluzii critice. Sunt chiar uimit să constat că, ori de câte ori puteam, strecuram o insinuare, o rezervă mentală, o ironie sau o comparaţie critică, în mod aproape involuntar. Astfel de texte se pot, într-un fel, chiar „psihanaliza”, într-atât de apăsătoare şi eficace era cenzura mentală a epocii.”5 În mod evident, atunci când observa rezistenţa celor trei jurnale de călătorii intelectuale şi după 1989, Adrian Marino se referea la dimensiunea lor ideologică, considerând că, în ciuda asumării autenticităţii scrisului, atât în formă, cât şi în conţinut, a izbutit, prin punerea în paranteză a identităţii de scriitor din est care se confrunta aproape violent cu o cultură şi civilizaţie apuseană, liberă, deschisă, să evite „complexul Golescu” şi, obiectivându-se, să intuiască, prin refugiul în livresc, unica posibilitate de salvare, personală, dar şi literară.

În mod limpede, lumea românească de atunci, o lume închisă, stăpânită în plan spiritual de cenzură, săracă, din punct de vedere material, dar şi prin privaţiunile de ordin spiritual, pe care trebuiau să le îndure intelectualii români, nu avea cum să suporte comparaţia cu ţările dezvoltate din Occident. Entuziasmul unui Dinicu Golescu faţă de cultura şi civilizaţia Apusului era sinceră şi venea din dorinţa unui adevărat spirit de iluminist de a importa şi la noi valorile culturale şi materiale ale ţărilor avansate. Fără îndoială că Adrian Marino care cunoştea bine scrierile boierului român, nu putea, din cauza cenzurii, adopta o asemenea atitudine admirativă faţă de o cultură şi civilizaţie care se găsea la antipodul ideologic al ţărilor din Blocul comunist. Nu putem să ne închipuim că acest lucru ar fi fost posibil. Strategia adoptată de Adrian Marino a fost aceea de a utiliza o comparaţie camuflată, adică punând, în plan intelectual, la acelaşi nivel, cultura românească cu cea europeană, stăruind asupra distincţiei între, pe de-o parte, planul creaţiei, unde atât Vestul, cât şi Estul îşi au valorile lor consacrate, şi, pe de altă parte, planul difuzării şi comunicării valorilor, unde, din păcate, cultura română se dovedea deficitară. Era, de altfel, singura posibilitate în condiţiile cenzurii de atunci de a vorbi despre cultura Occidentului. Astfel, între complexul de inferioritate a lui Dinicu Golescu şi cel de superioritate sau sperietura de Occident şi străinătate6, Adrian Marino propunea metoda comparatistă, în sensul afirmării valorilor, prin cunoaştere reciprocă, şi nu prin ierarhizarea lor. Dacă vigilenţa organelor de cenzură putea fi astfel anesteziată, prin acest discurs al afirmării prezenţei româneşti în raport cu realităţile europene, nu se poate spune acelaşi lucru despre vigilenţa unor cititori. După cum mărturiseşte Adrian Marino, în postfaţa celei de-a doua ediţii a cărţii Olé! España! o cititoare din Cluj l-ar fi apostrofat că îşi bate joc de cititori afirmând că la Sevilla portocalele putrezesc pe stradă, autorul găsind, de altfel (la o distanţă de 27 de ani), perfect justificată această observaţie în condiţiile „mizeriei economice”7 de atunci. Efectul era şi mai evident, iar comparaţia critică dobândea în acest caz şi un profund accent ideologic.

Călătoriile în străinătate au însemnat pentru Adrian Marino, pe lângă nevoia imperioasă de a recupera, în plan personal, intelectual, decalajul cultural, şi o necesară pauză de „reumanizare”, mai ales după perioade aride în care se preocupa numai de studii „serioase”: „Îmi place evaziunea după perioade de mare concentrare, izolare şi asceză”8. În plus, aceste ieşiri, dar şi carnetele sau notele de călătorie care rezultă, răspund unei chemări intime şi profunde de confesiune şi de eliberare interioară, reprezentând „antidotul împotriva agitaţiei şi seismelor interioare, nu totdeauna bine stăpânite prin claustrare şi studiu9”. Spirit raţional şi raţionalist, Marino e conştient de „rolul” pe care-l atribuie acestor „însemnări” de călătorie şi e convins că „starea sa de tensiune, de iritare şi amărăciune, de indignare şi revoltă”10 se observă în subtextul multor pagini. Odată încheiat rolul de „exorcizare” a stărilor negative care-l bântuie, calmul revine, omul „resentimentelor” retrăgându-se în spatele eruditului şi a spiritului raţionalist, voltairian.

___________

1 Eugen Simion, Literatura de călătorie, în Luceafărul, nr. 50, 1975, p. 6.

2 Adrian Marino, Prezenţe româneşti şi realităţi europene. Jurnal intelectual, Iaşi: Polirom, 2004, p. 9.

3 Adrian Marino, Carnete europene. „Însemnare a călătoriei mele făcută în anii 1969-1975”, Cluj: Editura Dacia, 1976, p. 5.

4 Ibid., p. 15.

5 Adrian Marino, Postfaţă, în Olé! España! Jurnal spaniol, Ed. a II-a, Craiova: Editura Aius, 1995, p. 158.

6 Carnete europene, ed. a II-a, p. 31.

7 Adrian Marino, Postfaţă, în Olé! España! Jurnal spaniol, Ed. a II-a, p. 162

8 Adrian Marino, Carnete europene, Ed. I-a, pp.18-19.

9  Ibid, p. 18.

10  Ibid, p. 19.

 

 

[Vatra, nr. 5/2015]