Ion Pop
Despre ceapă
Nu pot să mă prefac a nu şti
că un mare poet latino-american
a închinat cândva o odă cepei,
Mulţi vor spune totuşi
că e o legumă inestetică şi vulgară, –
un poem despre ea
ar împuţi , nu-i aşa,
o mare parte din lirica românească.
Însă eu, de la o vreme
mă mulţumesc cu puţin.
Citește în continuare →
Argument
Revista „Vatra” a promovat cu consecvență de-a lungul timpului dialogul cu alte culturi, în contextul provocărilor globalizării și al relației dintre tradiție și modernitate, într-o epocă a glisărilor epistemice, în care se relevă autoritatea unor concepte definitorii precum „sincronie”, „adaptabilitate”, „identitate”, „alteritate”, „pluralism”, concepte prin lentilele cărora pot fi descifrate particularități culturale diverse, de la reacții de adaptare și de comprehensiune, la sincronizarea, necesară, cu „ambianța” unui timp, loc și stil. Cultura reprezintă, astfel, o cale de acces către sensurile tutelare ale umanului, un vehicul de sens și de valoare estetică dintr-o limbă în alta, legitimând o șansă posibilă de sincronizare cu universalitatea, într-o lume a globalizării și sincronismului accelerat, relevantă fiind totodată necesitatea de a plasa în centrul dezbaterilor actuale fenomenul dialogului multicultural, revelator vector al progresului cultural. Așa se explică deschidere tot mai largă a revistei „Vatra” și a rubricilor sale către dialogul intercultural și către expresia culturală maghiară, prin traduceri sau interviuri, prin rubrici noi sau vechi dedicate creațiilor literare ale autorilor de origine maghiară (Gesta hungarorum, Ce scriu ungurii, Vecinătăți etc.). Dincolo de foarte cunoscutele similitudini, analogii sau corespondențe între operele unor scriitori (Eminescu-Madách, Ady-Goga, Șt. O. Iosif-Arany János, Jókai-Sadoveanu etc.), interferențele româno-maghiare s-au materializat în câteva cărți semnificative ale unor critici literari români despre literatura maghiară: Ion Chinezu, Aspecte din literatura maghiară ardeleană (1930), Nicolae Balotă, Scriitori maghiari din România. 1920-1980 (1981), Avram P. Todor, Confluențe literare româno-maghiare. Eseuri (1983), Gavril Scridon, Istoria literaturii maghiare din România. 1918-1989 (1996), Mircea Popa, Apropieri literare și culturale româno-maghiare (1998), Tereza Periș Chereji, Interferențe teatrale româno-maghiare (2000), Valentin Trifescu, Legături culturale româno-maghiare. Studii și material (2022). În același timp, relevantă este și aderența unor intelectuali români la ideologia transilvanismului, cu particularitățile sale pregnante (istoria, preferința pentru rigoare și spiritualitate etică, realismul, toleranța față de ceilalți etc.). Transilvania este, cu adevărat, o zonă de convergență culturală, în care cele două literaturi, română și maghiară, au coexistat în sfera unor contaminări reciproce, prin confluențe benefice plasate în orizontul multiculturalității.
Citește în continuare →
[Romancier, scenarist, poet, eseist şi editor maghiar, Szántó s-a născut la 10 iulie 1966 la Budapesta, unde şi-a urmat studiile şi a obţinut licenţa în drept la Universitatea Eötvös Loránt (1990). În presa literară a debutat cu poezii, dar editorial a debutat cu volumul de proză Mószer (1997), care cuprinde două microromane, Mószer şi Eu?, au urmat Keleti pályaudvar, végállomás (Gara de Est, cap de linie, 2002), Lágermikulás (Moş Nicolae în lagăr, povestiri, 2004), A szabadulás íze (Gustul eliberării, 2010), Édeshármas (Terţet dulce, 2012), Kafka macskái (Pisicile lui Kafka, 2014), 1945 és más történetek (1945 şi alte întâmplări, 2017), Európa szimfónia (Simfonia Europa, 2019). A fost tradus în germană, rusă, turcă şi cehă.]
Citește în continuare →
Fantezie
(Képzelőerő)
Puterea poeţilor e fantezia.
Să-ţi imaginezi de ce râd în zori
pescăruşii când trec hohotind
pe deasupra casei noastre.
În văzduhul ce se luminează se poate
distinge clar cum se strâng rotindu-se
în cercuri, plutind alături în tăcere,
apoi se împrăştie dintr-odată gălăgioşi.
Citește în continuare →
În mine-am nădăjduit de la-nceput –
când omul n-are nimic, e de ştiut
că nu-l costă mult. N-are cum să-i fie
mai scump ca vitei moartea pe vecie.
N-am dat bir cu fugiţii chiar de m-am temut –
sunt lăstar din neamul care m-a născut.
Pe toţi i-am plătit ce-aceeaşi măsură,
pe cine-n dar mi-a dat, cu iubitură.
Citește în continuare →
Senida Poenariu
Atelierul lui Kocsis Francisko
Demersul narativ din ultimul volum de proze scurte semnat de Kocsis Francisko, Atelierul de pipe și tutun1, este unul, așa cum deja ne-am obișnuit, cu cheia ascunsă la vedere: „Oamenii au feluri foarte ciudate de a înțelege lucrurile. Sau de a le răstălmăci. Poate mai curând asta. Pentru că întotdeauna le înțeleg cum li-e pofta, interesul sau măsura. Chiar și atunci când este vorba despre lucruri de neînțeles, oamenii nu se lasă până nu reușesc să le dea măcar o pojghiță de înțeles omenesc, după care lasă totul în seama fanteziei, care desăvârșește cu admirabilă ușurință restul arhitecturii, adică substanța narativă. Chiar și atunci când lucrurile sunt cu adevărat de neînțeles, oamenii caută, pentru propria lor liniște, înțelesuri. Pentru că această eternă căutare face parte din natura lor” (p. 192).
Citește în continuare →
KOCSIS Francisko – Despre ce încă n-am vorbit
Există şi astfel de lucruri. Chiar dacă par neverosimile. Dar să le povestim într-o ordine convenabilă memoriei.
De la jumătatea anilor şaptezeci, prima generaţie masivă de tineri şcoliţi la ţară şi în oraşele mici a intrat în facultăţi. Fenomenul s-a văzut imediat în popularea cenaclurilor literare şi în asediul asupra revistelor. Atunci nu mi-a trecut prin cap să fac o listă cu aspiranţii la gloria literară, dar nu exista oraş mai răsărit în care să nu existe măcar un grup de câteva persoane cu astfel de idealuri. Şi toţi trăgeau spre marile centre universitare. Cu rost. Dacă aş fi întocmit lista aceea, cred că aş fi avut cel puţin o sută de nume de tineri care au reuşit să publice câte o poezie, câte un grupaj, câte o carte ceva mai târziu. Ţin minte şi acum zeci de nume ale unor tineri care s-au pierdut pe drum, au renunţat ori şi-au descoperit alte vocaţii, cine ştie, ori şi-au dat seama că s-au lăsat ademeniţi de o falsă chemare.
Citește în continuare →
Cum am mai scris, Soril Miavoe făcea parte din grupul poeţilor care gravitau în jurul revistei Vatra, ba chiar printre primii şi cei mai bine primiţi şi apreciaţi – asta după o primă epocă de pionierat în care protejaţii „externi” ai revistei au fost Viorica Mereuţă, Mircea Duca, Mara Nicoară –, începând cu 1973-74 şi anii următori, vreo trei-patru la număr, când s-a coagulat grupul, primul despre care se putea spune că reprezintă un anumit spirit, dar extrem de eterogen sub toate celelalte aspecte. A fost, aş putea spune, liderul acceptat al grupului, asta fără să se fi pus vreodată în discuţie o asemenea ipostază. Cred că inclusiv ideea de grup a venit mai târziu, după ce chipurile ne-au fost fixate într-o fotografie şi am fost publicaţi „în grup” în revista Vatra. Chipurile acestea erau, de la stânga la dreapta: Kocsis Francisko, Lazăr Lădariu, Soril Miavoe, Maria Mailat, Hellmut Seiler, Ion Dumbravă, Teodor Borz. Tot în consecinţa oarecum firească a acestui statut, a fost primul care a reuşit să iasă editorial cu volumul Cum să nu la Editura Dacia în 1985, cu o scurtă şi generoasă prefaţă de Laurenţiu Ulici, menită parcă să-l împingă mult în faţă, numai că autorul cărţii, cu totul neaşteptat, a aruncat în urma lui pieptenele anilor de zbateri de până atunci, a apărut pădurea deasă din poveste şi el a dispărut fără să mai dea vreun semn liric.
Citește în continuare →II. Poezie
BENKE András
Odă pentru șapte surori
prețul benzinei crește zilnic
se vede de la geam cu toate că nu-i acea
pompă care merită observată
mă gândesc că-i direct proporțională
să zicem cu o altă pompă
Citește în continuare →Argument
Când am propus un număr tematic dedicat scriitorilor maghiari actuali din spațiul românesc – intitulat „Ce sau cum scriu maghiarii din România” – am avut în vedere, în primul rând, continuitatea cât se poate de firească a interesului revistei Vatra pentru literatura scrisă în limba maghiară, manifestat cu consecvență pe întreg parcursul seriei noi, din 1971 încoace. De-a lungul anilor, rubrici cum sunt vecinătăți, biblioteca babel sau ce scriu ungurii au devenit repere de neevitat pentru toți cei interesați de literatura maghiară de dincoace și dincolo de granițe. Lor li s-au adăugat numere întregi sau calupuri tematice dedicate avangardei maghiare, la fel ca interviuri și texte ale unor scriitori de primă mărime ai minorității maghiare. Și nici nu putea fi altfel din partea unei redacții cu buni cunoscători ai limbii maghiare și traducători ca Romulus Guga, Dan Culcer și, mai apoi, prolificul Kocsis Francisko.
Citește în continuare →
revistavatra.org 