Categorie / Critică literară
Senida POENARIU – Forme ale exilului în poezia lui Dorin Tudoran
Prezentă încă din primul volum, Mic tratat de glorie apărut în 1973, tema exilului îmbracă forme variate de manifestare urmând un proces sinuos, invers în cele din urmă, ea materializându-se biografic doisprezece ani mai târziu. Opera este cea care prevesteşte biografia, şi aceasta deoarece exilul în cazul lui Dorin Tudoran înglobează mult mai mult decât o componentă socială. Bineînţeles că mediul social în care poetul s-a format a jucat un rol important în luarea deciziei de a părăsi ţara, acesta a fost doar unul dintre paşii finali ai unui traseu exprimat poetic o perioadă de doisprezece ani. Pentru a surprinde etapele acestui exil, punctele lui de plecare şi de exprimare şi mai ales cauzele ce au generat această inversare a ordinii fireşti, în condiţiile în care întreaga operă a lui Tudoran pare un produs al unui eveniment biografic ce din punct de vedere diacronic marchează doar ultimul volum al autorului, am pornit de la premisa că există o componentă esenţial ontologică la baza acestui exil ce poate fi considerat experienţă-limită şi totodată experienţă revelatoare, cum ar spune Virgil Podoabă. Citește în continuare →
Iulian BOLDEA – De la Ioan Es. Pop cetire
Exerciţii de decepţie şi fotografii ale neantului găseşte cititorul multe în poemele lui Ioan Es. Pop. Ritmul – al scriiturii şi al imaginarului – e fracturat şi incongruent, contemplaţia existenţei se schimbă în notaţie directă a unei realităţi ce refuză textura melancoliei. În Ieudul fără ieşire, Ioan Es. Pop rescrie un alibi al propriei biografii, transcrie relieful sinuos, refractar, refulat şi exhibat al lumii. Versurile sunt alerte şi dizolvante, cu o propensiune spre negativitate, alimentată de voluptatea trăirii şi a rostirii directe, nemediate. Este aici o fervoare a exasperării, provocate de imposibilitatea ieşirii din labirint, dar şi de refuzul unei lumi resimţite ca alienante: „la ieudul fără ieşire şi noi am, şi noi am fost cândva./ şi suntem şi acum şi o să fim şi mâine poimâine şi/ în veci apa aceluiaşi râu ne va scălda.// câte luni n-a fost doar zi şi noapte/ câte luni nu l-am căutat peste tot?// trecătorule, fii cu luare aminte: spaţiul acolo/ o coteşte brusc la stânga, capul reptilei se/ rupe de trup, ghipsul grumazului plesneşte şi crapă. Acel cap// singur pluteşte acum peste uscaturi şi ape/ singur este acolo cel singur pe/ corabia lui sebastian./ ci tu fii cu luare aminte: dacă aluneci acolo/ nici o hartă n-are să-ţi mai fie de folos// zadarnic te vei zbate să afli ieşirea intrarea ieşirea/ zadarnic vei zori să rupi linţoliul spaţiului/ în care-ai lunecat. Dincolo n-o să dai decât/ de urma piciorului tău de dincoace./ fără margini este ieudul şi fără ieşire.// nici o geografie n-a reuşit încă să-l aproximeze./ nu l-a prevestit nici o aură./ nu-l urmează nici o coadă de cometă.// ca nourul peste văzduhuri pluteşte el peste/ uscaturi şi ape nu-l prevesteşte nici o/ aură nu-l urmează nici o/ coadă de cometă”. Citește în continuare →
Amalia COTOI – Bestia de zahăr
Olga Ștefan e o apariție dilematică în poza de grup a generației douămiiste. Cu o revenire în poezie la 10 ani după debut, tânăra poetă pare să ignore orice tentativă de subsumare în ceea ce s-ar putea numi trend literar. Într-un teritoriu în care rezistența în timp se calculează prin trademark-ul identitar, Olga Ștefan rămâne tributara unui mod de a scrie ancorat în încercările adolescentei din toate ceasurile de a-și explica lumea prin poezie. Deși desuet la o privire grăbită, demersul poetic al autoarei are meritul de a fi totuși (credibil) autentic.
Trecerea de la o poezie intimistă, a blamării (în toate ceasurile, editura Vinea, 2006), la una în care subiectivitatea e filtrată prin învelișul coroziv al materialității, poezie a unor deziluzii natural asumate (în Saturn, zeul, editura Charmides, 2016), nu e programatică. Saturn, zeul poate fi încadrat într-o antologie a poeziei douămiiste cu eticheta sterilă a biografismului sau/și a neoexpresionismului, însă nu e un volum ofertant ca discurs al asemănărilor, deci al unității, ci, mai degrabă, ca joc al așteptărilor înșelate. Citește în continuare →
Daniela SITAR-TĂUT – Reveuri bovarici, dame nesăţioase, neveste infidele, parohi-vampirişti etc.
Volumul lui Marian Ilea, Herina (Cartea Romȃnească, 2016) e greu ȋncadrabil ȋntr-o singură specie narativă. Prin tehnica palimpsestului, colaj, reluarea cinematografică a cadrelor, ironie, de-mitizare, polifonie şi pluriperspectivism, melanjul deconcertant ȋntre un jadis imperial şi un acum contemporan, palpabil, cu tentacule din biografia recentă a prozatorului, l-aş include ȋn tagma textelor tributare postmodernismului. Deşi autorul ȋnsuşi mi-a infirmat apelativul de roman, eu tot roman ȋi voi zice. Tomul este compartimentat ȋn două cărţi distincte, care au ca liant Herina, cronotop situaţional. Cea dintȃi aduce ȋn prim-plan istoria Osimei şi a Berăriei Luther, ȋn vreme ce cartea a doua se aurolează legendar sub mantia Cronicilor de la Herina, a căror istorie ne este relevată abia ȋn paginile finale. Apelul la cronică nu cimentează veridicitatea evenimenţială, ci, din contră, o dislocă, prin ȋntorsături deconcertante de frază sau de situaţie. Cronografii lui Marian Ilea sunt subiectivi prin excelenţă, relatȃnd nu povestea a ceea ce a fost, ci a ceea ce ar fi vrut/trebuit să fie. Caietul cu file ȋngălbenite, descoperit ȋn camera pensiunii din Solotvino, dedicat de anonimul cronicar „Domnului Robert Maxwell, cu adȃncă veneraţiune” şi tradus ulterior de „bătrȃnul arhivar maghiar din Baia-Mare” re-compune, ȋn sens invers, Cronicile de la Herina. Citește în continuare →
Nina CORCINSCHI – Mulțumiri lui Troțki
Salutări lui Troțki (Univers, 2016) de Dumitru Crudu continuă linia spectaculosului și a autenticului neverosimil/exacerbat din celelalte cărți de proză ale sale. Firele de biografie, trase și din țesătura prozelor anterioare, dau impresia vieții dublate de scris. Ca să fie o completare senzațională, să compenseze deficitul de realitate, prozatorul apelează din belșug și la resursele imaginației. Titlul, dar și proza care a dat numele volumului, ilustrează această poetică a mixajului realității – una dintre cele mai fruste, o realitate basarabeană, pe care o recunoaștem și noi (aici, prin redescoperire) – cu o doză de imaginație copioasă, un jeleu exotic și aromat care dă culoare și consistență continutului. În proza amintită, personajul, care, de obicei, nimereste doar în belele, ajunge pe mâna unor cheflii într-un bar și e salvat doar de referința pe care o face la Troțki („dacă mă atinge măcar unul din voi, o să aveți de-a face cu Troțki”). Bătăușii se risipesc speriați și personajul scapă, gândindu-se oare cine-o fi acel Troțki, care i-a venit spontan pe limbă și s-a dovedit salvatorul său miraculos. Citește în continuare →
Andreea POP – Psihologia feminină hardcore
Debutul Alexandrei Văcăroiu din Prezență sau absență e, în linii mari, un exercițiu premeditat de survolare intimă malignă. Tensiunea vine aici, într-un fel, din stilizarea dramei erotice, a cărei coregrafie negativă e regizată prin derularea unor secvențe ale alienării afective.
Tot acest „proiect” contorsionat e desfășurat de poetă sub forma unor misive pe alocuri cinice adresate in absentia, în succesiunea cărora se concurează reciproc bună parte din stereotipiile senzuale actuale (internautice ori ba). Ele vizează un proces de reconstrucție interioară expozitivă, funcționează, adică, mai mult ca demonstrații hristice, decât ca o terapeutică propriu-zisă. Cu atât mai evidentă e această „destinație” cu cât poemele „deconspiră”, din loc în loc, o recuzită ușor trivializată, ce revizitează repertoriul deja epuizat al retoricii amoroase. Ea dovedește, simultan, și o preocupare (aproape) obsesivă pentru căutarea efectelor, pe care poeta o explorează și dincolo de schița intimă, la un palier ceva mai existențialist, cu bătaie mai largă, pe care aproape că îl trivializează: „e puțin ciudat cum se probează orice sentiment în oglindă ca o rochie nouă de la h&m” vs. „îmi arunc biletul pe geam și aștept controlorul/ viața e așa de frumoasă că am senzația că trebuie s-o plătesc”. E forma cea mai accesibilă de confesiune, dar nu și unica. Citește în continuare →
Anamaria MIHĂILĂ – Poezia artificialului și formele trupului-obiect
Ultimul volum al lui Teodor Dună, obiecte umane, forțează la maximum pedala neoexpresionismului douămiist. Aglomerările de obiecte fragmentate în manieră suprarealistă, teribilismul mizerabilist și epuizarea oricărei potențialități salvatoare construiesc noile valențe de poeticitate ale unei formule stilistice, de altfel, cunoscute. Recognoscibil ca scriitură și prin zona obscură, grunge, din care își selectează imaginile, Dună alege să remonteze direcții ocolite în literatura recentă tocmai prin riscul clișeului și al desuetudinii pe care acestea le presupun.
De pildă, spațiul încărcat de obiecte, dezumanizarea și artificiosul existențial pătrund în orizontul literar românesc odată cu proza lui Blecher. Or, a repune în discuție o astfel de temă nu într-o poezie, ci într-un volum ce mizează încă din titlu pe răsturarea raportului dintre uman și obiectual înseamnă, de la bun început, o asumare a scriiturii și o reinventare a modelului de autoritate. Mai aproape de intertextualitatea optzecistă și de construcția pe dos a lumii date, poezia de față contează prin felul în care descalifică asocierea cu o poetică complet tranzitivă și afirmă nevoia de reliricizare, de abstractizare a literaturii. Citește în continuare →
Roxana COTRUȘ – Îmblânzirea dracului/ urcarea în Rai
Că lumea lui George Bălăiță gravitează la granița dintre Domestica și Infernalia nu mai e o enigmă, iar acest aspect devine tot mai nuanțat pe măsura publicării scrierilor sale. Bineînțeles că de la această – hai să-i spunem – marcă a autorului nu se sustrage nici volumul Învoiala*, apărut în 2016 la Editura Polirom, categorisit de Nicolae Manolescu drept posibil scenariu cinematografic, la fundamentul căruia stă vădit binecunoscuta Povestea lui Stan Pățitul de Creangă.
La o primă vedere, acest scenariu, spre deosebire de celelalte proze mai ample ale lui Bălăiță, pare a cunoaște o lejeritate în discursul narativ; e drept – fragmentarismul nu impune atâtea piedici în pătrunderea în lumea romanescă a lui Bălăiță precum e cazul Lumii în două zile ori al Ucenicului neascultător. Cu toate acestea, nici scriiturii acestui volum nu îi lipsesc acroniile (analepsa, prolepsa sau fragmentarismul discursului). Astfel, după cum ne-a obișnuit până acum, lumea personajelor lui Bălăiță este și aici una în care se îmbină banalul cu insolitul, grotescul cu sublimul, în centrul evenimentelor aflându-se cunoscutul personaj al lui Creangă, drăcușorul Chirică Samca, ce intră în slujba lui Stan Ipate, tocmeala urmând a se împlini după trei ani. Întâmplările prin care trec cei doi protagoniști sunt similare celor din povestea lui Creangă: Chirică mănâncă boțul de mămăligă lăsat de Stan în pădure, drept urmare primește pedeapsă de la Întunecimea Sa, dracul Scaraoțchi, să-i slujească pământeanului trei ani, urmând a se întoarce cu ceva folositor iadului. Chirică se dovedește a fi priceput în toate treburile gospodărești și în cele ale pământului, ba mai mult, îl convinge pe de mult holteiul Stan Ipate să o ia în căsătorie pe fata morarului Lomură cel Șchiop, căreia, la împlinirea celor trei ani de ucenicie, îi scoate „coasta drăcească”, revenind pe fundul iadului cu Baba Hârca drept ofrandă. Citește în continuare →
Ioan PÂNZARU – Între „radicalitate și nuanță”
revistavatra.org 