În copilărie simțeam nostalgia difuză a părinților când își evocau anii petrecuți la Tg. Ocna. O perioadă de timp care, pe măsură ce se îndepărtau de ea, trebuie să le fi apărut drept cea mai luminoasă din întreaga lor viață comună. Iar, cel puțin pentru mama, din întreaga ei existență.
Nu ne-au spus-o niciodată explicit, mie și fratelui meu,dar o puteam deduce din evocările unei existențe tihnite,cu oameni prietenoși în jur,cu delicioase rețete gastronomice ale bucătăriei locale (borșuri cu smântână, sărmăluțe mici în foi de viță, tochitura cu mămăliguță moale, alivenci și poale-n brâu,baclavale și boules de neiges etc.), cu plimbări relaxate pe dealurile din împrejurimi unde tata, pasionat profesor de istorie, mai descoperea resturi de armament de la celălalt război (doar era zona legendarelor Mărășești și Mărăști), cu denumiri geografice exotice – Trotuș, Măgura sau Adjudul unde se schimba trenul, n-am înțeles spre ce.
Pentru un timp îndelungat*, prezența simultană a unui autor în câmpul literar român și maghiar, publicarea de texte literare în ambele limbi, a fost rară în contextul din România. Cu toate acestea, în perioada postmilenială, mai mulți autori ‒ Péter Demény, Andor Horváth, Tamás Mihók, Nóra Ugron etc. ‒ au scris și au publicat texte și volume în ambele limbi. Prezentarea va examina contextele, motivele și posibilitățile unei prezențe literare multilingve, concentrându-se asupra posibilelor diferențe poetice sau strategice, a procedeelor de adaptare și a practicilor de traducere culturală în textele autorilor bilingvi.
În 2018, Sándor Márai (1900–1989) era cel mai tradus autor maghiar în Franța1, cu 27 de cărți, urmat de câștigătorul premiului Nobel, Imre Kertész, cu 11 titluri, în timp ce polonezul Witold Gombrowicz, de exemplu, apare cu 17 cărți. În România, la editura Curtea veche, au apărut Lumânările ard până la capăt, Moștenirea Eszterei, Turneu la Bolzano, toate traduse de Anamaria Pop, Divorț în cetatea Buda, în traducerea lui Marius Tabacu, și Eliberare, tradusă de Kocsis Francisko. Cu un mare succes în lumea occidentală, multe dintre romanele sale fiind pe lista de bestselleruri, Márai este adesea alăturat scriitorilor precum Robert Musil, Stefan Zweig, Joseph Roth și chiar Ortega y Gasset2. În spațiul românesc, cu excepția unei teze de doctorat3, nu a atras atenția criticilor literari.
Un călător perpetuu, scriitorul este în permanentă căutare a locuirii în cadrul unei limbi pe care și-o apropriază și o reface, o recreează. Pentru Péter Esterházy romanul este mereu inventare de lume, este mereu o aventură de natură extractivă, cum ar spune Gheorghe Crăciun, la nivelul limbajului. Poezia prozei are la acești doi mari romancieri ai secolului trecut natura unei explorări dincolo de experiența cu lumea sau la marginea lumii și a memoriei, căci propriile lor preocupări sunt mai degrabă călătoria explorativă prin literatură și dincolo de ea, prin limbaj și dincolo de acesta, în căutarea unei stări a adevărului.
Franyo Zoltan – un nume pentru Budapesta, Viena și Timișoara
Biografia lui Franyo e tipică pentru scriitorul format în Imperiul Austro-Ungar. Născut la Marghitița, în Banatul iugoslav, el se află la intersecțiile unor importante culturi ale imperiului. Mama, Ludmila Mueller, îl familiarizează cu alte limbi și literaturi decât cea maghiară. Școala elementară și-o face la Ineu, gimnaziul la Arad și Timișoara, liceul militar la Sopron, bacalaureatul și-l dă la Seghedin (1904). Între 1904 și 1907 se află la Budapesta, cursant al Academiei Ludovica. Aici își intersectează drumurile cu Miroslav Krleza și Liviu Rebreanu. Oroarea față de haina militară K.u.K., vizibilă la Krleza, poate și la Rebreanu, primește accente noi la Franyo. În 1907 devine sublocotenent, în 1910 demisionează din armată ca să devină membru al P.S.D. – membru al unei Internaționale socialiste.
Revista „Vatra” a promovat cu consecvență de-a lungul timpului dialogul cu alte culturi, în contextul provocărilor globalizării și al relației dintre tradiție și modernitate, într-o epocă a glisărilor epistemice, în care se relevă autoritatea unor concepte definitorii precum „sincronie”, „adaptabilitate”, „identitate”, „alteritate”, „pluralism”, concepte prin lentilele cărora pot fi descifrate particularități culturale diverse, de la reacții de adaptare și de comprehensiune, la sincronizarea, necesară, cu „ambianța” unui timp, loc și stil. Cultura reprezintă, astfel, o cale de acces către sensurile tutelare ale umanului, un vehicul de sens și de valoare estetică dintr-o limbă în alta, legitimând o șansă posibilă de sincronizare cu universalitatea, într-o lume a globalizării și sincronismului accelerat, relevantă fiind totodată necesitatea de a plasa în centrul dezbaterilor actuale fenomenul dialogului multicultural, revelator vector al progresului cultural. Așa se explică deschidere tot mai largă a revistei „Vatra” și a rubricilor sale către dialogul intercultural și către expresia culturală maghiară, prin traduceri sau interviuri, prin rubrici noi sau vechi dedicate creațiilor literare ale autorilor de origine maghiară (Gesta hungarorum, Ce scriu ungurii, Vecinătăți etc.). Dincolo de foarte cunoscutele similitudini, analogii sau corespondențe între operele unor scriitori (Eminescu-Madách, Ady-Goga, Șt. O. Iosif-Arany János, Jókai-Sadoveanu etc.), interferențele româno-maghiare s-au materializat în câteva cărți semnificative ale unor critici literari români despre literatura maghiară: Ion Chinezu, Aspecte din literatura maghiară ardeleană (1930), Nicolae Balotă, Scriitori maghiari din România. 1920-1980 (1981), Avram P. Todor, Confluențe literare româno-maghiare. Eseuri (1983), Gavril Scridon, Istoria literaturii maghiare din România. 1918-1989 (1996), Mircea Popa, Apropieri literare și culturale româno-maghiare (1998), Tereza Periș Chereji, Interferențe teatrale româno-maghiare (2000), Valentin Trifescu, Legături culturale româno-maghiare. Studii și material (2022). În același timp, relevantă este și aderența unor intelectuali români la ideologia transilvanismului, cu particularitățile sale pregnante (istoria, preferința pentru rigoare și spiritualitate etică, realismul, toleranța față de ceilalți etc.). Transilvania este, cu adevărat, o zonă de convergență culturală, în care cele două literaturi, română și maghiară, au coexistat în sfera unor contaminări reciproce, prin confluențe benefice plasate în orizontul multiculturalității.
Perspectiva din care Barthes prezintă Neutrul este una cu totul specială și personală, aproape idiosincratică. Așa cum recunoaște el însuși, la originea preocupării sale pentru neutru se află „o dorință”, „un afect îndârjit” (p. 33), „o fantasmă”, „o enigmă” (p.48). Atât Neutrul însuși, cât și modul de a-l prezenta presupun „neorganizare” și „non-concluzie” (p.44). Neutrul este gândit ca evitare a paradigmaticului, altfel spus, a opoziției (fonologică ori semantică) generatoare de sens în tradiția saussuriană. Paradigma este „resortul sensului”, iar Neutrul „contrariază binarismul implacabil al paradigmei prin recursul la un al treilea termen – tertium-ul” (p.38). Pe scurt, „acest câmp polimorf de eschivă a paradigmei, a conflictului = Neutrul” (ibid.). În ce constă, mai precis, acest câmp polimorf? În evitarea amenințărilor, somațiilor lumii de a „alege”, de a produce sens, de a intra în conflict, de a „asuma responsabilități”. (ibid.).
Se pare1 că poeţii, artiştii în general, rămân niște creaturi umane ciudate care nu pot fi clasificate cu uşurinţă şi catalogate după criteriile obişnuite. Chiar dacă nu înţelegem de ce, nu mai înțelegem de ce, locul lor rămâne unul aparte. Chiar şi la acest început de mileniu şi de ciclu istoric, în care credem că am înţeles aproape totul despre maşinăria politico-economico-socială în care existăm, preeminenţa artiştilor se dovedeşte ciudat de tenace, în ciuda enormei presiuni exercitate asupra fiecărui individ creativ de către civilizaţia tehnologică-industrială care propune continuu pe piaţă o producţie artistică din ce în ce mai diversificată, mai abundentă și mai masificată.
revistavatra.org 