Autor / VATRA
Robert Lazu – Insula fără anotimpuri (fragment)
…Vizitasem capela de câteva ori. Eram convins că totul nu era decât o glumă, un capriciu, o sminteală de aristocrat. Nici o altă tetralogie nu se găsea aici. Și nicăieri altundeva. O dorință absolut neașteptată întrerupse șirul unor asemenea gânduri: aceea de a mă ruga. De când mă mutasem, singur, în Londra, mă limitam să frecventez biserica doar în zilele de sărbătoare. Spiritul duminicii era singurul lucru prețios care-mi rămăsese drept amintire din vacanțele mele italiene. Totdeauna simțisem din plin diferența dintre ceea ce aș putea numi „aerul” duminicii și atmosfera zilelor obișnuite. Duminica rămăsese altfel. Lumina ei făcea ființele să strălucească diferit. Această conștiință acută a unicității primei zile a săptămânii a fost și a rămas singura urmă a plimbărilor de până la bazilica Sfântului Benedict din Norcia. Citește în continuare →
Ion Dumbravă – Poeme
nimeni. nimic
nimic nu-i chiar pur
şi nimic nu e simplu.
nimic precum cerul
cînd îşi umple
cu albastru misterul.
nimeni nu-i nimeni.
eşti doar un altul.
cum noaptea-i adîncul
cum steaua înaltul.
Ion Pop – Fragmente pariziene. Pagini de jurnal
Încurajat de o invitaţie a confratelui Al. Cistelecan, m-am decis, după destule ezitări, să public câte ceva din însemnările puse pe hârtie, pe pagini uneori detaşate, alteori în caiete, în timpul primului meu stagiu parizian, pe când fusesem angajat ca asistent de Limbă şi Civilizaţie Românească la recent înfiinţata secţie de Română a Facultăţii de Italiană, devenită din toamna anului 1972 „U.E.R. d’Italien et de Roumain”, adică „unitate de studii şi cercetări…”. Nu ajunsesem la timp la „Université de la Sorbonne Nouvelle – Paris 3”, cum s-ar fi cuvenit, fiindcă ieşirea din ţară era pe-atunci extrem de dificilă şi îngreunată de nesfârşite manevre birocratice, multe de culise, verificări ale candidatului etc., încât am urcat în avionul de Paris abia la 11 ianuarie 1973. A fost un început nu prea fericit, fiindcă o banală alunecare pe scara de metrou mi-a cauzat din primele zile o spitalizare de vreo trei săptămâni, iar apoi, acomodarea cu noua situaţie academică, pregătirea cursurilor, împărţite între predarea limbii unor studenţi începători şi a unor cunoştinţe de cultură şi civilizaţie românească în care alternau, prin forţa lucrurilor, domenii dintre cele mai diferite – de la elemente de geografie şi istorie, la cultura şi literatura română din toate epocile – mi-a cerut un timp destul de îndelungat. Nu aveam nici suficiente mijloace de informare, traduceri în franceză ale unor lucrări din amintitele domenii, exista pe piaţă o singură metodă – „Assimil”- de învăţarea a limbii noastre, datorată clujeanului Vincenţiu Iluţiu, prieten echinoxist stabilit în Franţa, aşa încât a trebuit să mă descurc căutând te miri unde sursele de informaţie ori utilizând propriile mele acumulări în materie de istorie literară şi de cultură generală… Plus, ilustrarea expunerilor cu câte-un film documentar, mai degrabă de reclamă turistică, dintre cele realizate în ţară şi puse la dispoziţie de Serviciul cultural al Ambasadei noastre de la Paris. Citește în continuare →
Ion Mureșan – Vin hoţii tineri!
Vin hoţii tineri! Suntem pregătiţi să-i întâmpinăm?
Hoţul bătrân, hoţul de veac douăzeci era şi uşor de recunoscut şi uşor de prins. El îţi băga mâna în buzunar, finuţ, în troleibuz ori intra noaptea pe fereastră cu o simplă cagulă trasă pe faţă, ca de SPP, încât în primul moment credeai că vrea să te păzească ca pe un ministru, ori cu un ciorap de nailon pe cap, care îl făcea să semene cu o fantomă. Fantomele te pot cel mult viola, în nici un caz nu ţintesc la beneficii materiale. Mă rog, mai putem adăuga la recuzită şi un cuţitoi ruginit, numai bun de plimbat pe lângă mărul lui Adam cu promisiunea că îl decortică. În filmele proaste, hoţul de veac douăzeci era şi muşchiulos, şi puţin brută. Cei mai stilaţi, cei care auziseră că există aşa ceva, purtau şi mănuşi, ca să nu li se poată lua amprentele. Eram gata să spun adio hoţilor romantici, hoţilor buni doar pentru mediul rural, găinarilor, când a început să ningă. Or, în toamnă guvernul a făcut o infuzie masivă de hoți din închisori în socieatea românească. E limpede pentru orice om întreg la minte că oamenii aceia ejectați pe porțile închisorilor nu pot hiberna sub zăpadă, așa că vor face tot posibilul să se întoarcă după gratii, la căldură și mâncare gratuite. Cum cumpărăturile de sărbători echivaleaază cu o deschidere a sezonului de vânătoare, înțeleg întru-totul apelurile la atenție pe care le face poliția pe posturile de Radio și Tv. Frigul și ninsoarea adaugă la actul hoției o notă de disperare. Oricum, hoțul eliberat de Crăciun abia apucă să colinde scurt ”O ce veste minunată”, eventual să cânte un ”La mulți ani” de Revelion, dar nu mai apucă să ciocnească ouă roșii de Paști în libertate.
Petru Cimpoeșu – Cât costă să nu fii rasist
Traducerea în Italia a romanului Simion liftnicul s-a bucurat de oarecare succes. Nu e cu totul exclus ca și biserica greco-catolică de la noi să fi avut un rol în acest sens. A nu se înțelege că aș fi greco-catolic, Doamne ferește! Am însă câțiva prieteni de această confesiune. Unul dintre ei a aranjat cu Papa, i-a dat un telefon și i-a spus, uite, avem aici un scriitor foarte talentat, ar merita să fie tradus în italiană. Nu era Papa de acum, era altul. Pe urmă, cartea a fost nominalizată și la Premiul Strega Europeo, care în acel an mi se pare că nu s-a mai acordat. Citește în continuare →
Ana Blandiana – Corectitudinea politică contra International PEN
La Guadalajara nu mă aștepta nimeni. Știam numele hotelului, dar nu era nici un taxi, nici un autobuz, fuseseră luate înainte de ieșirea mea, observasem și mă mirasem că la coborârea din avion toată lumea se grăbea. Nu-mi rămânea decât să aștept, gândindu-mă că este o bună încheiere a unei atât de aventuroase călătorii. Ce-ar fi putut să mi se mai întâmple? De altfel, nu avea cum să mă aștepte cineva, din moment ce nu sosisem după program și mesajul pe care îl lăsasem pe un telefon al congresului era puțin probabil că-și atinsese scopul. Și totuși, peste vreo jumătate de oră a apărut agitat Alexandre Blokh, care avea aerul că nu-i vine să creadă că mă vede, care aflase că am plecat de la București de trei zile și – fără nici o veste, sau cel puțin explicație, a nesosirii mele – se gândea la cele mai catastrofale posibilități, iar acum, cu câteva ore înainte de a trebui să intru în program, venise pur și simplu să vadă dacă n-a mai apărut o informație. Citește în continuare →
Constantin Abăluță – Neînsemnătate










