Octavian MORE – Alice Munro sau povestirea ca monografie a liminalului
Despre Alice Munro, laureata Premiului Nobel pentru Literatură în 2013 și deținătoarea titlului onorific de „maestru al prozei scurte contemporane”, este greu să scrii în zilele noastre fără să fii acuzat de adoptarea unei poziții părtinitoare sau fanatice. Un nume relativ obscur pentru publicul românesc până în momentul conferirii acestei prestigioase distincții, acceptat însă de mult ca un „monstru sacru” printre admiratorii și criticii literaturii de expresie anglo-saxonă, prozatoarea, care urmează să împlinească în acest an venerabila vârstă de 85 de ani, ocupă un loc special în galeria scriitorilor canadieni de renume universal din ultima jumătate de veac. Pe de o parte, este singurul exponent al Canadei căruia meritele literare incontestabile i-au fost răsplătite prin acest mult-râvnit premiu (dacă îl excludem pe romancierul Saul Bellow, scriitor născut în Quebec, dar naturalizat în Statele Unite și devenit reprezentativ pentru literatura produsă în acest din urmă spațiu cultural). Pe de altă parte, numele lui Munro este invocat, în aceeași măsură atât de către critici, cât și de vocile marcante din mediul academic sau de publicul iubitor de carte ca etalon de marcă ori de câte ori vine vorba de a oferi evaluări calitative asupra artei povestirii. De la comparația făcută la sfârșitul anilor ’80 de către editorul ei de atunci, Cynthia Ozick, devenită antologică – „Ea este Cehov al nostru și va rămâne mai mult timp în istorie decât oricare dintre contemporanii săi”1 (citată în Thacker, 443) – până la aprecieri mai apropiate de zilele noastre, Munro ne este prezentată, aproape fără excepții, ca întruchiparea supremă a talentului prozastic. Iată cum o descrie, de exemplu, Margaret Atwood (celălalt nume de referință al literaturii canadiene contemporane și singurul ce poate rivaliza în popularitate cu Munro) în cuvântul inroductiv la Cele mai bune povestiri ale lui Alice Munro (2006): „Asta numiți voi scriere?” iată ce spun, de fapt, cei ce dau cu piatra. „Alice Munro! Asta da, scriere!” E genul de scriitor despre care deseori se zice – indiferent cât de cunoscut devine – că ar trebui cunoscută mai bine. Citește în continuare →
Cristina NICOLAESCU – Dezrădăcinare, sine iluzoriu și tehnici narative în proza scurtă a autoarei canadiene Mavis Gallant
Nuvela, ca gen literar, este relativ recentă în Canada, a apărut doar cu un secol şi ceva în urmă. De atunci, aceasta a dobândit un statut privilegiat datorită succeselor scriitoriceşti şi editoriale. Începuturile au fost marcate de Isabella Valancy Crawford, Susan Frances Harrison, Ernest Thompson Seton la sfȃrşitul secolului al 19-lea. Abia în secolul 20, cu fictiunea modernistă a lui Morley Callaghan, nuvelele canadiene au atins o nouă etapă în jurul anilor 1920 și au continuat dezvoltarea în anii ’60, cu scriitori notabili și colecțiile lor recunoscute internațional. După anii ’60 până în prezent, o perioadă numită de obicei în istoriile literare drept Renaştere Canadiană („Canadian Renaissance”), genul a trecut printr-un proces de diversificare și rafinament, chiar proeminență, astfel încât această formă literară a câștigat un loc special în lumea literară contemporană. Toți scriitorii din această categorie au adus contribuția lor, astfel încât genul scurt de ficțiune a devenit reprezentativ și semnificativ. După cum Reingard M. Nischik îl numește în introducerea cărții sale „Proza scurtă: interpretări”: „Nuvela este astăzi, în general, considerat a fi un gen deosebit de important, în cazul în care nu chiar genul pilot al literaturii canadiene” (Nischik, The Canadian, 1). Citește în continuare →
Mălina IORGA – Paralaxa continuității în spațiul canadian: Divinatorii de Margaret Laurence
Repudiat de formațiunile religioase extremiste pentru aparenta explicitate a limbajului și a câtorva dintre episoadele evocate, aplaudat de critici drept încoronarea carierei literare a lui Margaret Laurence și gratificat cu prestigioasa distincție canadiană „Premiul literar al Guvernatorului General” la scurt timp după publicarea sa în 1974, Divinatorii și-a croit drumul spre notorietate în ciuda criticilor și a cenzurii cu care fusese întâmpinat în zorii existenței sale. Mai mult decât atât, franchețea lui Laurence și aderența la tematica etnicității i-au garantat poziția alături de operele cardinale ale literaturii canadiene.
Lectura romanului lui Margaret Laurence prin lentila specificului canadian relevă patosul identității și preocuparea compulsivă pentru o anume categorie tematică conceptualizată și enunțată de Margaret Atwood – tematica „supraviețuirii”, „o idee cu mai multe fațete și adaptabilă” (Atwood, 27) și totodată „simbolul central al Canadei” (ibid.). Este vorba despre o înverșunare a conștiinței, înțeleasă în sensul luptei pentru conservarea sinelui într-o lume percepută, dacă nu ca ostilă, cel puțin rigidă și potrivnică aspirațiilor individuale; al continuității tribului, poporului, înlăuntrul unei geografii demarcate fizic; al anduranței culturale, al perpetuării arsenalului străbun de valori morale și spirituale. Citește în continuare →
Monica BOTTEZ – Romanul Divinatorii de Margaret Laurence – o capodoperă a literaturii canadiene
Pentru cititorii români, literatura canadiană nu e dintre cele frecventate, cele mai cunoscute nume fiind Margaret Atwood şi, mai recent, Alice Munro (din 2013, când a luat Premiul Nobel pentru literatură). Pentru unii, la acestea se poate adăuga cel al lui Michael Ondaatje, autorul romanului care a stat la baza scenariului remarcabilului film Pacientul englez, realizat de Anthony Minghella (1998) cu o distribuţie de primă mărime (Ralph Fiennes, Kristin Scott Thomas, Willem Dafoe şi Juliette Binoche). Desigur că datorită succesului lor internaţional, multe din operele acestor scriitori au fost traduse în limba română, ceea ce nu s-a întâmplat cu scrierile lui Margaret Laurence.
Recunoşterea romanicierei Margaret Laurence a avut un ecou mai mic dincolo de graniţele Canadei, dar ea se numără printre cei mai valoroşi scriitori canadieni (a obţinut premiul Guvernatorului General pentru două din romanele sale, O glumă a Domnului şi Divinatorii), fiind unanim preţuită şi iubită (distinsă cu Ordinul Canadei în 1972, declarată Persoană istorică naţională în 2016).
Monika KOȘA – Explorarea sinelui: identitate și povestire în literatura canadiană
„Literatura este mitologie conștientă: pe măsură ce societatea se dezvoltă, povestirile salemitice devin principii structurale al narării, conceptele sale mitice, zei-soare și altele, se transformă în deprinderi de gândire metaforică.”1 (232) Definiția profund poetică propusă de Northrop Frye plasează literatura într-o sferă transcendentală, dar, în același timp, îi conferă și o nuanță intens umanizată. Conștiința din mitologicul lui Frye constă în tentativa de autodefinire a celor care dau naștere acestei conștiințe colective. Astfel, rolul literaturii nu se rezumă la o simplă furnizare de plăcere estetică, ci, prin complexitatea ei, oferă identitate individului, comunității, unei întregi națiuni. Relația dintre literatură și civilizație este simbiotică, iar povestirea, filtrarea realității exterioare prin percepția subiectivă, devine actul uman fundamental pentru a fasona conștiința mitologică.
Literatura oferă o imagine de ansamblu idiosincratică despre mecanismele interioare ale unei comunități, iar istoria devine un concept maleabil în demersurile ei. În cazul Canadei, acest proces este construcția conștientă și treptată a efortului de a defini identitătea națională. Literatura canadiană anglofonă poate fi percepută ca o pânză pe care scriitorii încearcă să plăsmuiască o reflectare pală a sinelui, în timp ce întreaga metaforă poate proiecta acea căutare a eului personal și colectiv. Prin actul povestirii, istoria devine o transfigurare conștientă și metaforică a modelelor mitice. În plus, pornind de la definiția dată literaturii de către Frye, mitologia conștientă a spiritului canadian se prezintă ca un echivalent al realității demistificate. Imaginația canadiană și capacitatea sa creativă transformă modelele deja existente în realitatea fanteziei, iar prin ficțiune, întreaga tradiție și căutarea identității se transpun în sfera literară, tăinuindu-se într-un înveliș mistic, care acoperă timpul și spațiul concret.
Iulian BOLDEA – George Vulturescu. Schiţă de portret
Un fel de mitologie a scrisului şi a poeticităţii răzbate din cărţile lui George Vulturescu, unde raportul eu/ realitate e reliefat în termenii tranşanţei existenţiale şi estetice, care desenează antinomia între conştiinţa lucidă şi decorul aberant, absurd, care o încorporează. Este la mijloc aici şi senzaţia alcătuirii efemere a fiinţei, este înregistrată şi tensiunea duratei ce-i marchează în chip tragic existenţa şi scrisul. Poetul reţine primejdia metamorfozelor, pericolul alterării propriei personalităţi prin acţiunea insidioasă a timpului, chiar dacă spectacolul degradării e contemplat cu oarecare detaşare, eul creator oglindindu-se în suprafeţele şi străfundurile textului cu o privire dezabuzată, din care utopia recuperatoare a mitului sau iluzia poeziei ca treaptă a salvării estetice e diminuată sau chiar absentă: “Nu mai sunt eu în timp ce scriu/ cel care a început acest poem înnoptează pe drumuri/ undeva a rămas copilul/ altundeva pândeşte bărbatul/ cineva mă priveşte ca şi cum m-ar sfâşia în două/ pleacă de lângă mine, cuvântule solzos!/ între cer şi pământ mă sfâşie o privire piezişă/ cel care scrie acum/ nu mai este şi cel care va citi (…) există ceva ce nu poate apărea / într-un poem/ la asta te gândeşti tu acum, cititorule/ şi mie mi se face frică/ de tot ce este ferecat în ochii tăi/ pleacă de lângă mine cuvântule solzos!/ De frica din ochii tăi care cade peste rândurile mele/ Precum gândirea peste tulpinile grâului/ Precum arşiţa peste pietrele deşertului (Adânc, sub nămoluri).
Poeme de Constantin Abăluță, Rita Chirian, Paul Țanicui, Emilia Zăinel și Ioan Vieru
Constantin ABĂLUȚĂ
8 poeme simple
Piramida de mere
În capătul dinspre şosea al livezii de pruni a bunicului,
ieşit din rând, se prăsise de la sine un măr.
Bunicul îi spunea Paznicul
căci toată vara veghea prunii şi se cocea hăt către toamnă
după ce prunele deveniseră demult ţuică.
Din merele viermănoase bunicul făcea tescovină
iar pe cele sănătoase le clădea într-o piramidă în beci.
Când mă trimetea bunica să-i aduc câte ceva de pe rafturi
mirosul de mere mă ispitea şi mi-era ciudă
că nu puteam să fur nici un măr,
nici măcar pe cel din vârf,
piramida fiind mult mai înaltă ca mine.
Andreea POP – Cronicile marțiene
Coregrafiile cu care debutase Andrei C. Șerban anul trecut la editura Charmides sunt niște insurecții efervescente consumate pe fondul unui scenariu postuman. Născute în intimitatea eprubetei și a aparatului RMN (amintesc, pe alocuri, de „nostalgiile planetare” pe care le scria un Ovio Olaru în 2014), poemele funcționează după o logică de tip HTML, construite, adică, în ce au ele mai esențial, sub forma unor comenzi care încifrează vidul existențial.
Supuse unei sintaxe abrupte, viziunile care rezultă de aici au, mai toate, aspectul unor „iluminări” mecanice. Cu o vocație cerebrală, aproape clinică prin incizia ei, își regizează poetul toată această „cronică” alienantă. Aici e de găsit, poate, trăsătura cea mai evidentă a poeziei pe care o scrie Andrei C. Șerban, într-o predispoziție organică pentru epurarea oricăror striații, pe care le topește într-un discurs perfect lucid și dezinhibat, „la rece”, despre „creier & suflet” și „umanitate & feromoni”. Citește în continuare →
Cornel NISTEA – O poezie a maturităţii depline
