Ancheta revistei Vatra – Starea literaturii pentru copii
1) Credeți că piața cărții pentru copii s-a dezvoltat/diversificat în ultimii ani în plan autohton sau editurile optează preponderent pentru traduceri?
2) Literatura pentru copii a fost considerată un gen minor și nu s-a bucurat de prea multă receptare din partea criticii noastre literare, de-a lungul timpului. S-a schimbat statutul ei în ultima decadă?
3) Dacă ar fi să faceți un „top 10” al cărților pentru copii, ce titluri/autori n-ar trebui să lipsească?
4) Cum ar putea fi încurajată lectura în rândul micilor cititori pentru a ne desprinde eticheta „analfabetismului funcțional”, care se ține scai de noi odată cu fiecare nouă testare PISA?
Numărul estival al „Vetrei” vă propune, dragi cititori, un dosar tematic, pe cât de ludic în aparență, pe atât de serios, în esență: „Starea literaturii pentru copii”. Ceva s-a schimbat semnificativ în ultimii 10 ani pe segmentul cărții dedicate celor mai inocenți cititori, s-au înmulțit scriitorii autohtoni care s-au dedicat exclusiv literaturii pentru copii și tineri, iar destui dintre scriitorii deja consacrați ca autori pentru cei mari, și-au încercat mâna și au mai evadat din când în când, în spațiul exotic al cărții pentru copii. De fapt, startul l-au dar tot ei, scriitorii pentru oameni mari, dacă e să luăm ca punct de reper deja celebra „Enciclopedie a Zmeilor”, semnată de Mircea Cărtărescu, apărută la Editura Humanitas în 2002, reeditată în 2007 și, mai recent, în 2017, în condiții grafice excelente, cu ilustrații realizate de Tudor Banuș. Dar pentru anul respectiv, apariția unei cărți pentru copii pare mai degrabă un accident sau, în cel mai bun caz, o excepție, la care un cuvânt hotărâtor l-a avut notorietatea autorului, nicidecum vreo intenție de politică editorială consecventă.
Ficțiune identitară, anticapitalism și post-tranziție incipientă. Cazul Interior zero
În cazul etapizării perioadei postcomuniste, probabil cea mai semnificativă și, fără îndoială, pertinentă întrebare ar fi dacă, într-adevăr, România a reușit să depășească perioada tranziției de la comunism la capitalism. Totodată, firească rămâne și chestionarea existenței unei conștiințe – deopotrivă ideologică și culturală – care să reflecte „post-tranziția”, îndeajuns de bine conturată prin intermediul provocărilor la care trebuie să răspundă, încât această etapă, în proces de închegare, să câștige o specificitate care să îi legitimeze o oarecare independență (să nu fie doar un intermezzo lipsit de vigoare). În mod evident, nu e vorba (încă) despre o schimbare radicală de mentalitate, însă e cert faptul că literatura începe să intercepteze o altă situare a individului în câmpul excesiv capitalizat și privatizat.
Mai mult decât intenția unei reprezentări a „actualității”, se remarcă în proza autoarelor de astăzi, de la Gabriela Adameșteanu și Marta Petreu până la Andreea Răsuceanu, Ioana Nicolaie, Lavinia Braniște, Alina Nelega, Diana Bădică, Corina Sabău, Cristina Vremeș și lista poate continua, o propensiune pentru romanul dramei familiale, o explorare „a vârstelor dintâi”, cum le numea Paul Cernat1, plasate „pe fundalul teribil al unei epoci în care intimitatea este condiționată politic”2 cu prelungiri apoi în perioada confuză a postcomunismului. Din acest punct de vedere, romanele feminității (scrise de, cu și despre femei) de dată recentă sunt mai degrabă romane ale comunismului decât ale postcomunismului. Se poate specula că această tendință se explică atât prin natura extrem de ofertantă în traume colective și individuale ale perioadei cu pricina și care pot oferi un material extrem de fertil cu succes aproape garantat, fie și numai prin prisma dramatismului inerent, cât și prin, desigur, vârsta biologică a autoarelor, care fie au copilărit sau și-au trăit tinerețea în comunism, fie au crescut cu poveștile / respectiv ororile auzite din gura părinților / bunicilor / rudelor etc.
Tema acestei anchete ascunde o provocare. Încerc să-i deslușesc capcanele, asumându-mi limitele: am părăsit critica literară de ceva vreme, iar lecturile mele de romane românești sunt sporadice. Mi-am luat însă drept ghid pentru orientarea în teren recenta Istorie a literaturii române contemporane, 1990-2020 (Mihai Iovănel, Polirom, 2021), lucrare cu totul remarcabilă. Prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost dacă în aceste trei decenii s-a petrecut un fenomen de deliteraturizare a culturii române, oarecum asemănător cu acela al dezindustrializării economiei. Este doar o ipoteză de lucru, care ar trebui discutată și apoi empiric validată, sau nu. Romanul ocupă în această discuție o poziție aparte, voi explica mai încolo de ce, răspunzând astfel, oarecum oblic, și la întrebările anchetei.
Literatura anti-aspirațională. Greaua renaștere a „socialul”-ului
Prin „social” în literatură se poate desemna cam orice, parcă de fiecare dată lumea pare să știe exact despre ce vorbim când spunem social. Uite așa am ajuns la consensul că literatura română a ultimului deceniu a redescoperit „socialul”.
1. După autonomia esteticului prevalentă în timpul regimului comunist după liberalizare, dar și după curentul autobiografist/autoficțional care domina proza primilor ani 2000, ar fi fost de așteptat o tot mai pronunțată atenție față de lumea socială, prezentată în toate diversitatea și substanțialitatea ei. În ce măsură această mutație s-a produs într-adevăr în evoluția câmpului literar de la noi? Credeți că e o (potențială) tendință dominantă sau măcar marcantă, sau se poate vorbi doar de o coincidență a câtorva cazuri particulare de autori și romane?
1. Eu m-am gândit întotdeauna la perioada asta de istorie literară, după scurta liberalizare din ’65 până la tezele din iulie ’71, care au marcat o nouă perioadă de dogmatism neo-stalinist, ca un foarte posibil experiment socio-politic, mai degrabă decât ca un exercițiu de reformă gândit să ofere autonomie culturii din România de-atunci. Un procedeu de epurare ideologică foarte productiv. Creezi iluzia de libertate de expresie doar ca să îi poți depista mai ușor pe cei care o folosesc pentru a critica sistemul. Autonomia esteticului din perioada asta, atât cât a durat, e importantă însă psihologic pentru acea generație de intelectuali, întrucât a permis într-o anume măsură realinierea limbajului cu procesul cognitiv și emoțional al scrisului, continuu bruiat înainte (și după ’71) de necesitatea metaforizării, a simbolisticii. Multe dintre textele neo-moderniste scrise în perioada respectivă sună acum ca un fel de revoltă a limbajului, sunt suprapopulate de imagistică și de fenomenologic.
Din păcate, nu am o imagine atât de amplă (pe cât aș vrea sau pe cât ar fi necesar pentru această anchetă) a literaturii de după ’89. Am devenit un cititor cu discernământ abia pe la începutul anilor 2000 și, chiar și într-o cultură mică precum a noastră, se scrie foarte mult. E deja foarte greu să fii la zi cu proza contemporanilor tăi, iar cei care reușesc să facă asta cred că sunt cei pe care-i obligă meseria: critici sau cercetători.
Mărturisesc, așadar, că întrebările dumneavoastră minuțioase mă copleșesc, fie că se referă la literatura română recentă, fie la romanele mele în particular. Voi încerca să formulez un răspuns onest și simplu cu privire la temă în general.
1. În jurul anilor 2000 la noi s-a produs o explozie epică. Pe-atunci au apărut primele colecții de proză contemporană, iar cititorii, după ce un deceniu devoraseră cărți traduse, în special nonficțiune, mai ales enciclopedii, voiau să afle povești care aveau legătură cu experiențele lor. Se estompase și foamea de relatare jurnalistică, iar actul trăit avea nevoie de un filtru. Proza anilor 2000 a răspuns parțial acestei nevoi. Pentru mine romanul de debut, publicat în 2004, a avut rolul unei confesiuni, după anii lungi ai tăcerii comuniste. Și-am avut surpriza să aflu că mulți dintre cititorii Omulețului roșu s-au regăsit în poveste, chiar s-a creat un fel de mitologie în jurul romanului, din cauză că multe dintre experiențele mele de-atunci erau al tuturor. Nu știu în ce măsură romanele douămiiste dau măsura unei viziuni ori a unei atitudini sociale, dar pot să spun că în ceea ce mă privește, am pornit de la faptul comun, cum ar fi apariția internetului, demonetizarea politicienilor, generalizarea imposturii intelectuale, ca să ajung în zona simbolică. De pildă, unul dintre personajele principale, Albert, face parte din generația decrețeilor. Dar desigur n-am povestit că umbla cu cheia de gât, sau alte futilități de acest gen. Personajul meu decrețel construiește un soft care proiectează o cohortă de omuleți roșii. Nu cred într-o literatură zolistă ori neozolistă, ci într-un act de creație pe terenul atât de ofertant al socialului.
