Daiana GÂRDAN – Poveşti interconjugale
Se poate observa, în proza autohtonă a ultimului deceniu, o mişcare de revizuire a temelor erosului – sexualitatea, cuplul, căsnicia – în sensul unei radiografieri detabuizante. Pe fondul unor configurări de imaginar social problematic, romanul douămiist şi post-douămiist pa să pună în pagină ceea ce am putea numi o criză a cuplului, a instituţiei familiei şi relaţiilor cu alteritatea. Miza acestui imaginar trădează, de fapt, o încercare de expunere brută a unor fisuri în realitatea de zi cu zi a cuplului, într-un discurs realist concentrat pe detalii terestre aproape inexistente în literatura predecesorilor. În continuarea acestui ,,ritm” romanesc, stabilit de volume precum Luminiţa, mon amour a lui Cezar Paul-Bădescu (2006), sau de mai recentul Căsnicie al lui Dan Coman (2015), ambele apărute la Polirom, vine şi cel mai recent roman al lui Mihai Radu, Extraconjugal. Citește în continuare →
Senida POENARIU – Partituri intertextuale pe ritmuri optzeciste
Mircea Martin, în Generaţie şi Creaţie, printr-o formulare de-a dreptul remarcabilă, postula ceea ce am putea numi „condiţia ideală a criticii literare” exemplificată în argumentaţia criticului de Lucian Raicu prin studiul despre (un alt) Liviu Rebreanu: „A trebuit să treacă timpul pentru a ne întâlni cu Rebreanul acestei cărţi şi a trebuit să apară cineva care să-şi câştige printr-o îndelungată asceză dreptul la complicitatea unui mare destin. Prin asceză, adică prin solitudine, pasiune şi răbdare… critică, dar şi prin tristeţe, «căci talent înseamnă tristeţe» (G. Călinescu). […] Căci posteritatea operelor nu e decât actualizarea repetată a enigmelor conţinute”. Tot despre o asceză, care ia de această dată forma pedanteriei, vorbeşte şi un studiu care îşi propune inventarierea „citărilor” din poezia „promoţiei excepţionale de poeţi”, cum spunea autoarea opului despre care discutăm, Emilia David. Cât despre câştigarea dreptului la complicitatea unor mari destine, Emilia David îi cedează dreptul acesta, ca mulţi alţii, lui Nicolae Manolescu care, cel puţin în mentalul colectiv literar, a confiscat (încă) rolul de complice în formarea/afirmarea generaţiei optzeci. Pe de altă parte, autoarea nu urmează atât de mult ghidul de lectură manolesciană, ci îl adoptă pe Ion Bogdan Lefter, care, mai ales prin Flashback şi matricea tipologică propusă, devine în economia discursului atât autoritatea prin care autoarea îşi validează ipotezele, cât şi factorul prin care se fixează analogic specificitatea atitudinilor poetice în genere. Raportându-ne la citarea de mai sus, rămâne să observăm în ce măsură reuşeşte Emilia David să prezinte dacă nu un alt optzecism, măcar unul actualizat printr-un act hermeneutic pasibil de a oferi noi direcţii interpretative. Citește în continuare →
Emanuel MODOC – Bobiţă scrie un roman
Într-o cronică recentă, Cosmin Borza observă, just, că „dacă nu se pierde prea mult citind Copilăria lui Kaspar Hauser* ca o colecţie de proze scurte, tentativa de a asambla aşa-zisele capitole într-un singur univers imaginar, într-o naraţiune-fluviu, ar atenta grav la valoarea volumului” (Cultura, nr. 581/2017). Într-adevăr, privit ca proiect de proză scurtă, Copilăria lui Kaspar Hauser îl recomandă pe Bogdan-Alexandru Stănescu ca pe un foarte bun prozator al momentelor izolate şi al creării de personaje. Detaliile hipertextuale provoacă însă cititorul la o lectură ambivalentă. Or, chiar în această strategie a ambiguităţii (voite, controlate etc.), cea mai recentă carte a eseistului şi poetului bucureştean îşi pierde credibilitatea. Citește în continuare →
Florina LIRCĂ-MOLDOVAN – Înapoi (şi înainte) pe Solaris
Un vis cu ochii deschişi – departe de conotaţiile negative asociate expresiei – ar putea fi catalogată recenta carte a lui Dan Perşa, Înapoi pe Solaris (apărută la Editura Meditative Arts, în 2017). O călătorie în timp şi, mai presus de toate, în spaţiu, prin care autorul caută să afle sensul vieţii. Evident, nu e primul, au mai făcut-o şi alţii înaintea sa, unii de neegalat (Eminescu şi visul său romantic, bunăoară). Dar nici original, dat fiind că povestea e inspirată – cum anunţă nu numai titlul, ci şi autorul în Cuvânt înainte – dintr-o operă de referinţă a literaturii science-fiction (romanul Solaris al polonezului Stanislaw Lem). Inutilă încercare, s-ar putea zice, şi parcă prea îndrăzneaţă. De nu chiar de două ori sfidătoare. La adresa înaintaşilor (cu care îşi măsoară, vrea-nu vrea, puterile) şi a contemporanilor. Căci nu e puţin lucru să ai răgazul de a medita tocmai în era productivităţii, când puţini sunt cei ce nu aleargă să despoaie timpul în vederea unui profit oricât de mic. Or, asta e ceea ce (nu) face Dan Perşa, şi o recunoaşte deschis: „Pentru aceste valori militam. Şi nu le consideram a fi altele decât visul, imaginaţia, gândirea”. Himere, idealuri, obsesii, nebunii… Despre asta scrie el şi nu orice: un roman SF declarat pe jumătate love story. Citește în continuare →
Alex CIOROGAR – New Abstraction
Lucrurile s-au aşezat. Vlad Moldovan, Andrei Doboş şi Gabi Eftimie sunt câteva dintre cele mai valoroase nume din cadrul ratrapării româneşti (cel de-al doilea val al douămiismului poetic). Încă de la debut, Vlad Moldovan impresiona printr-un decupaj insolit al realului. Critica vieţii cotidiene făcea casă bună cu simulacrul baudrillardian, iar spectacolul imaginilor nu fusese decât o modalitate, subtilă ce-i drept, de condamnare a consumului capitalist: „Atenţia vine din plictis care vine din melodia asta/ prea lungă/ care vine dintr-o pălincă ratată care vin din bucuria/ revederii chiar acum cînd ne aşezăm şi comandăm/ o bere./ Nu-i chiar aşa rău, nu-i nimic de văzut”. Semnalizând prezenţa interfeţelor ce necesită mereu decodificare, „rostirea singulară” specifică lui Vlad Moldovan trădase un joc fin al aparenţelor: „pe geam vin detalii amestecate”. Deşi putea trece drept un Acosmei speculativ, Vlad Moldovan pusese în pagină – atât în blank, cât şi în dispars – schiţe pentru o poezie ideală din care reţinuse, inspirat, numai câteva sclipiri. Pilde minimaliste, textele sale conturaseră – cu ajutorul construcţiilor eliptice – o poezie a ideilor: „cerul dă albastru”. Oricât de cerebral, aş zice totuşi că, centrat pe imagini şi acţiuni, autorul practicase un discurs eminamente descriptiv susceptibil lecturilor psihanalitice. Într-adevăr, pe ultima copertă a celui de-al doilea volum, Alex Goldiş arătase, suficient de convingător, cum diversitatea registrelor şi a tonalităţilor trădaseră, în fapt, prezenţa unei multitudini de dorinţe, pulsiuni şi obsesii. Foarte interesant de remarcat că, fără a se mai preta acestui gen de analiză, scriitura se prezintă acum ea însăşi ca terapeutică. Citește în continuare →
Sergiu Radu RUBA – Semnaţi aici! (fragment)
Frica, da, frica începea să lucreze. Mă temeam că bătrânul meu stătea să-şi piardă minţile. Nu mă slăbea cu telefoanele, implora, se jeluia. Nu înţelegeam nimic. Îmi desfiinţasem postul fix, aşa că mă suna pe mobil, văietându-se că nu-i ies cuvintele vorbind către astfel de drăcovenii, ca apoi să încheie precipitat şi să aştepte să-l apelez eu. Prins cu alergătura după vedete şi interviuri, cu răspunsurile obligatoriu masculine la scrisorile cititoarelor, cu muncile plicticoase căzute firesc în seama singurului bărbat din redacţia unei reviste pentru femei, adică a mea, amânam mereu o întrevedere cu el. Trebuia să-l întâlnesc devreme ce se agita că are să-mi comunice informaţii care nu pot fi transmise prin telefon. Dar mai veneau la rând şi fără milă nevrozele colegelor, fantasmele lor, exaltările, dezamăgirile, secretele secrete doar faţă de bărbaţi, drept care se cădea să se ascundă de mine când şi le împărtăşeau şi toate aceste zgârieturi, fierbinţeli, ciupituri de ţânţar trebuiau oblojite şi încă în regim de urgenţă. Citește în continuare →
Adrian ALUI GHEORGHE – Poeme
revistavatra.org 