Cărţile mai recente ale lui Eugen Negrici (Literatura română sub comunism, 2002-2003, Iluziile literaturii române, 2008, Simulacrele normalității, 2011, Emanciparea privirii, 2014) se remarcă printr-o schimbare de ton faţă de cele dinainte. Tonul e mai radical, mai deziluzionat, mai puţin tehnicist. Uneori (ca în Emanciparea privirii), se disting reverii hedoniste asupra literaturii. Literatura română sub comunism relevă ruptura de tradiţia interbelică, prin impactul alienant al ideologiei comuniste, chiar dacă există în această carte, cum observă Nicolae Manolescu, o inadecvare: între demersul sintetic al capitolelor generale (mult mai accentuat negative) şi cele analitice, cu judecăţi mai binevoitoare. În Iluziile literaturii române, se realizează o demistificare a „miturilor” ce au alimentat, cu aura lor idealizantă, tectonica literelor româneşti.
După destrămarea platformei existențiale constatată de George Steiner (comentate de noi într-un număr precedent al revistei „Vatra”), sesizând dezorganizarea câmpului respectiv, deformările survenite la nivelul conștiinței, mentalității, gândirii, atitudinalului etc., al filozofiei și, mai ales, la al filozofiei culturii, unde accentele avansate au devenit, uneori, chiar agresive. Și vom întâlni, din nou, desfășurări pe diferite zone, unele mai ușor captate, altele mai rezistente, ușor închise, acestea din urmă sprijinite pe linii de forță care au făcut posibilă vorbirea despre homo religiosus, cum scria Mircea Eliade, semnalând că rețeaua conștiinței nu afirmă doar un mecanism, ci este ea însăși un proces, cum susținuse și psihiatrul și filozoful francez Henri Ey (v. studiul Conștiința, trad. Dinu Grama, Buc., Ed. Științifică și Enciclopedică, 1983), dar și medicul psihiatru și filozoful Corneliu Mircea (v. vol. Etica tragică (Ediția a doua, revăzută și adăugită, Buc., Ed. Eikon, 2019). Pentru cel dintâi, dezvoltarea conștiinței a însemnat plasarea acesteia pe pragul de pe care operează ca „organizator al ființei psihice”, iar pentru Corneliu Mircea, mai radical, însă corect în ceea ce consemnează: „Dar a putut fi alungată religia – și, prin religie, dimensiunea sacră din cetate? Nicidecum. Homo sapiens e, simultan, homo religiosus. Conștiința nu poate exista fără reperul suveran ce face posibilă sesizarea de sine și de altul. Valorile religioase sunt consubstanțiale ființei umane. În ciuda luptei disperate a celor puternici împotriva instituției religioase, Spiritul divin este deasupra tuturora și în fiecare. Nu poate fi izgonit din cetate.”
În acest moment de bilanţ a iniţiativelor teoretice şi de critică literară ale lui Eugen Negrici, îmi pare evidentă complexitatea relaţiilor sale cu opera, „asediată” din puncte de atac de o varietate ce se regăseşte la foarte puţini interpreţi români ai scrisului autohton. S-a vorbit chiar despre „contradicţiile” sale, admise totuşi ca expresie a dinamicii viziunii şi atitudinilor faţă de literatură şi viaţa literară. Căci scrierile teoreticianului şi criticului nostru atestă deopotrivă o cunoaştere aprofundată a perspectivei structuraliste şi semiotice asupra textelor, care pot trăi şi cumva independent de autor ‒ mod de a afirma, în fond, primatul lor, cu „gramatica” specifică fiecăruia ‒, ca şi încercarea de a aproxima „figuri ale spiritului creator” implicat în moduri şi grade diverse în raporturile cu lumea din afară, într-un context social-istoric dat. Şi, nu mai puţin, atenţia acordată receptorului, cititorului care stabileşte, la rândul său, legături individualizate cu ceea ce citeşte. Numele lui Roland Barthes este, fireşte, citat în mai multe rânduri, cu accente asupra avertismentului făcut de francez privind permanentul pericol al căderii literaturii în convenţionalitate, în starea de supunere faţă de „doxa” dominantă, de opinia curentă, conservatoare şi dogmatică. Umberto Eco nu lipseşte nici el din referinţele lui E. Negrici, tot ca semiotician, şi nu e singurul. Unui asemenea soi de disciplină conceptuală, ostilă improvizaţiei impresioniste, el îi ataşează însă şi un însemnat procent de relativizare a sensurilor „tari” pe care orice sistematizare teoretică le-ar putea implica. O anume dezinvoltură stilistică mărturiseşte, de asemenea, nevoia sa de evadare din „sistem”, de relaxare a situărilor teoretice ale poeţilor în rubrici cu linii prea ferm trasate. Numai că, în 1988, va publica un concentrat eseu despre… „sistematica poeziei”…
Pe Eugen îl știu de mult, dar Manuscrisul fanariot ne-a legat pentru totdeauna. În interiorul acelei lumi am construit împreună. El a fost primul cititor al romanului, primul susținător. M-a făcut să mă răzgândesc în privința unui capitol, să dezvolt referirile la Bozărie.
Este și unul dintre cei mai vechi prieteni, iar de câte ori îi văd numele scris pe o carte, mi-o amintesc pe prima pe care-am citit-o, monografia Antim. De altfel, cred că mereu l-am asociat cu Antim Ivireanul, prietenia mea cu Eugen întemeindu-se în primul rând pe această carte. Aici se află un portret interior, un suflu tânăr, care te face să iei pe credit fiecare cuvânt, fiecare afirmație. De aici am aflat că Antim avea o voce fermecătoare, ceea ce cu timpul m-a făcut s-o confund cu vocea de catedră a lui Eugen Negrici. În mintea mea, mereu a existat între ei o relație oratorică.
De unde provine fascinaţia cărţilor lui Eugen Negrici? Cred că din modul necomplezent, polemic, liber, necanonic şi în acelaşi timp de o luciditate casantă în care criticul priveşte spectacolul literaturii. Înr-un stil dezinhibat, calm, dezinvolt, Eugen Negrici investighează vulnerabilităţile şi iluziile literaturii române, complexele de superioritate prin care sunt contabilizate prea multe secole de literatură, de continuitate culturală și de normalitate etică. În fond, criticul ne atrage atenţia asupra minciunilor despre noi înșine, asupra tabuurilor şi fetişismelor noastre culturale, reglând prin aparatele sale de măsurat, mistificarea, gesticulația vanitoasă sau ridicolul unor ticuri sau reflexe ale literaturii şi paraliteraturii. Criticul este, fără îndoială, un moralist care îşi dezvăluie disponibilităţile etice prin intermediul instrumentarului cercetării literaturii (istorie literare, teoria literaturii, stilistică) apt să exploreze concepte, procedee sau proceduri (facere, contrafacere, simulare, disimulare, decodare, tentaţie a autobiograficului etc.) într-o obsesivă şi revelatorie vocaţie a expresivităţii ce rezumă plăcerea de a gândi și de a regândi scene ale literaturii, portrete de scriitori, divagaţii şi derapaje stilistice. Demersul critic relativizant al lui Eugen Negrici are încărcătură civică, el pornind dintr-un irepresibil simţ al datoriei faţă de sine şi faţă de cultura căreia îi aparţine. Interzicându-şi iluzii şi simulacre, îşi asumă în schimb fidelitatea faţă de adevăr şi emanciparea salutară a privirii.
Motto: Sunt cel Nemângâiat, cel Sumbru, cel Uitat,
Sunt prinţul Acvitaniei ce şi-a pierdut moşia:
Singura-mi Stea e moartă şi-n cântu-mi înstelat
Răsare-un Soare negru: este Melancolia.
(El Desdichado, Gérard de Nerval)
Scris ca o fuziune între Fragmente, Scrisori, Alegorii, Epilog I, II și nume de orașe și locuri emblematic-berlineze, volumul de poeme Berlin. Hamlet al lui Szilárd Borbély are aerul postmodern al unei colecții de fragmente poetice prin intermediul căreia conștiința naratorului surprinde caracterul evanescent al fericirii lumii occidentale post-war, cu referire la al Doilea Război Mondial, al iluziei reintrării lumii în făgașul normal, eul înregistrând măștile de pe scena istoriei lumii, dar și a istoriei personale în care împlinirea sufletească este un proiect / scenariu mereu amânat, visat, programat dar rareori realizat. Tonul confesiv al proiecțiilor stă sub semnul Soarelui negru nervalian al melancoliei, al reflecției prințului-filosof din titlu și al umbrei sale, prințul Acvitaniei.
În 2018, Sándor Márai (1900–1989) era cel mai tradus autor maghiar în Franța1, cu 27 de cărți, urmat de câștigătorul premiului Nobel, Imre Kertész, cu 11 titluri, în timp ce polonezul Witold Gombrowicz, de exemplu, apare cu 17 cărți. În România, la editura Curtea veche, au apărut Lumânările ard până la capăt, Moștenirea Eszterei, Turneu la Bolzano, toate traduse de Anamaria Pop, Divorț în cetatea Buda, în traducerea lui Marius Tabacu, și Eliberare, tradusă de Kocsis Francisko. Cu un mare succes în lumea occidentală, multe dintre romanele sale fiind pe lista de bestselleruri, Márai este adesea alăturat scriitorilor precum Robert Musil, Stefan Zweig, Joseph Roth și chiar Ortega y Gasset2. În spațiul românesc, cu excepția unei teze de doctorat3, nu a atras atenția criticilor literari.
Un călător perpetuu, scriitorul este în permanentă căutare a locuirii în cadrul unei limbi pe care și-o apropriază și o reface, o recreează. Pentru Péter Esterházy romanul este mereu inventare de lume, este mereu o aventură de natură extractivă, cum ar spune Gheorghe Crăciun, la nivelul limbajului. Poezia prozei are la acești doi mari romancieri ai secolului trecut natura unei explorări dincolo de experiența cu lumea sau la marginea lumii și a memoriei, căci propriile lor preocupări sunt mai degrabă călătoria explorativă prin literatură și dincolo de ea, prin limbaj și dincolo de acesta, în căutarea unei stări a adevărului.
Franyo Zoltan – un nume pentru Budapesta, Viena și Timișoara
Biografia lui Franyo e tipică pentru scriitorul format în Imperiul Austro-Ungar. Născut la Marghitița, în Banatul iugoslav, el se află la intersecțiile unor importante culturi ale imperiului. Mama, Ludmila Mueller, îl familiarizează cu alte limbi și literaturi decât cea maghiară. Școala elementară și-o face la Ineu, gimnaziul la Arad și Timișoara, liceul militar la Sopron, bacalaureatul și-l dă la Seghedin (1904). Între 1904 și 1907 se află la Budapesta, cursant al Academiei Ludovica. Aici își intersectează drumurile cu Miroslav Krleza și Liviu Rebreanu. Oroarea față de haina militară K.u.K., vizibilă la Krleza, poate și la Rebreanu, primește accente noi la Franyo. În 1907 devine sublocotenent, în 1910 demisionează din armată ca să devină membru al P.S.D. – membru al unei Internaționale socialiste.
Revista „Vatra” a promovat cu consecvență de-a lungul timpului dialogul cu alte culturi, în contextul provocărilor globalizării și al relației dintre tradiție și modernitate, într-o epocă a glisărilor epistemice, în care se relevă autoritatea unor concepte definitorii precum „sincronie”, „adaptabilitate”, „identitate”, „alteritate”, „pluralism”, concepte prin lentilele cărora pot fi descifrate particularități culturale diverse, de la reacții de adaptare și de comprehensiune, la sincronizarea, necesară, cu „ambianța” unui timp, loc și stil. Cultura reprezintă, astfel, o cale de acces către sensurile tutelare ale umanului, un vehicul de sens și de valoare estetică dintr-o limbă în alta, legitimând o șansă posibilă de sincronizare cu universalitatea, într-o lume a globalizării și sincronismului accelerat, relevantă fiind totodată necesitatea de a plasa în centrul dezbaterilor actuale fenomenul dialogului multicultural, revelator vector al progresului cultural. Așa se explică deschidere tot mai largă a revistei „Vatra” și a rubricilor sale către dialogul intercultural și către expresia culturală maghiară, prin traduceri sau interviuri, prin rubrici noi sau vechi dedicate creațiilor literare ale autorilor de origine maghiară (Gesta hungarorum, Ce scriu ungurii, Vecinătăți etc.). Dincolo de foarte cunoscutele similitudini, analogii sau corespondențe între operele unor scriitori (Eminescu-Madách, Ady-Goga, Șt. O. Iosif-Arany János, Jókai-Sadoveanu etc.), interferențele româno-maghiare s-au materializat în câteva cărți semnificative ale unor critici literari români despre literatura maghiară: Ion Chinezu, Aspecte din literatura maghiară ardeleană (1930), Nicolae Balotă, Scriitori maghiari din România. 1920-1980 (1981), Avram P. Todor, Confluențe literare româno-maghiare. Eseuri (1983), Gavril Scridon, Istoria literaturii maghiare din România. 1918-1989 (1996), Mircea Popa, Apropieri literare și culturale româno-maghiare (1998), Tereza Periș Chereji, Interferențe teatrale româno-maghiare (2000), Valentin Trifescu, Legături culturale româno-maghiare. Studii și material (2022). În același timp, relevantă este și aderența unor intelectuali români la ideologia transilvanismului, cu particularitățile sale pregnante (istoria, preferința pentru rigoare și spiritualitate etică, realismul, toleranța față de ceilalți etc.). Transilvania este, cu adevărat, o zonă de convergență culturală, în care cele două literaturi, română și maghiară, au coexistat în sfera unor contaminări reciproce, prin confluențe benefice plasate în orizontul multiculturalității.
revistavatra.org 