Nota red.: Alexandru Vlad n-a fost un scriitor excesiv intervievat și-n orice caz nu pe cît s-ar fi cuvenit. Cele mai multe și mai sistematice interviuri cu el sunt realizate de Dan Moșoiu, pentru Radio Cluj. Dan Moșoiu l-a urmărit, se poate zice, pas cu pas și l-a abordat/provocat la fiecare nouă apariție editorială a prozatorului – sau în întîmpinarea acesteia. A rezultat astfel o serie densă de interviuri – toate substanțiale, oricît de spontane – pe care, iată, Dan a avut amabilitatea să le transcrie pentru acest număr al Vetrei. Primul din această serie a apărut în numărul 4 a.c. al revistei noastre, îndată după moartea lui Alexandru Vlad. Pe toate celelalte le publicăm acum, convinși că ele alcătuiesc un semnificativ ”fond documentar” atît pentru poetica lui Vlad, cît și pentru multe alte aspecte ale creației și vieții lui. Îi mulțumim din toată inima lui Dan Moșoiu!

1.

„Niciodată nu trebuie să se observe cât de greu ai scris textele”

– „Curcubeul dublu”, una dintre cele mai frumoase cărţi de proză apărute la noi în 2008, o carte vie, o carte inteligentă, o carte proaspătă, cum va rămâne, sunt convins, şi peste ani. Domnule Alexandru Vlad, bună seara!

– Bună seara ţie şi bună seara tuturor!

– „Curcubeul dublu”, aşadar. Un volum de proză. Îi putem spune roman? Nici eu nu ştiu..

– Ce să spun eu aici? Editorii, ei înşişi, au scris sub titlu roman. Abia la corectură am văzut. Am lăsat aşa. În ultimă instanţă, ei m-au întrebat: e, totuşi, roman? Voi aţi scris roman! Da, dar tu ce spui? Eu nu spun nimic. Păi, ce să scriem? O idee ar fi să nu scriem nimic. Până la urmă, e o carte, nu?

– E o carte… Un amalgam, nu ştiu cum să zic. O carte fascinantă, oricum un volum oarecum atipic pentru literatura română, asta dacă facem abstracţie de stilul care l-a impus pe Alexandru Vlad.

– A, poate c-ar fi bine să te las să vorbeşti tu şi să te întreb eu! Sunt chiar curios.

– Ar fi o idee, pentru că aş avea multe de spus despre această carte pe care, odată ce o începi, nu o mai laşi din mână. Îţi oferă o bucurie, o plăcere rară a lecturii. Cum aţi reuşit?

– Eiii, nici eu nu ştiu. Nu-mi reuşeşte totdeauna, nu sunt sigur că o să-mi reuşească şi data viitoare. Dacă-mi dai voie să mă confesez, umbra acestei cărţi plutea asupra mea de vreo doi-trei ani. Aveam rubrici la diferite reviste literare, de notorietate, unele, şi eu îmi alegeam întotdeauna subiectele având undeva în străfundul minţii acest plan. Niciodată, însă, nu m-am dus să-l concretizez cu totul, să fac un fel de tabel, un fel de, ştiu eu, sinoptic al cărţii. Mă gândeam doar atât: şi cu acest subiect, şi cu acest text intru în perimetrul a ceea ce vreau să fac, fără să-mi spun ce vreau să fac. De aceea, în ultimă instanţă, când a trebuit să-mi adun textele, să fac ordinea lor şi textele de legătură, mi-a fost extraordinar de greu. Nu aveam nici o metodă, decât propriul instinct. Ca atunci când la munte, noaptea, pe viscol, te ghidezi după ceea ce instinctul îţi spune şi intelectul nu poate altceva decât, eventual, să te trădeze, să te îndemne la speculaţii, la judecăţi care contrazic instinctul şi care, până la urmă, devin păguboase. M-am străduit să mă păstrez undeva într-un loc care ştiam eu că-i centrul cercului a ceea ce voiam să fac. Mi-ar fi foarte greu să explic de ce am ales această structură cu textele. Sau pot s-o fac din exterior, ca un cititor, mai degrabă. Dar, din clipa în care am găsit formula, după foarte multe încercări, am fost sigur că asta este…

– Ciudat, senzaţia cititorului este că autorul nu şi-a pregătit atât de mult cartea, că textele s-au scris de la sine, unele după altele, cu o uşurinţă incredibilă.

– O iau ca pe o laudă! Niciodată nu trebuie să se observe cât de greu ai scris textele. Cititorul citeşte cu gândul, nu cu gramatica, nu cu regulile, nu cu inteligenţa. Dacă tu reuşeşti să te laşi citit cu gândul lui, ai ajuns deja foarte aproape de inima lui.

– Aţi avut, bănuiesc, astfel de modele de scriitori…

– O, şi ce modele! Modele atât de mari încât, ştiu eu, mai bine să ne păstrăm la ale noastre. Dar dacă insişti… Am citit in extenso scriitori englezi şi americani de la primul titlu pe care l-am găsit până la ultimul. Când am învăţat destul de bine limba engleză, am completat acest sinoptic al lecturilor. Ei s-au schimbat în timp. La început îmi plăceau cei foarte moderni, cei care lucrează cu structuri surprinzătoare. Şi am sfârşit acum citind cu plăcere Dickens, „David Copperfield” sau „Oliver Twist”. Ştiu eu ce să spun? Dacă am ştiut cândva ce înseamnă structura unei opere literare, dacă am învăţat la şcoală, dacă am dat examene cu profesorul Zaciu din aceste lucruri, mai nou constat că am uitat, nu ştiu sau chiar nu mă interesează. Mă interesează un singur lucru: fraza sau paragraful la care lucrez să iasă bine. Şi experienţa îmi spune dacă e bine sau nu. În fiecare scriitor e şi un cititor. Când cititorul din mine zice: fraza asta merge bine, se poate citi cu gândul, nu are cuvinte în plus, nu are pasaje obscure, nu are stridenţe, chiar şi acolo unde ai fost subtil ai reuşit să nu transformi textul în ceva de neînţeles, când simt eu că se creează flama din nou, la recitire, flama care a existat la scriere, atunci spun „da”! Controlat, verificat, admis! Păstrez doar textele care îmi ies şi care nu trebuie să trădeze nici pe departe efortul, icnelile, revenirile, cusăturile, tăierile, elipsele… Acestea trebuie să rămână ascunse undeva la cititor în buzunar, cum rămân nodurile din spatele unui covor.

– Uite aşa am intrat în atelierul de creaţie al scriitorului Alexandru Vlad. Vă propun să revenim la „bucătăria” acestei cărţi, „Curcubeul dublu”. Prin urmare, omul Alexandru Vlad fuge de oraş, se retrage în satul în care au trăit bunicii materni, în satul copilăriei, şi ochiul prozatorului redescoperă această aşezare şi oamenii ei îmbătrâniţi, mai mult sau mai puţin ciudaţi. Acesta este motivul de la care porniţi. S-a spus că reuşiţi să oferiţi o imagine veridică a satului românesc de astăzi…

– Nu numai. Am încercat – de aceea am şi spus „Curcubeul dublu”, dar şi din alte motive -, am încercat să prezint toată pendularea între sat şi oraş, între substanţa livrescă şi concreteţea imediată a vieţii într-o gospodărie care are grădină, în care trebuie să-ţi aduci apă, în care trebuie să tai lemnele, în care trăieşti direct, nemijlocit… Toată această pendulare între livresc, lectură, oraş, care ne enervează, sat, care ar trebui să ne calmeze, dar nu ne chiar calmează, între boală, speranţa de a găsi sănătatea, între vârstă şi visele care nu mai sunt senine – nu mai visezi că zbori de ani de zile -, în care te urmăresc tot felul de lucruri neterminate sau în care, să zicem, ai ce să-ţi reproşezi şi, eventual, speranţa că poţi să-ţi regăseşti ceva din căldura copilăriei care refuză să se dezvelească, cel puţin la primele intenţii, deci e vorba, în esenţă, de toată această înşurubare, de toată această pendulare, de toată această, vai de mine, dialectică… Asta am încercat să fie substanţa cărţii şi nu atât satul românesc de astăzi.

– E adevărat, dar mobilul, miza acestei cărţi, punctul de pornire sunt întoarcerea dumneavoastră în sat. Cum aţi regăsit satul? Cât din realitatea satului respectiv este transpusă în paginile acestei cărţi?

– În primul rând, satul pe care l-am căutat nu mai este. Dar nici nu mai sunt sigur că a fost. Poate, copil fiind, aveam o lentilă magică prin care lucrurile păreau mai frumoase, altfel rostuite. Dacă o fi fost aşa… Sigur, abia dacă îmi dădeam seama că mă născusem la câţiva ani după război. Lumea mai păstra din rosturile ei de dinainte, din libertatea aceea interbelică. Mai vedeam prin şuri tot felul de obiecte ciudate, foarte complicate, instrumente agricole care pe urmă au fost rechiziţionate de C.A.P. Am văzut naşterea acestui „ceape”, încă oamenii mai sperau, am văzut, ştiu eu, primele lucrări, praşile organizate. Pe urmă a trebuit să plec la şcoală. Părinţii aveau grijă ca noi să nu ne întâlnim cu lumea satului aşa cum urma ea să fie. Şi, mai apoi, am ajuns ca în spusele acelui filozof, îţi faci o statuie, mai mare, mai mică, după cum poţi, şi la sfârşit o sfărâmi, amesteci cioburile cu pământul şi din pământul ăla faci grădină. Cam aşa ceva am încercat…

– Cât de greu este să realizezi acest lucru?

– Cred că pentru unii este foarte greu. Trebuie să renunţi la… Am renunţat la telefon, la televizor, la aparat de radio, am renunţat la speranţa că voi ajunge celebru în acest oraş (Cluj-Napoca, n.n.), de exemplu, am văzut ceea ce au scris medicii pe fişa mea de sănătate, m-am uitat în oglindă şi am văzut urmele cafelelor băute, ale nopţilor nedormite. Şi firele albe din barbă. Şi mi-am zis: se pare că asta este… Ca de voie bună.

– Cu maximă voie bună îl aşteptăm, în curând, la telefon, pe bunul dumneavoastră prieten, poetul Ion Mureşan. V-aţi întors în satul copilăriei, l-aţi găsit aşa cum l-aţi găsit, aţi pendulat între sat şi oraş. Câtă vreme v-aţi aflat acolo, n-aţi renunţat să ţineţi legătura cu lumea, printr-un mic aparat de radio. Recunoaşteţi?

– N-am aparat de radio. Adică este la aparatul meu de redat muzică, mi-a arătat cineva, un inginer, că dacă apeşi pe un buton, practic acolo e ascuns un aparat de radio. Dar n-am făcut-o prea des.

– Critica literară v-a considerat, cel puţin până acum, un prozator citadin. Deşi, în volumul dumneavoastră de debut aveţi acea proză foarte frumoasă despre întoarcerea acasă…

– Ei, nu ştiam eu cum o să fie peste vreo 20-30 de ani! Sigur, m-am format ca prozator în mediul urban. Am cunoscut biblioteca, lecturile, şcoala şi ceea ce oraşul putea da unui tânăr ambiţios, să zicem, ambiţios la vârsta aceea. Dar nu este oare literatura o manifestare citadină? Literatura română a cucerit oraşul, până la urmă, şi prin poezie, şi prin proză. Am trăit la oraş, am scris la oraş.

– Ce mi se pare curios este că prozatori din generaţia dumneavoastră, din generaţia ’80, s-au întors la lumea satului. Iată, Radu Ţuculescu a scris acum doi ani un roman, „Povestirile mamei bătrâne”, în care totul se petrece într-un sat multietnic. Iar dumneavoastră aveţi în miezul acestei cărţi, „Curcubeul dublu”, întâmplări din lumea rurală. Mariana Bojan a scris povestiri inspirate de satul în care şi-a construit o cabană. Dar există şi prozatori care nu şi-au pierdut suflul şi inspiraţia citadine. Mă gândesc, bunăoară, la „Simion liftnicul”, adică la Petru Cimpoeşu. Unde vă regăsiţi dumneavoastră pe această hartă?

– Poate mai degrabă alături de Gheorghe Crăciun. Adică alături de cei care privesc cu un ochi fatalmente intelectual şi critic lumea satului. Foarte dureros exerciţiu. Există prozatori, inclusiv printre cei pe care i-ai enumerat, care au voluptatea mediului rural, a redescoperirii naturii şi a personajelor mai mult sau mai puţin pitoreşti de acolo. Fac un bestiar de personaje. La mine, îmi place să cred – sau, vreau, nu vreau, trebuie să cred –  că luciditatea şi simţul critic au fost cele care nu au lăsat niciodată ca lucrurile să devină prea frumoase sau încântătoare, aşa, ca în muzica lejeră. Partea tragică sau tristă din textele mele este prezentă chiar şi în mediul, să zicem, paradisiac al copilăriei. Este ca un geam subţire între mine, cel care aş fi vrut să fiu, şi, uită-te la mine, cel care am devenit.

– Aş face, cu voia dumneavoastră, o paralelă între ceea ce scrieţi despre lumea satului românesc, mă refer la tabletele pe care le-aţi publicat de-a lungul anilor în diverse ziare şi reviste, texte care se regăsesc în volumul despre care vorbim, şi care nu deranjează absolut deloc fluxul narativ al cărţii, ba, dimpotrivă, şi ceea ce poetul Ion Mureşan scrie despre satul transilvănean, cu un ochi nostalgic, sentimental. Poetul Ion Mureşan este în direct acum, prin telefon. Bună seara! Ne auziţi?

– Da’ cum să nu? Sper că toată ţara aude. Am ascultat dialogul. În primul rând, vreau să-l felicit pe Alexandru pentru carte. Dar am sesizat câteva erori în emisiune…

– Vă rog!

– El nu poate fi aşezat, aşa, în enumerarea aceea cu autorii care au scris despre sat. Aşa putem s-o luăm de la Creangă încoace…

– Ei, nu vorbeam de Creangă… Dar îmi asum eroarea!

– Nu, nu, îmi asum eu ce spun! El este, pentru mine, cel mai mare prozator din contemporaneitate. Cel puţin cu această carte. Eu mi-aş cere voie să fiu unul dintre curcubee. Cartea asta, dacă este un roman, reabilitează romanul ca specie postmodernă. Care s-a cam uzat.

– Vedeţi, n-am vrut să ajungem aici, dacă este roman modern, postmodern sau nu ştiu cum… Important este că vorbim despre o carte foarte bine scrisă.

– Nu, nu, nu… Eu vorbesc despre roman, despre fragmentarismul în roman. Dacă este un roman postmodern, atunci e foarte bine.

– Reabilitează postmodernismul?

– Nu, reabilitează romanul postmodern. Dacă este o carte de povestiri, de nuvele, reabilitează povestirea şi nuvela. Din toate aceste posibilităţi, se formează un tot, un întreg, pe care oricum îl cârmim, trebuie să ni-l asumăm.

– Tot la proză ajungem, oricum am lua-o!

– Tot la o proză foarte bine scrisă ajungem! Acuma, fie vorba între noi doi, tot la poezie ajungem!

– Bine, Alexandru Vlad are şi două poeme acolo. Mie mi-a plăcut primul mai mult decât celălalt. Dar amândouă sunt poeme. Eu sunt convins că nu le-a scris Ion Mureşan, ci le-a scris chiar Alexandru Vlad!

– Dacă nu cumva le-a scris Mariana… (soţia prozatorului, n.n.) Nu, nu, astea sunt glumele dintre noi. Noi vorbim aici de un experiment care dă dimensiune clasică postmodernului şi dă dimensiune postmodernă clasicului. Asta reuşeşte Alexandru Vlad.

– (Alexandru Vlad, şoptind la microfon) Crezi că trebuie să-i dau o bere pentru treaba asta? (Din fericire, Ion Mureşan n-a auzit.)

– Eu trebuie să-mi asum o anumită doză de subiectivitate. Dincolo de prietenia mea cu Alexandru Vlad, care a ajuns proverbială, amândoi ne tragem din aceeaşi zonă, suntem sub acelaşi curcubeu, ca să zic aşa. Curcubeul, dacă ieşea de peste deal de la mine din sat, ajungea şi la el, îl vedea şi el. Suntem de peste deal, unul cu altul. Asta ne face să fim oarecum empatici, să avem o anume empatie comună pentru viaţa satului şi pentru un anumit mod de a fi acolo. Să revin… Primul curcubeu este curcubeul originii noastre, curcubeul de unde venim. Şi al doilea este curcubeul cultural, cel văzut în oglindă. El încearcă să iasă din oglindă şi să intre în realitate. Orice scriitor care a consumat biblioteci întregi, cum este cazul lui Alexandru Vlad, încearcă să iasă din bibliotecă şi din oglindă şi să intre, în cazul lui, în lumea aceea a satului.

– Şi din lumea aceea a satului, înapoi în carte. Domnule Ion Mureşan, vă mulţumesc pentru intervenţia dumneavoastră.

– Mulţumesc şi eu. Îl salut pe domnul Alexandru Vlad! O seară bună!

– Cu timiditate, vă mulţumeşte şi domnul Alexandru Vlad!

– Nu prea cred, dar…

– (Alexandru Vlad, hotărât) Cred că, totuşi, trebuie să-i dau o bere!

– (Poetul aude, în sfârşit. Râde.) Ei, asta da!

– Mulţumesc, Ion Mureşan! Domnule Alexandru Vlad, sunteţi mulţumit de cronicile care au apărut până acum?

– Păi, n-am avut cronici până acum. Cartea am mutat-o eu însumi din decembrie 2007 pentru ianuarie 2008. Cartea a apărut de vreo trei săptămâni, editura a ţinut să facă o listă de protocol şi să trimită criticilor cartea. Treaba asta merge mai încet decât mi-am închipuit. Cunosc critici de pe această listă vizată de mine care o aşteaptă şi n-au primit-o. Însă, a apărut în „Observator cultural”, la rubrica politică, un comentariu care se numeşte „România lui Alexandru Vlad”. Acolo, Bedros Horasangian, care deţine această rubrică, ţine să facă nişte diferenţieri între România pe care o vedem la televizor, despre care vorbesc politicienii, analiştii, România aceea isterică, pe marginea prăpastiei, care trece din criză în criză, în care vedem imagini îngrozitoare, spuse pe un ton de cataclism, şi România, nu mai puţin tristă, nu mai puţin disperată, dar reprezentată şi prezentată firesc. El face o disociere între cartea lui Şalamov despre amintirile din Siberia şi cea a lui Soljeniţîn. Soljeniţîn le spune comuniştilor sovietici: vai, ce mi-aţi făcut, dar să vedeţi ce vă fac eu!, iar Şalamov spune: vreţi să ştiţi cum a fost?; uite, aşa a fost!, cartea lui Şalamov devenind o acuzare nu mai puţin profundă, nu mai puţin pregnantă decât a lui Soljeniţîn. Asta vrea să sublinieze şi Horasangian cu „România lui Alexandru Vlad”. Da, lucrurile nu stau bine, nu stau nici foarte-foarte rău, nu sunt disperate, dar nu sunt nici bune… Şi voi alegeţi: dacă vreţi să vedeţi, nu vreţi să vedeţi, vă consideraţi vinovaţi, nu vă consideraţi vinovaţi… Respectiv politicienii, fiind vorba de o rubrică politică. Acesta a fost singurul text despre carte, insinuat într-o rubrică…

– Asta înseamnă că urmează şi altele, poate criticii literari n-au apucat să citească acest volum.

– Poate l-au citit, dar încă nu s-au hotărât dacă e roman sau nu. Revistele literare sunt lunare, unele, chiar dacă sunt lunare, nu apar de douăsprezece ori pe an, ci numai de zece. Altele sunt săptămânale, au dinamica lor…

– Deci veţi avea şansa şi peste doi ani să citiţi o cronică la „Curcubeul dublu”!

– Încă mai am cronici la „Sticla de lampă”!

– Un volum, pe undeva, asemănător cu ceea ce se întâmplă în „Curcubeul dublu”.

– Da, mă interesează această modalitate mozaicată… Şi viaţa e un mozaic. Adică, domnule, ce ne-a mai rămas din viaţă? La o anumită vârstă îţi dai seama că nu mai poţi citi toate cărţile pe care ţi le-ai planificat. Dacă mergi pe pârâu nu prinzi toţi peştii, dacă stai într-o cafenea şi vezi o femeie frumoasă te mulţumeşti s-o vezi, atât… Ei, când ajungi la această vârstă, îţi dai seama că viaţa şi destinul tău sunt cioburi. Dar cioburile acestea pot fi adunate şi se poate reconstitui cu ele o lume şi o biografie. Şi-atunci care formă e mai potrivită decât această formă de roman ciobit în nuvele, în ne-nuvele? La mine există texte intermediare, intertexte, personajele ies din texte, mişună printre texte, intră înapoi în texte. Fără să fie foarte greu de citit.

– Păi, spuneam asta. Toate textele, toate poveştile se citesc pe nerăsuflate. Sunt acolo personaje memorabile, personaje care merită, cum să spun, pipăite de-a dreptul, cunoscute… Este acolo, cum spunea Bedros Horasangian, România lui Alexandru Vlad, România în care şi pe care o trăim zi de zi, sigur, filtrată prin personalitatea şi sensibilitatea dumneavoastră. Pe de altă parte, mi-e greu să spun ce mi-a plăcut mai mult. Poveştile dumneavoastră sau ceea ce se construieşte paralel cu miezul cărţii, mă refer la eseurile dumneavoastră care aduc a proză, de fapt, sunt proză! 

– Textul despre păsări, nu?

– Vorbiţi inclusiv despre ciuperci, despre cătină. Inclusiv cătina devine personaj. Şi nu e vorba aici despre un text încredinţat unei reviste medicale. Pe de altă parte, sunt textele cu teme sociale şi politice, deşi nu faceţi trimiteri directe. Dar sunt toate vii, se citesc ca o poveste. Încât îmi vine să mă bucur că trăiesc în România descrisă de dumneavoastră!

– Există şi un articol de ziar, acolo…

– Există şi un text pe care îl dedicaţi radioului!

– Da, iată cât de prevăzător am fost, există şi un text dedicat radioului… Să mă explic încă o dată. Am adunat textele, cele care am crezut eu că pot intra aici. Unele au rămas pe dinafară. Am texte poate mai bune decât acestea sau la fel de bune, să zicem, dar care n-au putut intra pentru că nu corespundeau acelei grile difuze despre care-ţi vorbeam. Deci, am un text, un tratat despre fierberea oului pe care redactorul de carte ţinea să-l scoatem, neînţelegând el ce are de-a face fierberea oului cu restul textelor. Şi-am spus: este o paradigmă a singurătăţii. În cartea asta e vorba şi de singurătate. Textul ăla e acolo nu pentru ca să înveţe cineva, vai de mine, cum să fiarbă un ou. Ci pentru că un om care îşi fierbe singur un ou e o paradigmă a singurătăţii, nu?

– Până la urmă înţeleg că în cartea asta e vorba de Alexandru Vlad, în primul rând. Şi nu de România de astăzi şi nici de lumea satului…

– Da, e un portret al meu la vârsta asta.

– Ştiţi, citind, vă vedeam în text ca personaj. Vă recunoşteam replicile, replicile lui Alexandru Vlad, nu neapărat ale scriitorului. Vă vedeam acolo, în dialog cu sătenii, cum îi reproşaţi unei vecine că…

– (Râde) Replicile sunt autentice, sunt chiar ale mele, aşa mi le ştii de pe stradă. Ştii, cu asta mi-ai luat o piatră de pe inimă.

– Vreau să spun că sinceritatea cu care aţi scris această carte este dezarmantă.

– E o armă imbatabilă (râde). Nu poţi să te baţi cu Cehov sau cu Conrad în stilistică sau în… Dar în sinceritate poţi să încerci. Asta e întotdeauna a ta, nu e a celuilalt sau a maestrului pe care l-ai avut. Ei m-au învăţat că sinceritatea este una din cele mai mari mize ale stilului. Eşti sincer, nu mai ai probleme, nici să semeni cu cineva, nici să copiezi pe cineva, nici să, ştiu eu, să fii neînţeles.

– V-am recunoscut în carte şi temerile şi idiosincraziile… Toate micile „boli” ale dumneavoastră, pe care mi le spuneaţi la o cafea, le-am recunoscut în acest volum. Volum care mi-a plăcut foarte mult, încât, iată, constat, spre stupoarea mea, că am ajuns să vorbesc mai mult decât invitatul meu.

– Aici voiam să te aduc!

– Da, recunosc, este vina mea. Am vorbit aproape la fel de mult ca dumneavoastră. Asta pentru că mi-a plăcut „Curcubeul dublu”! Domnule Alexandru Vlad, vă mulţumesc!

– Îţi mulţumesc că m-ai invitat, le mulţumesc celor care ne-au ascultat!

Interviu realizat de Dan MOŞOIU

Radio Cluj, 18 februarie 2008

2.

 „Ceea ce citesc trebuie să nu aibă nimic de a face cu ce scriu”

– Domnule Alexandru Vlad, vă place vara?

– Nu foarte tare, mai ales când e foarte cald. Mă retrag la ţară, îmi închid obloanele, mă refugiez în beci, dacă n-am încotro. Deschid totul dimineaţa la 6, închid la 8, am strategiile mele de luptă cu căldura.

– Chiar în pivniţă?

– Ei, e un refugiu psihologic… Încă n-am ajuns în pivniţă, dar în caz că…

– Damigenele sunt în pivniţă?

– Da, sunt acolo. Goale!

– Le-aţi golit peste iarnă?

– Nu, goale le-am moştenit.

– Ce-aţi făcut vara aceasta? Dincolo de fuga de căldură.

– De doi ani lucrez la un roman şi vara aceasta, aşa, la vreo zece zile după ce mi-am sărbătorit cu poetul Ion Mureşan ziua de naştere, am schimbat prefixul şi m-am trezit brusc în pustiul dintre 60 şi 70 de ani, mi-am terminat romanul. În prima versiune, asta-i foarte important, e ca şi atunci când desenezi un cerc plecând în două direcţii şi ai emoţii dacă se întâlnesc sau nu liniile la celălalt capăt. Povestea s-a desfăşurat, personajele au ajuns la conflict, la rezolvarea lui, fiecare îşi încheie partitura, în această primă versiune care are 325 de pagini. Romanul nu trebuie să crească mult. Hai, 20-30 de pagini la a doua versiune.

– Ne-aţi mai spus că acţiunea romanului este plasată în anii cooperativizării. E vorba acolo de drama oamenilor sau de altceva?

– Pe scurt, în timpul colectivizării, toată noua viaţă socialistă a unui sat se construieşte pe o crimă. Oamenii, flăcăii mergând pe la fete noaptea, în mod tradiţional, românesc, dau cu parul în tufe unde bănuiesc un rival. Este o tradiţie de care folcloriştii nu s-au ocupat destul. Şi omoară tocmai activistul într-o astfel de chestie.

– Activistul ce căuta acolo, în bălării?

– Ei, căuta şi el… Auzise că dacă te duci noaptea şi te uiţi pe geam, cică femeia la ora aia tocmai se spală. Sau ceva asemănător, ca-n „Suzana şi bătrânii”. Aceşti flăcăi simţind un rival între tufe, l-au miruit cu parul. Activistul şi-a vârât mâinile în gâtul unuia, nu şi le-a mai scos, era un om masiv, era băut şi tipii îl înjunghie cu secera pe care o găsesc sub streaşină. Urmează o linişte în sat şi-o panică de vreo trei-patru zile şi apare un individ subţirel ca şi chinezii care-au luptat în armata de eliberare şi-i întreabă: mă, care l-aţi omorât pe borţosul ăsta libidinos, c-aţi bulit-o, aduc armata, vă termin… E, uite ce faceţi acum: tu, care eşti vinovat, în două săptămâni îmi colectivizezi tot satul, fără excepţie! La ăsta îi faceţi un monument, scrieţi cutare şi cutare, mort în slujba construirii noii societăţi, să vină pionierii aici să cânte cu timpul… Bine, şi vinovatul? A, vinovat îl scoatem pe preotul greco-catolic, că oricum îl ascundeţi de patru ani. Peste vreo 20 de ani, preotul, neştiut, se întoarce în sat după anii de puşcărie unde un detectiv, coleg de celulă, îi explică faptul că arestarea lui bazată pe crimă a fost o chestie cam necurată, cu singurul martor, o fată, dispărut. Suntem în anii inundaţiilor teribile, satul e înconjurat de ape şi se transformă într-un mediu, cum să spun, uşor de circumscris, neputându-se ieşi şi intra, ca-n romanele Agathei Christie. Pământul alunecă din cimitir şi dezveleşte două schelete în mormântul activistului, unul cu cercei. Şi-atunci constată oamenii noştri, investigatorii voluntari, că tot satul ştia foarte bine ce se întâmplase, că nimeni nu uitase. Şi aşa, o chestie din anul 1956 se rezolvă în ’70, în timpul inundaţiilor, şi ălea cu cântec, nici ălea nu era foarte sigur că sunt inundaţii.

– Sunteţi fericit că aţi reuşit să terminaţi romanul, chiar şi într-o primă versiune?

– Ştii cum e când termini o muncă de doi-trei ani? Doi ani am lucrat asiduu, am împărţit materia pe capitole, am scris capitolele în ce ordine au vrut ele să se lase supuse, nu exact în ordinea în care se vor regăsi în carte, am avut senzaţia pe care o descrie Hillary când urcă pe Himalaya: brusc, n-am mai avut unde merge! Ei, m-am trezit într-o zi – ultimele două capitole s-au scris singure, au căzut ca monezile în aparatul de taxat -, m-am trezit că-i gata. Sigur, se mai putea bibili o notă, o frază, au rămas tot felul de note pe care puteam brusc să le pun la locul lor, dar asta o voi face probabil în a doua versiune.

– Când veţi preda manuscrisul? Aveţi un contract cu vreo editură?

– N-am nici un fel de contract, de obicei nu semnez nici un contract câtă vreme lucrez. Acuma aş putea să-mi permit să fac un contract pentru anul viitor, să zicem luna mai. Eu nu vreau să mă mai ating de carte până prin luna decembrie. Întorc tabloul cu faţa la perete şi pe urmă îl citesc cu ochi noi şi corectez toate capetele care, ca în spatele unui covor, nu-s legate.

– Având în vedere succesul de care s-a bucurat „Curcubeul dublu”, cred că editurile ar fi trebuit să fie deja pe capul dumneavoastră, să vă zorească…

– Cred că ceea ce îmi spui ar constitui un subiect foarte bun pentru un roman ştiinţifico-fantastic! Da’, mă rog…

– Eu cred că ar fi o chestie de normalitate editorială. În fine. Spuneţi-ne ce-aţi citit peste vară, ce ne-aţi recomanda?

– Eu în vara asta, câtă vreme am citit serios, am citit povestirile de tinereţe ale lui Tolstoi.

– Ce v-a apucat? De fapt, ştiu că aveţi o febleţe pentru marii maeştri ruşi…

– Tolstoi îmi place cel mai puţin dintre ei. Apreciez monumentalitatea construcţiilor sale, dar dacă e vorba de stilistică îl prefer, să zicem, pe Bunin. Sau dacă e vorba de implozia unui subiect bine ţinut în frâu îl prefer pe Cehov, iar dacă sunt pus pe rele îl prefer pe Gogol.

– Adică îi luăm cu noi la mare sau la munte pe Cehov sau Tolstoi?

– Nu. Vă spun eu care-i secretul. Romane poliţiste americane! Eu am acasă aceşti clasici în englezeşte, bine ascunşi, să nu-i vadă un oaspete întâmplător care vrea să ştie ce face un scriitor vara. Când sunt singur sau noaptea, dacă mă trezesc, asta citesc. Când scriu, nu pot citi chiar orice. Ceea ce citesc trebuie să nu aibă nimic de a face cu ce scriu, sub nici o formă.

– Trecem de la una la alta… Cum de sunteţi în Cluj?

– Sunt în Cluj pentru că băiatul meu pleacă mâine înapoi la Paris, iar cel mic pleacă în septembrie la studii în Anglia. El se duce la Londra, el care în viaţa lui n-a fost decât în Cluj şi la Lipova, la bunica.

– Băieţii la Paris şi la Londra, iar dumneavoastră la… Mihăieşti!

– Asta este. Uneori nu ajungi la Londra decât în a doua generaţie.

– Când vă întoarceţi la Mihăieşti? Vă place acolo?

– N-am unde merge în altă parte. Acolo mi-e casa, acolo mi-e adăpostul. Uneori îmi prieşte, alteori ba. În „Curcubeul dublu” se vede foarte bine că nu-i un târg avantajos, dar e altceva, e mai puţin cald decât la mine, la etajul patru.

– Domnule Alexandru Vlad, vă mulţumesc foarte mult!

– Mulţumesc şi eu!

Interviu realizat de Daniel MOŞOIU

Radio Cluj, 16 august 2010

3.

„Multe subiecte le-am povestit numai ca să le ratez, să nu le scriu”

– Doamnelor şi domnilor, vom avea o seară de poveste şi de poveşti, pentru că invitatul nostru de astăzi este prozatorul Alexandru Vlad. Domnule Vlad, bine aţi revenit la Radio Cluj în direct.

– Bună seara, mulţumesc foarte mult pentru invitaţie.

– Din câte mai ţin minte, ultima dată am vorbit spre sfârşitul verii, eraţi la Mihăieşti, dacă nu mă înşel. V-am întrebat atunci ce aţi mai citit, ce ne recomandaţi spre lectură şi, tot atunci, ne spuneaţi că aţi terminat romanul la care lucraţi de ceva vreme. Ce se mai aude, îl ţineţi încă în sertar?

– A, atunci era mai terminat decât acum. Între timp am făcut rescrierea. Atunci când compui, când scrii la prima mână, important este să vezi că cele două capete cu care se porneşte în direcţii largi, diferite, se întâlnesc la punct fix. Asta s-a întâmplat şi l-am putut considera terminat. Dar când am ajuns la acordul fin am descoperit diferenţe de 5 grame, de 20 de grame, pe care a trebuit să le rezolv.

– Ce înseamnă acordul fin pentru un prozator ca dumneavoastră?

– Acordul fin este de mai multe feluri. Să zicem că noi constatăm că un personaj trenează. Sau că într-un anume capitol îi lipseşte ceva, nu ştim ce. Textul e acolo, informaţia pe care trebuie s-o găsească cititorul este acolo, dar ceva îi lipseşte. Şi-atunci trebuie să vedem ce, cum animăm, cum schimbăm puţin perspectiva. Undeva există un acord atât de fin încât nici nu ţi-l pot spune acum. Îţi mărturisesc că la mine în roman, trama romanului nu-i dusă de personajul principal al fiecărui capitol, ci de personajul secundar. Personajul principal nu are altă treabă decât să iasă în faţă şi să-ţi spună o problemă a lui, care-l frământă. În timp ce personajul secundar leagă pentru cititor acţiunea cu capitolul anterior şi cu cel următor. Peste două capitole rolurile se schimbă. Personajul principal dinainte devine secundar şi duce mai departe povara, mişcă lucrurile, mişcă piesele pe tabla de şah, în timp ce personajul devenit principal are o altă problemă chiar atunci, pe care el o crede mai importantă şi ţi-o spune. Iar în fundal tu vezi cum, ştiu eu, hoţul duce sacul. Şi aceste lucruri sunt de fineţe. N-au voie să apară simetrii, n-au voie să apară automatisme, adică avem personajele A, B, C şi începem din nou, A, B, C… Cititorul trebuie să iasă din orice simetrie şi totul să meargă lin înainte. Ei, aici undeva e problema aceea a acordului fin. Am ajuns la pagina 300 a doua oară şi aici am o mică problemă care se rezolvă prin stat şi aşteptat, prin lene, prin găsitul cheii, a soluţiei… Textul e acolo, însă, e acolo! Probabil unii l-ar publica aşa cum este.

– Domnule Alexandru Vlad, la experienţa dumneavoastră, la cărţile pe care le-aţi scris, mai luaţi în calcul aceste, să le spunem, mici tehnici ale prozatorului? De ce nu daţi drumul acestor pagini?

– De ce să le dau drumul? Pentru cine, pentru editor? Pentru bani? Nu mi s-au oferit niciodată prea mulţi bani pentru ce scriu. Mi s-a spus chiar că eu intru la capitolul pierderi la orice editură serioasă, pentru că nu poate face cu mine tiraj, că sunt prea fin, prea pretenţios, ştiu eu, prea cumva…

– Mă cam îndoiesc de treaba aceasta, că n-aţi fi… vandabil!

– Eu cred că sunt accesibil, scriu pentru o categorie relativ largă de cititori, cred eu.

– De obicei, volumele dumneavoastră dispar din librării la câteva săptămâni după ce au apărut.

– Au tiraj mic, din cauza asta.

– Dar atunci editura ar trebui să suplimenteze tirajul! Mă rog, asta este altă poveste. Să revenim… Chiar vă mai interesează aceste acorduri fine?

– Foarte mult. Ele sunt pariul meu cu mine. Eu scriu cartea aceea pentru mine, eu sunt cititorul în clipa aceea, n-am altul. În intimitatea creaţiei mele intră un singur cititor. Şi acela-s eu. Iar eu, cititorul, la pretenţiile mele, dacă strâmb din nas, autorul mă vede. Autorul fiind, evident, tot eu. Şi atunci mai încercăm o dată.

– V-am mai întrebat cândva: câte astfel de pagini v-aţi refuzat?

– Nu ştiu, ălea sigur nu se numără. Se numără cele care rămân. M-a întrebat cineva odată: cum reuşesc să scot o frază atât de bine scrisă, atât de bine făcută? Scuză-mă că vorbesc în termenii ăştia… Şi i-am spus: foarte uşor! Ăsta e cel mai simplu lucru din lume. Bine, cum adică? Păi, cele care nu-ţi ies se aruncă. Se fac cocoloaşe şi se aruncă la coş. Cu timpul nu scriem decât ce ne iese. Vrei să scriu o proză uite acum sau să-ţi arăt cum? O frază de început trebuie să permită orice frază după ea. O frază de deschidere trebuie să ne lase liberi. Ultima frază e singura care nu trebuie să ceară urmări. Ca urmare, eu zic aşa: când am auzit o bătaie în uşă, se înteţise furtuna şi n-am fost sigur dacă am auzit pe cineva sau era doar vântul la cercevea. Când am deschis, n-am putut să-i văd faţa, pentru că era în bătaia luminii şi pe lângă el au intrat frunze uscate, paie şi praf. Când am închis uşa, în cameră era mai întuneric… Bun, am terminat cu exemplul. Acuma pe uşă putea intra şi diavolul, care să zică: a, aici erai? Sau putea fi un vecin: scuză-mă, până la mine mai sunt 100 de metri şi m-am temut să nu mă ude… Poate fi orice, oricine. Şi iese! A ieşit? Puteam să-mi notez rândurile ăstea şi într-o zi, cândva, să le duc mai departe.

– Da, mulţumesc pentru acest atelier de scriere! După atâţia ani de scris, aţi ajuns la performanţa de a lăsa prima propoziţie, prima frază aşa cum aţi aşternut-o pe hârtie iniţial, din prima, cum se zice?

– Da, de obicei rămâne. Am foarte multe fraze de început, mult mai multe decât proze. Aceste fraze sunt primele pe care le vânez, ca pe nişte cărţi de vizită. Din aceste fraze, într-un moment potrivit, iese o piesă. Ai văzut că piesele mele sunt mai lungi sau mai scurte, cât vor ele să fie. Când scriem un roman, atunci avem pretenţii de constructor şi avem peretele din sud, din nord, avem acoperişul… Aici e o meserie. Dar aceste texte, cum sunt cele din ultima carte, sunt texte care sunt atât de lungi cât vor ele să fie.

– Ei, în sfârşit am ajuns la ceea ce ne-am propus, de fapt, după această introducere, după această privire în atelierul prozatorului. Şi anume, un produs finit, volumul apărut la sfârşitul anului trecut, „Măsline aproape gratis. Proze asortate”, în colecţia Prozatori contemporani a Editurii Dacia XXl. Un volum, nu mă sfiesc s-o spun, superb. Sunt mici bijuterii, mici capodopere, proze de două-trei pagini, unele ceva mai lungi care se citesc fără să laşi cartea din mână. Ceea ce, din câte ştiu, este un elogiu adus unui prozator, să-i mărturiseşti lucrul acesta.

– Da, este.

– Cum s-au scris aceste proze? Ştiu că multe dintre ele au apărut în diverse reviste din Transilvania.

– A, toate au apărut! Eu trăiesc scriind pentru gazetele care uneori mă plătesc. Din aceşti puţini bani îmi cumpăr tutunul şi îmi permit luxul de a lua troleibuzul când mă duc acasă din oraş. De aceea au fost publicate în reviste. Şi, în general, aşa se obişnuieşte, volumele de proze scurte se alcătuiesc din texte care au fost iniţial găzduite de reviste.

– Sunt aici proze la care aţi lucrat mai mulţi ani? Sau proze care s-au scris după „Curcubeul dublu”?

– Sunt proze care ar fi trebuit să intre în „Curcubeul dublu” şi m-am răzgândit în ultimul moment, ca să nu deranjeze alte piese şi construcţia de acolo. Sunt proze care s-au scris într-o jumătate de oră, sunt proze care au rămas în calculatorul meu o jumătate de an sau chiar mai mult, s-au scris mai încet – sper că asta nu se observă la lectură, pentru că la lectură nu este voie să se observe ezitările.

– Cum anunţam, avem o seară de poveste, dar şi de poveşti. Ne-am propus să le oferim ascultătorilor noştri câteva piese, cum le spuneţi dumneavoastră, din acest volum. În lectura autorului, fireşte. Ei, a sosit timpul să „degustăm”! Ce ziceţi?

– Fie! Una scurtă, da?

– Scurtă, lungă, va fi la fel de interesantă, de plăcută!

– Stai să ne dregem vocea… Am probleme cu vocea. O să citesc un text care se numeşte „Pălăria de toval”.

(…)

– Aici e vorba de o pălărie de toval. Într-o altă proză de „şapca poetului”. Povestiţi undeva şi despre un briceag pe care l-aţi găsit întâmplător. De unde vine această pasiune pentru obiecte pe care le transformaţi realmente în personaje?

– E simplu: trăiesc singur la ţară, obiectele sunt uneori personajele vieţii mele! După ce vin în oraş, personajele mele sunteţi voi, la cafenea, pe stradă şi chiar aici. Poţi fii sigur că nu scriu o povestire despre ce ni s-a întâmplat nouă în seara asta? (râde) Nici să nu mai vorbim…

– Ar ieşi o povestire amuzantă, sper s-o scrieţi. Faptul că eu am uitat să aduc la radio cartea, iar dumneavoastră aţi fost nevoit să faceţi cale întoarsă şi să ajungeţi în ultima clipă în studio cu aceste măsline… aproape gratis!

– O să fie relativ scumpe după ce o să-ţi arăt bonurile de taxi! Dar am cunoscut doi taximetrişti interesanţi. Rămânem aici cu poveste asta…

– Criticul literar Victor Cubleşan a scris deja o cronică la această carte, la aceste „proze asortate”. Îl avem, în direct, prin telefon. Bună seara! Victor, ştiu că ai citit şi tu pe nerăsuflate această carte, ştiu că îţi place proza lui Alexandru Vlad, dar fă cumva şi nu-l mai lăuda în această seară!

– E destul de greu să fac acest lucru, pentru că deja textul este scris, urmează să apară în revista „Steaua”. Eventual o să mă străduiesc să am un ton, aşa, mai încrâncenat! Închizând coperţile noului volum semnat de Alexandru Vlad, „Măsline aproape gratis”, privirea îmi fuge spre scrumiera în care zac vreo şase chiştoace şi îmi dau seama că am citit cartea fără să-mi dau seama de curgerea timpului şi de reflexul maşinal care-mi împinge mâna spre pachetul de ţigări şi brichetă. De câteva ori am avut puseul de-a mă gândi la „Curcubeul dublu”, volumul din 2008, dar am mai întors o pagină. Într-un fel, apropierea de volumul precedent e aproape automată, dată fiind structura asemănătoare şi, în acelaşi timp, subtil înşelătoare. Descrise sumar, cărţile par a fi aceeaşi încercare de valorificare în volum a unor texte disparate, publicate anterior – citite, sunt demersuri subtil diferite, fiecare unitar, fiecare migălos pus în pagină.

S-ar putea spune că încântat, pe bună dreptate, de „Curcubeul dublu”, Alexandru Vlad a strâns textele care nu încăpuseră acolo şi le-a turnat într-o carte. Dar prozatorul este un stilist prea fin şi un scriitor cu un instinct al construcţiei devenit reflex, pentru a ceda unei formule atât de simple. Volumul se arată repede ca o construcţie la fel de laborioasă şi complexă, asemeni precedentei, cu o geografie complexă a aranjării şi o suită de elemente care înlănţuie subteran textele într-un corp solid, bine definit. Nu există un cronologic explicit la nivelul ansamblului, acţiunea fuge mereu de-a lungul axei temporale, plonjând până în urmă cu mai bine de treizeci de ani sau întorcându-se brusc în prezentul imediat. Nici spaţiul nu este la fel de bine delimitat, citadin prin excelenţă, dar fără a ocoli satul, românesc până în rărunchi, dar acceptând intermezzouri străine, imagine a unei realităţi palpabile şi imediate, dar permeabil unei fulguraţii fantastice. Unitatea impecabilă şi deplin convingătoare vine dinspre personaje. Mai exact, dinspre Personaj. Poetul, pescarul, latinistul, juna cu mobil, figuri mai detaliate sau superficiale, recurente sau posesoare ale unei singure scene în prim-plan sunt în mod fatal secundare. Acesta este volumul unui singur personaj, este prin esenţa şi unitatea sa volumul care elaborează şi trăieşte printr-un unic personaj, cel al naratorului.

Alexandru Vlad a favorizat mereu genul de naraţiune care avantajează vocea naratorială, care permite scriiturii să devină parte predilect vizibilă în jocul receptării. Fineţea frazării, naturaleţea construcţiei lingvistice, indiferent că vorbim de descriere, dialog sau discurs direct, impun o anume cadenţă în citire, urmând un ciclu asemănător mareelor, cu incipituri puternic subliniate, cu developări sinuoase, în ritm de vălurele care urmează un discurs jucăuş finalizat într-o încheiere care, întotdeauna, reuşeşte să schimbe întregul text parcurs până atunci, conferindu-i o surprinzătoare nouă profunzime, o deschidere pe care nu o ghiceşti decât odată cu ultimul semn de punctuaţie. Naturaleţea discursului, aparent de o colocvialitate perfectă, îmbietor şi plăcut precum taclalele iscate în jurul unei cafele, maschează o tehnică, o artă vădit pritocită şi exersată. Prozatorul are ceva din fineţea anglo-saxonă a construcţiei textului scurt, amintind de Hemingway, cel din povestiri, şi în egală măsură de contemporani. Simplitatea aparentă este o armă a seducţiei, iar din acest punct de vedere „Măsline aproape gratis” convinge.

Dar ceea ce convinge şi seduce în egală măsură este personajul naratorului. Dacă în „Curcubeul dublu” acesta era unul dintre pilonii principali, dar nu singurul, aici personajul Alexandru Vlad acaparează scena în totalitate. E un personaj înşelător, unul care tinde să se suprapună cu imaginea publică a autorului cu întreg arsenalul său de detalii: pipă, barbă, pălărie, păr încâlcit, cafea, bonomie, plăcerea de a sta oricând la o poveste. Pentru ca, mai apoi, personajul să devină când uşor simbolic, când uşor demonstrativ, când despărţindu-se elegant de detaliile biografice recunoscute. Acest ego ficţional propune o lectură în cheie explicativ-eseistică şi, mai ales, morală, a realităţii. Ceea ce este, până la urmă, „Măsline aproape gratis”, este o repovestire a istoriei noastre imediate, o incursiune în orizontul prezent al României. Comunismul, revoluţia, turbulenţii ani post ’89, totul apare, nu ca fundal, nu ca pretext, ci ca subiect. Alexandru Vlad se dovedeşte un raisoneur, dar nu unul în spiritul mai vechii tradiţii literare autohtone, ci unul dispus să comenteze, de pe o poziţie fină, dar fermă, omul. Ceea ce seduce în acest volum este delicateţea, de fapt, înţelegerea cu care este privit umanul. Istorisirile, chiar dacă prind câteodată patină de snoavă sau banc, vorbesc despre o realitate cenuşie, o realitate a disoluţiei valorilor umane, o realitate în care individul e dispus şi predispus înspre compromis şi amoralitate. Alexandru Vlad nu creează un personaj pătimaş sau moralizator, nu are plăcerea facilă de a lansa acuze sau de a poza în exemplu. Tonul amar-nostalgic, ironic fără a fi muşcător, blând fără a fi mucalit, maschează o privire extrem de acută care radiografiază aproape medical, imediatul. Personajul narator este unul mereu dispus spre introspecţie, mereu dispus să se ia singur peste picior sau să apară în postura perdantului, dar nu pare dispus niciodată să abandoneze atitudinea critică. Alexandru Vlad nu face morală şi mai ales nu dă verdicte. O carte care cedează unei asemenea atitudini nu face decât să se certe, nesfârşit, cu cititorii săi. Autorul îi seduce, îi transpune, voluntar sau nu, în postura de a participa la propria analiză. Este imposibil să citeşti volumul fără a ajunge, la un moment dat, în postura celui care doreşte să dialogheze cu propriile amintiri şi experienţe.

„Măsline aproape gratis” este o carte care nu te poate lăsa indiferent. Lectura ei este imposibil să nu te captiveze, ca o suită de anecdote spuse cu har, dar pătrunderea în miezul ei, în miezul acestor multor sâmburi care sunt povestirile adunate, provoacă şi incită. Nu cred că Alexandru Vlad mai are nevoie de confirmări sau recunoaşteri, dar prezenta carte le-ar putea oferi oricând. Un volum excelent.

– Chiar voiam să te întreb, deşi în mare ai răspuns, de unde crezi că vin seducţia şi farmecul cu totul special al prozei lui Alexandru Vlad?

– Greu de spus. Dacă ar fi să analizăm tehnic, am spune de la tehnică. Dacă ar fi s-o luăm pe partea cealaltă, am spune de la bonomia autorului. Dar răspunsul nu este nici într-o parte, nici în cealaltă, este undeva între artă şi interacţiune imediată, directă cu cititorul.

– Între ştiinţa prozatorului şi talentul şi spontaneitatea lui. Mulţumesc, Victor Cubleşan! Domnule Alexandru Vlad, v-a plăcut cronica? V-a stârnit semne de întrebare?

– Nu mi-a stârnit semne de întrebare. Este un text în care am fost înţeles la intenţie. Dar există şi alte moduri de a înţelege decât la intenţie. Peste 100 de ani, dacă citim o carte, nu mai putem şti care a fost intenţia autorului. Cartea aceea ne va spune ceva într-un dialog cu timpul nostru prezent, nu cu timpul în care a fost scrisă. Dar, dacă tot se întâmplă ca eu şi domnul Cubleşan să fim contemporani, mă bucur să văd că am fost înţeles la intenţie.

– Mi-am propus să nu vă las în seara aceasta fără să aflu, poate chiar de la dumneavoastră, de unde vine farmecul prozei pe care o scrieţi. Până atunci, să mai ascultăm o „piesă” din acest volum, poate-poate mă dumiresc între timp. Ce ne veţi citi?

– Aş propune un text care nu-i chiar o proză – nu ştiu ce e, o să hotărâm la sfârşit – şi care se numeşte „Beclean pe Someş”.

(…)

– Minunat text! Şi de ce n-ar fi proză? De ce vă îndoiţi de acest lucru?

– N-are personaje, n-are lupte, intrigă, nu moare nimeni!

– Nu e Poetul personaj? Nu este plimbarea dumneavoastră imaginară prin gările din ţară şi din Europa o adevărată poveste care te ţine în priză?

– Ei, vezi, aici se ascunde secretul despre care încercam să vorbim înainte. Dăm cu banul şi încercăm să-l facem să cadă în dungă… Nu este nici parabolă, nici… Nu suntem siguri dacă povestim un fapt divers sau facem o parabolă asupra condiţiei umane. Dar nu trebuie să fim siguri, nici că-i una, nici că-i cealaltă. Şi dacă reuşim să mergem pe linia asta subţire dintre acestea două vom spune că avem de a face cu un text plin de ceva, de şarm.

– O parabolă asupra condiţiei umane este şi textul pe care l-am citit furat de atmosfera lui stranie, „Trenuleţul”…

– Acolo e vorba chiar despre moarte. Este un recviem cântat în tonuri vesele.

– S-o povestim puţin, pentru că este mai lungă.

– O povesteşti tu sau o povestesc eu?

– Dumneavoastră. Şi vă ajut eu dacă n-o mai ţineţi minte…

– A, e vorba de o staţiune balneo-climaterică preferată de pensionari, dar nu exclusiv, în care sejurul sfârşeşte cu o călătorie cu un trenuleţ. Toată lumea se agită, toată lumea îşi face bagajele… După drumul cu trenuleţul nu ne mai întoarcem în staţiune, acesta fiind ultimul punct din programul nostru. Toţi se adună, vin şi doctorii staţiunii, lumea se îmbarcă, se face cu mâna. Obiceiul este să se dea mecanicului, pensionar şi el, un bănuţ. Unul din pensionari susţine că mecanicul acesta ar fi nepotul cuiva care a plecat definitiv în America, a văzut el o fotografie… Tinerii care au urcat şi ei în tren coboară pe parcurs din mers să mănânce zmeură, au văzut o poiană frumoasă, încât până la urmă ei dispar râzând. Cei bătrâni rămân să admire peisajul însorit sau umbros prin care trec. La un moment dat, cineva încearcă semnalul de alarmă şi observă că este, de fapt, un fals. Cineva întreabă: dar unde merge acest tren şi cum întoarce ca să vină înapoi? Şi toată lumea îşi dă cu presupusul. Când se trece printr-un tunel, după o clipă de emoţie, pe toţi îi aşteaptă o lumină din ce în ce mai caldă, mai plăcută, mai puternică…

– Şi cam asta e tot!

– Ei, eu am recreat mai mult decât am povestit…

– E bine că am ajuns aici, pentru că îmi daţi ocazia să citesc ce a scris pe blogul lui scriitorul Vasile Gogea: „Alexandru Vlad e un povestitor fermecător. Deşi are toate atributele spontaneităţii, actul povestirii, povestirea în act, se dezvoltă cu maximă rigoare, progresând geometric după legi care rămân ascunse «spectatorului». Nu numai în scris. O vreme, după lungi plimbări ori taifasuri sfătoase lângă o cafea la Arizona, mi-am zis că omul ăsta e inconştient: îşi ratează prozele, povestindu-le. Le «consumă» înainte de a le scrie. Dar am înţeles după un număr de ani, şi un număr de cărţi, că Alexandru testa, perfect stăpân pe uneltele sale, teme, retorici, personaje. Te făcea aproape co-autor la proiectele lui, care, deşi îţi deveneau familiare, aveau darul de a te surprinde totuşi de îndată ce se materializau….”. Foarte bine v-a prins aici prozatorul Vasile Gogea!

– Da, şi a arătat şi rolul coautorului care mie îmi scăpase…

– Vă rog să ne mai citiţi o proză! Dacă ar fi fost să aleg eu, cred că aş fi bifat toate prozele din cuprins…

– Şi-am fi citit numai titlurile, da? Păi, să vedem, să găsim una… Mai vioaie? Nu „Berea fără alcool”, pentru că acolo e mult dialog şi eu nu am talent actoricesc. Mai bine „Ultimul act”.

(…)

– Există un fir nostalgic, melancolic care străbate aproape toate prozele dumneavoastră…

– Conştienţa bătrâneţii!

– Dar vorbesc de o tristeţe, de o melancolie, nostalgie care nu sunt servite pe tavă. Ele se insinuează aproape fără să-ţi dai seama, sunt îmblânzite, sunt tratate cu mare grijă, cu mare atenţie, aşa, ca un fel de bibelou de suflet, de talisman.

– Vorbeşti mai bine ca mine!

– Nu prea cred. Încercam să mai scot câte ceva de la dumneavoastră!

– Trăiesc cu ele. Nu ştiu dacă e bine. S-ar putea ca asta să-mi limiteze din puteri. Nu doar că scriu cu aceste nuanţe, cu aceste mijloace, dar şi trăiesc cu ele. Da, trăiesc cu ele… De aceea, contrar la ceea ce spunea domnul Gogea înainte, citit de tine, cred că multe subiecte le-am povestit ca să le ratez, ca să nu le scriu. Unele nu erau destul de consistente ca subiecte, altele făceau atât de tare parte din viaţa mea, încât trebuia să rămân şi eu cu ceva, iar pe altele, fireşte, le-am scris.

– De ce vă temeţi că nu vă mai rămâne nimic în viaţa reală din momentul în care epuizaţi în scris anumite temeri interioare?

– A, rămâne şi-n viaţa mea ceea ce rămâne de obicei în viaţa fiecărui om. Sunt mândru de copiii mei, am o viaţă de familie-n fond, am un apartament de beton, am o maşină de 1000 de centimetri cubi care poate fi parcată şi sub o maşină ceva mai mare, am destule…

– Apropo, aveţi o proză în care descrieţi viaţa în apartament, cu vecinii care râcâie la orice oră în pereţi…

– Nu-s mai răi, nu-s mai buni ca alţi vecini. Însă am constatat că, ducându-mă tot mai departe, să găsesc linişte şi, ştiu eu, puţină singurătate când am nevoie de ea şi din care să pot fugi destul de repede dacă n-am nevoie de ea, constat că peste tot unde pleacă omul ţine morţiş să-şi ducă după el zgomotele lui. Zgomotele lui pot fi muzică, zgomotele lui pot fi scule, drujbe, topoare…

– Pe vremuri, şi meseria de scriitor avea zgomotele ei. Ne spuneţi povestea cu vecinii care vă reproşau că bateţi prea mult la maşină? Că îi deranjaţi. E adevărat? Bag seama scriitorului trebuia să i se repartizeze o vilă, undeva lângă pădure…

– Păi, sigur… Bucata se numea „Zgomotele scrisului”. Da, e adevărat, iar dacă nu e adevărat e atât de verosimil încât e cu atât mai adevărat.

– Face parte din viaţa dumneavoastră, aşa cum face parte biblioteca personală, miile de cărţi pe care le-aţi adunat în timp. Aveţi vreo două proze despre…

– Mă întristează biblioteca… Sunt atâtea cărţi, nu le pot citi pe toate, din diferite motive. Am citit cărţi de la Bibliotecă şi cărţi împrumutate de la prieteni, pe unele le-am citit de două ori, pe unele de trei ori, fără să mă gândesc la obligaţia mea democratică de a le citi în ordine alfabetică şi pe celelalte. Copiii mei n-au nevoie de ele, la anticariat nu mai constituie o valoare, să le arunc nu pot, cum n-am putut arunca ochelarii mamei nici la un an-doi-trei după ce-a murit…

– Oare avem timp să citim această proză?

– Să citesc pe repede-înainte… Care?

– Cea cu biblioteca.

– E lungă. Eu zic să-i delectăm pe ascultători cu altceva. Câte minute mai avem?

– Cinci!

– Ei, atunci în cele cinci minute mari şi late să citim un text în care vorbesc din nou despre obiecte. Dar nu „Briceagul”, ci „Arheologie”.

(…)

– Domnule Alexandru Vlad, vă mulţumesc pentru această seară de poveste!

– Mulţumesc şi eu, mulţumesc celor care au avut răbdare să ne asculte.

Interviu realizat de Daniel MOŞOIU

Radio Cluj, 28 februarie 2011

 4

„Cred că am citit în viaţă prea mult”

– Domnule Alexandru Vlad, ce aţi citit peste vară, cu ce v-aţi delectat?

– Nu pot să mă laud cu lecturi fundamentale peste vară, pentru că e cald şi ziua şi noaptea, plus că eu lucram. Şi atunci când scriu şi sunt concentrat în propriile mele texte, nu pot să citesc texte care m-ar marca sau m-ar scoate de pe linia de creaţie. Şi atunci prefer să citesc proze scurte, dacă se poate de cea mai bună calitate, şi uneori chiar romane poliţiste din cele clasice. Autori englezi sau americani din perioada 40-50-55 care formează, ca să zic aşa, generaţia de aur a romanului poliţist.

– Asta ştiam încă de anul trecut! Bun, vara lui 2011. Cu ce v-aţi ocupat? Mă refer la lecturi.

– Am citit un roman de John le Carre cu care eram restant. Nu mi-a plăcut foarte tare, nu-i dintre romanele lui cele mai bune, dar era un roman pe care nu-l citisem. Nu cred că e tradus încă, eu oricum nu prea citesc genul ăsta de literatură în română, chiar dacă e tradus. Citesc în original, pentru că e şi un exerciţiu de limbă şi sunt cărţi destul de antrenante, încât nu trebuie să le laşi din mână ca să cauţi un cuvânt în dicţionar. Şi am început să recitesc o ediţie completă de proze scurte a lui John Cheever, acest Cehov al literaturii americane.

– Chiar atât de mult vă place Cheever?

– E un scriitor foarte reputat, el însuşi a spus că a învăţat meserie de la Cehov care este idolul lui în ale scrisului. Cu cartea de debut, prin ’56, şi cu următoarea a luat cele două mari premii ale literaturii americane. De atunci, a fost mereu numărul 1 în proza scurtă americană, în marile lor reviste care publică proză scurtă. Pentru că aşa trăieşte o proză scurtă, în reviste. La noi genul acesta se află în primejdie pentru că nu este promovat în reviste. Dincolo, o revistă publică o proză întreagă dintr-un scriitor notabil. Dacă ajungi ca o astfel de mare revistă se te publice, poţi trăi cam 3-4 luni cu banii primiţi.

– Ei, nu mai spuneţi!

– Păi, eu am luat, ştiu eu, 100 de dolari, iar traducătorul meu în engleză a luat 300. Deci, un total de 400 care e salariul meu pe o lună. Sau era, că de astăzi sunt şi fără ăla.

– Cum aşa? Că doar nu v-aţi pensionat!

– Nu, nu, nu. Am primit o hârtie de la Uniune prin care sunt anunţat că postul meu de la „Vatra” a fost redus. Eu nici nu mă mai adecvam de fapt acolo, revista avea nevoie de altfel de oameni, nu de un om de Cluj, ci de oameni de redacţie. Dar mai bine să ne vedem noi de emisiune…

– Bine ziceţi. Să revenim la Cheever pe care l-aţi devorat vara asta.

– Nu l-am terminat, încă citesc, sunt la prima treime. A fost tradus şi în limba română, i-au apărut şi câteva romane, dar acestea sunt scrise oarecum să captiveze un public, nu au acea miză cehoviană din prozele scurte. Pentru el un singur scriitor e important: „Ce-cov” care s-a bucurat de multe traduceri şi multe ediţii în Statele Unite. Şi Cheever are personaje din lumea aceasta măruntă, un administrator de clădiri, câte-un pierde-vară, câte-un mărunt funcţionar, oameni cu probleme financiare sau fără, dar care au mici probleme umane. „Mici” înseamnă adevăratele probleme umane, existenţiale. Nu şi-au pierdut la bursă averea, dar şi-au pierdut câinele, sunt în pragul divorţului, nevasta a plecat şi nu sună de două săptămâni… Mutatis-mutandis, probleme pe care le-am găsit noi la Cehov şi s-au mutat în Statele Unite ale anilor ’60, ’70.

– Asta înseamnă că nu există foarte mari diferenţe între literatura rusă şi cea americană, dacă ne raportăm la genul acesta de autori.

– Seamănă mai mult decât s-ar putea crede la prima privire. Pentru că totdeauna popoarele care se află pe o întindere geografică mare seamănă. Au altă percepţie a spaţiului. Pot să se urce în marfar şi să plece două săptămâni că sunt tot în ţara lor. Există mai multe entităţi, există spaţii geografice diferite în cadrul aceleiaşi ţări. Inclusiv acele clase de ţărani sau de muncitori au acel ethos, acea conştiinţă că ei sunt aproape un popor, muncitorii sau fermierii. Asta îi uneşte oarecum pe ruşi cu americanii, sigur, cu diferenţele de rigoare. Întorcându-ne la Cheever, Polirom-ul l-a anunţat pe domnul Virgil Stanciu, care voia să traducă una dintre primele lui cărţi, că nu se vinde John Cheever şi că s-a vândut chiar la preţ redus. Asta nu înseamnă mare lucru, nu? Nu înseamnă că nu-i un bun scriitor dacă apare la preţ redus. Nu, înseamnă că n-a existat o bună publicitate, că nu există momentan gustul cititorului pentru el, ştiu eu?!

– Bun. Spuneţi-ne şi ce aţi scris peste vară.

– Eu am terminat un roman care se cheamă „Ploile amare” şi l-am lăsat puţin să stea. Rămânându-mi foarte multe note, nefiind foarte sigur de numele personajelor secundare şi alte lucruri tehnice care sunt de obicei în spatele covorului şi lucrându-l la calculator şi nemaiputând să revin cu pagini paralele – calculatorul le dă el paralel dacă te pricepi foarte bine, dar tot nu le citeşti tu paralel -, am hotărât să-l las să stea un an, să-l citesc brusc, luându-l pe nepregătite şi să-i găsesc toate defectele. Nu s-a întâmplat chiar aşa, dar am avut noroc cu trei prieteni buni care au citit în paralel cu mine şi fiecare am găsit mici probleme pe care pe urmă le-am rezolvat. Sau nu le-am rezolvat, am considerat că e mai bine să rămână aşa cum sunt. În orice caz, am bătut palma cu editorul şi ne-am înţeles ca pe Târgul de carte din toamnă de la Bucureşti cartea să apară, ba chiar un pic mai repede, să putem avea şi o oarecare presă. E un roman de vreo 400 de pagini. I-am spus că vreau hârtie groasă volumetrică, să pară şi mai gros, ca o carte de Breban.

– Să le reamintim ascultătorilor noştri că acţiunea romanului este plasată în anii ’50 – ’60.

– Până în ’70. Eu cred că noi care am trăit perioada aceea, fie că suntem sau nu scriitori, suntem datori s-o reţinem cât mai curăţată de clişeele impuse sau autoimpuse ca s-o oferim celor care urmează sau celor care au uitat-o sau chiar şi celor care se străduiesc s-o uite, având ei anumite motive. Şi am încercat o privire, ca să zic aşa, inocentă asupra epocii, nu acuzatoare, de genul: ia uitaţi-vă ce ne-aţi făcut, ia uitaţi-vă ce aţi făcut cu satele româneşti. E o privire, aşa, de la firul ierbii. Adică unul se duce, altul face, celălalt zice, ălălalt nu înţelege… Deci, cititorul va fi martor al lucrurilor care încep şi se sfârşesc cu ochii lui şi cu părerile lui.

– Până la urmă, vom citi o poveste de viaţă, dincolo de conjunctura politică.

– E chiar o poveste de viaţă pentru că m-am străduit să fac din acest roman un fel de parabolă. Dar parabola este plicticoasă şi duce la literatură proastă. Şi atunci am pus-o în dungă, ca să zic aşa. Ca şi la romanele lui Conrad sau Melville – nu e vorba de nici un fel de altă aluzie – nu poţi şti niciodată precis dacă e vorba de o întâmplare, de o naraţiune a unor fapte sau de o parabolă. Autorul are grijă să o lase mai pe stânga sau mai pe dreapta de câte ori crezi că l-ai prins în capcană.

– Abia aşteptăm romanul. Am o curiozitate: vă pregătiţi lecturile peste vară sau vin întâmplător?

– Le pregătesc în sensul că mă uit peste ce-i în primul şir al bibliotecii mele. Şi după copertă, după culoare – asta da, asta nu – iau două-trei cărţi cu mine şi le duc cu mine acolo.

– Unde aţi citit mai mult, la Mihăieşti sau la Cluj?

– La Mihăieşti. Dar nu le pregătesc. Îmi place să-mi fac şi surprize. Sau să citesc atunci când fiul meu are o lucrare de făcut la Paris şi zice: tată, în cartea aia aşa şi aşa, atunci o citesc şi eu şi apoi discutăm despre ea, înainte de a avea el lucrarea de seminar. Nu are el nevoie de sfaturile mele, dar eu, cu ocazia asta, recitesc cartea. Sau cineva îmi spune… De exemplu, Muri (Ion Mureşan, n.n.) citea Cheever la începutul verii şi era încântat. Şi atunci mi s-a deschis şi mie pofta.

– Citiţi mai mult vara sau aveţi alte anotimpuri preferate pentru lecturi?

– Să fim înţeleşi: dacă trebuie să citesc o carte ca să scriu despre ea sau să o prezint publicului la o lansare de carte, atunci o citesc repede, în două-trei zile, în cât pot. În rest, citesc seara, maxim trei ore, mai parcurg cu lectură şi o insomnie din aia de după miezul nopţii, mai citesc şi dimineaţa până când se trezeşte restul casei, dacă sunt la Cluj, să nu fac zgomot. Şi cam asta e lectura mea. Vara, dacă e foarte cald, nu prea citesc. La peste 28 de grade devin leneş, trag obloanele şi văd filme non-stop sau, ştiu eu, altceva, mă spăl cu apă rece. Fac şi eu ce pot până vine seara şi intră pe uşă răcoarea. Citesc mai puţin vara şi, oricum, cred c-am citit în viaţă prea mult.

Interviu realizat de Daniel MOŞOIU

Radio Cluj, 12 septembrie 2011

5.

„Am fost prea tineri până-n ’89 şi prea bătrâni la două săptămâni după…”

– Bună seara, domnule Alexandru Vlad! Bine aţi revenit în direct la Radio Cluj!

– Bună seara! Sunt destul de frecvent prezent aici, cam o dată, de două ori pe an. Am învăţat drumul.

– Mulţumesc că aţi acceptat invitaţia. Vorbim despre recentul dumneavoastră roman, „Ploile amare”, apărut la finele anului trecut la Editura Charmides. „Ploile amare”, un roman care a cunoscut deja un succes notabil, prin cronicile care i-au fost dedicate, un roman care va stârni şi în continuare interes. Vorbim de un roman amplu, masiv, care se citeşte nu foarte uşor, dar cu mari satisfacţii. Înainte de a intra în carnea romanului, în povestea scrierii lui, vreau să pornim dialogul nostru de la un citat pe care îl redau din memorie, n-am avut inspiraţia să mi-l notez, un citat din Marin Preda. Zicea autorul „Celui mai iubit dintre pământeni”: a scrie o carte e la fel de esenţial, de fatal precum sunt şi celelalte fenomene ale existenţei, naşterea, moartea… E adevărat sau nu?

– Ei, da, e adevărat. Într-o viaţă de creator scrii mai multe cărţi… Şi, totuşi, te naşti o singură dată, mori o singură dată. Dar atunci când scrii o carte, o faci cu mâna ta. În timp ce naşterea şi moartea sunt lucruri importante care ţi se întâmplă, esenţiale, ştiu eu, dumnezeieşti, dar ţi se întâmplă… Când scrii o carte încerci să provoci un miracol cu mâna ta. La un moment dat nu există nimic, chiar nimic, nici măcar o idee, şi peste doi-trei ani există o carte, la care lumea se referă, scrie, întreabă, ca la un lucru concret care deja există.

– Cu alte cuvinte, scriitorul îşi provoacă naşterea, dar îşi poate provoca şi eşecul. Poate şi muri, se poate şi naşte cu o carte.

– Sigur că-i aşa. Nici o carte din cele scrise nu e o garanţie că vei mai putea încă o dată să scrii una sau ca miracolul să se mai întâmple încă o dată. Sigur, ţi s-a spus că ai talent, eşti deja la a treia sau la a patra carte, dar nu poţi fi foarte sigur că îţi mai reuşeşte încă o dată. Începi ca de la zero de fiecare dată… Cel puţin asta se întâmplă cu scriitorii din care îmi place să cred că fac parte. Nu e o rutină, nici pe departe. Am deja planurile vagi ale următorului roman şi mi-e teamă de el. Trebuie să-l iau pe departe, să-l înconjur şi să-l iau prin surprindere ca să pot să zic că am măcar ideea, măcar conceptul, că măcar ştiu ce vreau să fac. Şi de aici începe depănarea firului.

– Cu „Ploile amare” cum a fost? V-a fost teamă de el?

– „Ploile amare” are o poveste complicată. El a fost romanul meu de sertar. Am început să-l scriu prin ’80 şi ceva şi-am lucrat având eternitatea comunistă acolo, în sprijinul meu. M-am dus cu el destul de departe. Am publicat fragmente prin „Familia”, prin alte reviste în anii ăia. Sigur, normal ar fi fost ca după Revoluţie să ies cu el în mână, sub formă de manuscris, să-l agit pe stradă în faţa demonstranţilor. Am constatat, însă, imediat după Revoluţie, că romanul trebuie aruncat. Ceea ce am şi făcut.

– Deci sunt acele pagini pe care le-aţi aruncat la tomberon pe când vă aflaţi cu o bursă în străinătate!

– L-am scris din nou, şi în străinătate, şi aici, până când am ajuns să mă împiedic în el şi să zic: Dumnezeule, îl arunc şi scriu din nou totul altfel! Ideea s-a structurat din mers, s-a complicat, s-a simplificat în diferite stadii, dar la paginile acelea scrise în comunism, unde toate lucrurile erau ascunse sub cuvinte, care cereau o enormă, ştiu eu, subtilitate a cititorului să vadă CE există acolo, sub cuvinte, am renunţat, toate au trebuit aruncate. Celor care eram după ’89-’90 nu ne mai erau, ştiu eu, accesibile acele subtilităţi atât de învăluite, atât de esopice, atât de ascunse. Şi, totuşi, nu se putea spune totul direct. Un roman care nu are un etaj sub nivelul apei, care n-are ceva ascuns pe care cititorul mai degrabă să-l simtă, decât să-l citească, riscă să se răstoarne, să nu însemne nimic. Sunt romane apărute în ’90, până prin ’95, pline de tot ce nu se putea spune şi, totuşi, n-au rămas, undeva le-a lipsit partea de sub nivelul mării. Partea aceea care îngroaşă, care comunică cititorului, dincolo de partea care se citeşte şi se poate povesti. Ei, aia a început să lipsească. În comunism, în partea asta, era convingerea noastră că ne înţelegem printre cuvinte, peste cuvinte, că ghicim ce-am vrut să zicem. Asta ne ţinea loc de acest, ştiu eu, dedesubt, de acest subsol al cărţilor. Nu există cărţi care să dureze mai mult de o lectură fără acest subsol. Dacă atunci când citeşti ai citit totul, sută la sută, nu mai ai nici un motiv să citeşti cartea a doua oară.

– A avut nevoie prozatorul Alexandru Vlad de 20 de ani pentru a-şi lepăda această „haină”?

– Ca să fiu sigur c-am lepădat-o! Dacă m-aş fi grăbit, dacă intenţia mea ar fi fost să scriu neapărat o carte, probabil aş fi putut s-o fac mai repede un pic cu câţiva ani. Dar în intervalul ăsta am făcut presă, am făcut ziaristică şi mi s-a schimbat stilul, mi s-au scurtat frazele, au devenit mai asertive, au început să alterneze fraze lungi cu fraze scurte, directe. Am încercat să mă depărtez şi eu de cel care fusesem înainte, încotoşmănat în expresiile alambicate, apreciate la vremea aceea de critică. Sigur, nu eram un necunoscut, dar trebuia să scap eu însumi de balastul ăsta, să descopăr cine mi-e noul cititor, cine sunt eu după evenimente. Noi am fost prea tineri până-n ’89 şi prea bătrâni la două săptămâni după ’89. Trebuia în hăţişul ăsta să las o tânără generaţie care n-avea balastul trecutului să se exprime, să-şi dea măsura. Şi chiar să dezamăgească… Ca să mă mai asculte cineva şi pe mine, cel recuperat din perioada de dinainte.

– Ajungem şi la povestea din acest roman, la firul narativ. Este de remarcat, au spus-o mulţi critici literari, că aici aţi lăsat deoparte fragmentarismul, naraţiunea de tip puzzle şi aţi scris o poveste. O poveste despre tragicii ani ai colectivizării. Dar punctul de plecare este situat într-un sat, undeva lângă Dej, în timpul groaznicelor inundaţii din 1970, un sătuc învăluit de ape. Unii critici au văzut aici o parabolă a comunismului…

– Sigur că există o poveste care poate fi spusă şi simplificată. La mine în manuscris, înainte de toate, a existat povestea asta care avea o pagină, ca eu să ştiu pe ce brodez: în ce an suntem, ce se întâmplă… Nu asta e problema când scrii o carte. Problema cea mai mare nu e povestea, ci cum o desfaci în elemente, în capitole, să zicem, sau în unităţi mai mici decât capitolele. Şi cum i-o serveşti cu linguriţa cititorului, în ce ordine. Pentru că şi el trebuie să facă ceva, să descopere el singur lucrurile, să aibă despre sine părerea bună că este un cititor competent. Tot ce-ţi dă cititorul ţie se decontează în favoarea autorului. Cu cât participă el mai mult, cu atât e mai solidar cu cartea pe care o citeşte. La un moment dat, e jumătatea lui, jumătatea autorului. Ei, asta numesc eu lectură, la acest tip de lectură râvnesc. Şi dacă există un fond parabolic în carte, am avut grijă întotdeauna să fie ca moneda care cade în dungă, să nu fie sigur nimeni că-i parabolă. Adică, nu, domnule, e o întâmplare, aici sunt descrise lucrurile în amănunţime, aici lemnul e lemn, picătura de ploaie e picătură de ploaie, simţim cum miroase haina udă… De ce să fie parabolă? Parabola e-n chestii generale, în chestii abstracte, în chestii fine. Ei, am învăţat de la mari maeştri că există un loc îngust prin care o întâmplare obişnuită poate să fie paradigma vieţii, paradigma comunismului, paradigma, ştiu eu, tragediei, a crimei. Cineva care comite o crimă nu mai e om ca toţi ceilalţi, n-a avut un simplu incident în viaţă. El a trecut dincolo. Ce fel de om este? Toate acestea trebuie bine gospodărite şi însoţite de un fel de plan care, de obicei, rezistă până ai făcut jumătate din treabă, după care începe să pârâie şi personajele să nu mai încapă în el, să dorească mai multă libertate, chiar să şi-o ia cu forţa… Şi n-ai ce face. Te uiţi şi vezi unde vor să meargă, dacă nu cumva se orientează destul de bine, şi refaci planul. Asta se poate întâmpla de două-trei ori. Şi abia atunci vom avea la sfârşit o carte pe care citind-o să ţi se pară şi liberă, şi supravegheată de autor. Să ai şi un sentiment de libertate când o citeşti, şi unul de arhitectură, datorat autorului. Nu cumva am ajuns acum să fac o didactică a romanului?

– Ba da. Dar n-am îndrăznit să vă opresc. Tocmai constatam, de altfel, că aţi reuşit să vă detaşaţi de „Ploile amare” şi să faceţi teoria romanului! Eu speram că rămânem în vâltoarea evenimentelor pe care le-aţi surprins atât de bine şi să le oferim ascultătorilor firul narativ de care vorbeam.

– Să-l povestesc eu şi să mă şi încurc, probabil! Da, ai observat că aş vrea să mă sustrag de la acest lucru. Îmi pare bine că romanul s-a închis şi m-a lăsat pe dinafară. Lucrezi 4-5 ani, personajele acestea devin obsesii, îţi populează visele, dai rateuri de foarte multe ori cu ele. Am tăiat 50 de pagini când cartea era deja în tipar… Pentru că erau în plus. Şi aşa mi se pare la limită cartea. La limită cu mulţimea de amănunte şi de personaje secundare. Am scos de tot un personaj care nu apare nicăieri în această versiune tipărită, pentru că un pic erau prea multe. Deci trebuia să dau o saţietate, dar să mă opresc la limită. O să povestesc şi eu aşa cum mă pricep, să nu mă contrazică cineva care a citit cartea de curând. Problema mea era că într-un sat care se izolează de ape – şi de aia mi-am ales o zonă, pe lângă Dej, unde relieful să permită pentru scrupuloşi să existe ba un deal, ba o vale, încât atunci când apele intră să poată izola un sat ca o insuliţă, aflat pe o movilă undeva deasupra – se întâmplă ceea ce, datorită izolării, se poate întâmpla într-un roman de Agatha Christie: toată lumea care trebuie, de care ai nevoie, înăuntru! Inclusiv victimele, vinovaţii, toţi sunt înăuntru. Ca în celebra „Diligenţă”. Diligenţa e umanitatea, deşi e compusă din 7-8 oameni de categorii diferite. Ei, în această lume închisă au apărut şi cei care lipsiseră la un moment dat şi erau acolo ca la judecată, ca la Cina cea de taină. A trebuit să scriu cu grijă şi să explic pentru fiecare în parte de ce-i acolo. Din motive secundare se aflau acolo. La sfârşit se dovedeşte că acolo se spală rufele care nu ies deloc mai curate, nici nu se putea în atâtea ape murdare. Deci în acest sat izolat, în anii ’70, când sunt inundaţiile, se creează ceea ce fusese România în timpul comunismului: o ţară izolată, nu ne trebuia nimic din afară, aveam un lider – şi-n această carte există un lider – care ne iubeşte. Sau, în orice caz, nu ne urăşte.

– Care vrea să ne facă mereu bine!

– Da, şi nu înţelege de ce binele acesta nu-l apreciem destul, de ce nu-l iubim pe el destul. Într-adevăr, el tot timpul spune că face bine, până când constatăm că tot binele pe care-l face este că nu pedepseşte abuzurile şi abaterile altora, mult mai nevinovaţi. Le trece cu vederea. Nu-i chiar un bine adevărat. În această situaţie, se ajunge la o criză cu lucruri mai vechi, din timpul colectivizării din 1950 care ies la iveală. În noua criză, adică după ce că avem de-a face cu apele, după ce că autorităţile nu stau bine în raportul lor cu oamenii, nici oamenii în raportul lor cu apele sau cu animalele, sau ei între ei, colac peste pupăză mai apare şi problema aia veche de 20 de ani peste care stăteau cu toţii şi nu ştiau ce miroase.

– Problema unei crime!

– A unei crime, da.

– Ne oprim aici cu firul narativ, ca să nu dezvăluim chiar tot. Îl vom relua ceva mai târziu altfel.

– L-am încâlcit destul!

– Vom vorbi despre personaje, cred că aşa l-am putea descâlci! Deocamdată vă propun să ascultăm ce ne-a spus, nu cu multă vreme în urmă, poetul Ion Mureşan despre romanul „Ploile amare”: Este o carte care va ocupa atenţia criticilor de proză şi atenţia criticii literare româneşti. Eu am încercat să-i găsesc scriitori înrudiţi în literatura română, să-i găsesc filiaţii în romanul românesc şi nu am găsit. Aş spune că este o carte unică în proza noastră, prin scriitura ei, prin subiectul abordat, prin fraza care merge undeva între vers şi aforism, prin tăietura aproape axiomatică, foarte curată, foarte cristalină a propoziţiei, prin construcţia cărţii, prin faptul că toate personajele care intră în roman sunt rezolvate, că nu are nici cuvinte în plus, nici în minus. Este o lucrătură de bijutier care lucrează pe un material şi pe o temă foarte grave. Cartea poate fi tratată şi ca o parabolă, până la urmă, o parabolă a deconstruirii sistemului comunist. Este o carte în care un sat înconjurat de ape, un sat care are toate tarele sistemului, un sat care începe să se umfle, să dospească, să fie la marginea putreziciunii şi a mizeriei, se developează. Se developează toate mizeriile, toate porcăriile care s-au făcut în perioada colectivizării, dar fără ca asta să fie miza cărţii. Ea explodează în parabolă, dar poate fi şi un roman la fel de bine social, la fel de bine un roman de dragoste. Are o groază de dimensiuni care sunt toate prezente deodată. O ştiinţă, aş spune, un talent extraordinar al identificării detaliului semnificativ îl găsim la Alexandru Vlad şi tocmai acest detaliu semnificativ are deschideri mereu înspre parabolă, dar este mereu echilibrat, foarte bine echilibrat, de concreteţea propoziţiei, de încărcătura de real a fiecărei fraze, în aşa fel încât el stă undeva pe muchie de cuţit, între un roman foarte realist şi în acelaşi timp cu deschideri simbolice, parabolice, evidente. E un deliciu cred pentru orice cititor, mintea şi privirea joacă pe fraze care sunt întotdeauna imprevizibile, întotdeauna cartea este mai inteligentă decât te-ai fi aşteptat şi decât propria ta putere de a prevedea finalul frazei. Am spus: o cartea unică în literatura noastră. Cred că va face carieră. Iată, poetul Ion Mureşan a surprins în câteva cuvinte lucruri pe care ne-ar trebui minute în şir să le dezbatem. Roman de dragoste, roman social, roman despre comunism, roman politic…

– Roman poliţist cu inserţii uşor fantastice uneori. Un roman care n-a vrut să opteze pentru un gen. Este şi un roman realist, nu se poate spune că elementele realismului nu sunt acolo. Am învăţat de la marii maeştri că nu trebuie niciodată să epuizezi misterul iniţial. Să rămână impresia că ceva, totuşi, n-a fost spus, ceva foarte aproape de noi. Era gata să vedem, poate după pădure, poate după copaci, poate n-am fost atenţi… Poate urma să se întâmple într-o ultimă pagină nescrisă. Să avem această senzaţie, ei, asta-i o bucurie pe care trebuie să ne-o dea proza. Poeţii o dau de fiecare dată.

– Un comentator observa că romanul „Ploile amare” înaintează cu încetineala bătrâneţii. A fost, cred, un risc asumat, precum ploile lungi, monotone, sâcâitoare. Abia pe la jumătatea cărţii se leagă lucrurile, chiar dacă apele nu se limpezesc…

– Dorinţa mea a fost, şi sper că am reuşit, ca până la finalul cărţii cititorul să aibă de găsit ceva care să-i răstoarne înţelegerea de până în clipa aceea sau să i-o completeze. În primele trei-patru capitole apar personaje independente. De altfel, fiecare capitol are tendinţa de a se autonomiza în structură. Parcă ai lăsa o picătură de cerneală pe sugativă şi ea vrea să se lăţească. Şi nu ţine cont că mai există şi alte picături, şi alte personaje, şi alte capitole. Are problema aia în clipa aia. Iar eu trebuie să pun pe tavă trei sau patru capitole înainte de a începe să mişc personajele şi să induc oarecare curiozitate cititorului care să înţeleagă – şi înţelege, din câte am aflat de la alţii, pe la pagina 30-40 –  că, totuşi, în cartea asta se întâmplă ceva.

– Şi se întâmplă, chiar dacă acţiunea curge ca un fluviu uriaş, leneş, dar incitant. Îl avem acum în direct, prin telefon, pe criticul literar Victor Cubleşan care a semnat, de curând, în revista „Steaua” o cronică amplă, elogioasă la „Ploile amare”. Victor, ţi-a plăcut acest roman?

– Chiar foarte mult. Îndrăzneam, în finalul cronicii, să spun că este cel mai bun roman al anului şi chiar cel mai bun din ultimele două decade. Rămân la această convingere. Este un roman extrem de bine executat, are un plan foarte bine gândit şi are o scriitură foarte, foarte bună.

– Dacă aş fi critic literar mi-ar fi foarte greu să spun ce mi-a plăcut mai mult: naraţiunea, personajele, stilul, felul în care construieşte prozatorul romanul, felul în care îmbină elementele… Norocul meu că sunt cititor!

– Despre un roman bun nu poţi să spui: cutare şi cutare mi-a plăcut… Ansamblul în sine creează, până la urmă, această impresie extraordinară şi duce la satisfacţia cititorului, la plăcerea acestuia. În cazul de faţă, cum spuneam de altfel şi în cronică, avem de a face cu un subiect foarte bine ales, după părerea mea, cu un plan, cu o idee, şi apoi cu o concretizare în acest tip de roman. Arhitectura aleasă, stilul pe care l-a pregătit foarte bine prozatorul şi acest balans foarte, foarte bine cântărit între dezvoltarea personajelor şi ritmul acţiunii. Pentru că înainte vorbeaţi despre modul în care se desfăşoară acţiunea… Ritmul nu este lent, numai că acţiunea se desfăşoară în foarte multe direcţii şi poate de aici impresia iniţială de lentoare. Este, de fapt, o mişcare foarte rapidă. Problema este că ea devine pentru cititor coagulată abia în momentul în care acesta începe să aibă întreaga panoramă  în faţa ochilor. Or, aceasta vine pe măsură ce parcurge capitol după capitol şi adaugă piesele de construcţie la ansamblu.

– Am să te citez: „…ceea ce pare un încâlcit ghem narativ, odată începută lectura, se comportă ca un ghem aruncat în jos pe scări, desfăşurând în urma sa un fir puternic şi uşor de urmărit.” Spune-ne câte ceva şi despre personaje! Tu ai subliniat în cronică acest lucru, ca fiind unul dintre elementele cele mai importante, valoroase şi cuceritoare ale romanului.

– Construcţia romanului orbitează în jurul personajelor. Romanul este alcătuit din capitole care sunt concentrate asupra unui personaj care conduce prin spaţiu şi prin timp dezvoltarea acţiunii. Vorbim de personaje extrem de bine realizate. Spuneam în cronica semnată că nu este vorba de şabloane, deşi vorbim de o carte care porneşte de la un subiect foarte delicat, cel al perioadei comuniste, în care foarte mulţi autori şi-au prins urechile încercând să meargă pe şabloane. Adică, există comunistul rău şi există protestatarul bun. Un fel de alb-negru. Ei, bine, personajele din acest roman sunt extrem de umane. Există foarte puţin schematism şi foarte puţine locuri comune în construcţia lor. Fiecare este efectiv un om din carne şi oase, un om cu o poveste în spate, un om care are un plan în cap, care are nişte intenţii, sentimente. Povestea romanului este dusă înainte tocmai de aceste personaje fabuloase, dintre care trebuie să-l amintesc, îl remarcam şi în cronică, pe preşedintele ceapeului, personajul negativ, dacă vreţi… Dar un personaj absolut convingător, pentru că pe măsură ce constaţi cât de malefic este, realizezi şi cât de uman este. Şi nu te apropii de el ca de o caricatură, te apropii ca de o persoană pe care o înţelegi, pe care o simţi, pe care chiar ajungi să o simpatizezi în anumite momente, pentru că are această fibră umană profundă. La fel, figura vizitiului, figura tânărului profesor, bătrânul doctor… Toate sunt personaje care au viaţă în ele.

– Ştii că aveam eu o întrebare când vorbeam despre romane, despre astfel de cărţi: spune ceva despre viaţă?

– Nu numai că spune ceva despre viaţă, dar romanul acesta are o viaţă. Adică, citindu-l, înţelegi că vorbeşte despre oameni, nu despre nişte păpuşi conduse de autor. Sunt oameni care au voinţa lor proprie şi sunt conduşi de instinctele lor proprii. Până la urmă chiar ele ajung să conducă inevitabil acţiunea într-o direcţie, pentru că este modul lor de a trăi, de a gândi, de a face. În acest univers închis, toate evenimentele sunt date de această mişcare a personajelor, a oamenilor, de trăirile lor.

– O să încheiem cu un nou citat din cronica pe care ai semnat-o în revista „Steaua”: „Ceea ce reuşeşte Alexandru Vlad în modul cel mai convingător, şi ceea ce situează romanul de faţă peste cele similare propuse recent, este modul credibil şi verosimil de a prezenta oamenii. Autorul nu are o teză de demonstrat, ci o intenţie, iar cititorului îi rămâne sarcina de a opta pentru o lectură de profunzime sau de suprafaţă. În Ploile amare există o poveste a satului românesc, o poveste poliţistă, o poveste de dragoste, un discurs subteran despre izolare şi dictatură şi o dimensiune simbolică a regăsirii trecutului nostru.” Victor Cubleşan, poate autorul vrea să intre în dialog cu tine!

– Îi rămân recunoscător. Nu atât pentru concluziile pozitive, foarte pozitive, ci pentru că a desfăcut mecanismul, cu grijă l-a desfăcut, ca să-l poate face înapoi şi să poată demonstra celui de faţă, respectiv cititorului cronicii, de ce funcţionează. Ei, asta e o chestie făcută cu pricepere şi tandreţe. Pentru acest lucru pot depune mărturie, că doar eu sunt obiectul cronicii. Mă rog, cartea mea. Iar pentru ce înseamnă obiectul poate depune mărturie criticul scriindu-şi cronica. Aşa cum el mă confirmă pe mine – da, ai făcut, da, ai reuşit, ştiu că acestea ţi-au fost intenţiile -, eu cred că tot aşa şi criticul poate să se încreadă în autor când zice da, m-ai prins, ai numărat bilele, le-ai adunat şi ai constatat că jucăria funcţionează. E unul din acele cazuri fericite. Mi s-au întâmplat destul de rar de când sunt prozator. În schimb, mi s-au întâmplat multe alte lucruri. Am avut cronici în care n-am fost înţeles aproape deloc… Sigur, au vrut să-mi facă foarte mult bine, să-mi stabilească prestigiul, datorită semnatarului. Dar nu m-au înţeles. Uite că, până la urmă, dacă ai răbdare, ţi se întâmplă un lucru precum cel de acum.

– Îi mulţumesc criticului Victor Cubleşan! Domnule Alexandru Vlad vă propun acum să deschideţi romanul pe care, oricât v-aţi mira, chiar dumneavoastră l-aţi scris, să intraţi din nou în paginile lui, în atmosfera lui şi să ne citiţi o pagină-două în timpul pe care îl mai avem la dispoziţie.

– O să fac şi lucrul acesta, deşi e greu să deschid cartea. Îmi pare bine că am scăpat de încărcătura ei. Am impresia că nu mi-au rămas destule cuvinte. Dacă ar trebui să scriu o altă carte acum, dacă aş fi, să zic, grăbit de vreun editor care mi-ar fi dat un milion de euro avans, aş constata că nu mai pot inventa gesturi mici, că nu mai pot improviza comportamente umane, nu mai am destule cuvinte şi că trebuie să tac din gură o vreme, să mă duc să-mi văd de treburile mele un an, doi până când mă refac. În situaţia asta, când citesc din roman, intru ca şi cum aş intra prin geam în propria casă. Dar să vedem, să încercăm…

/…/ Ajunge?

– Aţi putea deschide cartea oriunde şi să… Mă gândeam ce frumos ar fi fost să ne fi citit şi monologul căruţaşului, hoţului Zaharie când i se răstoarnă căruţa şi îşi găseşte sfârşitul acolo. Nu ştiu dacă îl aveţi la îndemână.

– (răsfoieşte cartea) Dacă mi-l găseşti, dacă mi-l găseşti…

– În orice caz, am ascultat monologul lui Alexandru, preşedintele ceapeului, cel care deţine puterea, cel care hotărăşte izolarea satului pentru diverse foloase personale.

– Unul din monoloagele lui, el având o problemă recurentă: de ce nu-i iubit, de ce oamenii fură, de ce nu-i înţeles şi de ce vrea cineva să-l schimbe.

– El care făcuse tot binele din lume… Să vorbim şi despre celelalte personaje, pe scurt. Doctorul Dănilă! Ce caută în sat?

– Doctorul Dănilă explică singur ce caută în sat. Având probleme la dosar în momentul în care termina facultatea, noul regim comunist nu avea multă, ştiu eu, clemenţă. Puteai să zbori din facultate când mai aveai câteva luni până s-o termini. Şi toată munca, şi toată investiţia şi toţi banii, totul se ducea dracului. Ascunzându-şi nişte pete la dosar, mai degrabă ale prietenei lui, a crezut că să se retragă într-un sat uitat de lume e un lucru deştept. Acolo nu are de ce să te caute nimeni. Erau medici care mergeau chiar la canal. Pentru că acolo, ca medici ai lagărului, aveau salariu dublu şi cartelă în plus. Şi nu-i mai întreba nimeni prea multe. Acest doctor aşa ajunge în sat. Constată ce se întâmplă destul de devreme. Adică şareta lui de doctor care avea 5-6 sate de vizitat este repede confiscată de activişti…

– Să nu rămânem doar la doctorul Dănilă. Brigadierul Brodea!

– Brodea e cel mai misterios. El se dezvăluie ca o ceapă care are foile fiecare de altă culoare. La început pare un personaj destul de excentric care are obsesia găinilor pe care le are în grijă şi la care, din cauza izolării, rămăsese fără hrană. Se zvoneşte despre el în sat că ar fi fost puşcăriaş, ba chiar îi recunoaşte învăţătorului, dascălului, lucrul acesta şi chiar începe să-i spună din puşcării destul de multe. Îţi vine să ai stimă faţă de el după atâta suferinţă, dar singur recunoaşte că nu s-a purtat foarte bine în puşcărie, că ar fi vrut să devină şi informator, dar nu au avut nevoie de el, că a avut un fel de criză religioasă inversă, că s-a crezut Isus în carceră, nu pe cruce, ci în cutie. Pe urmă, în altă ipostază, constaţi că este exact preotul greco-catolic care se afla ascuns în sat în momentul în care are loc crima şi asupra căruia, într-un mod foarte cinic, un activist mai bizar, îmbrăcat în gri, mai degrabă un fel de militar din armata de eliberare chineză sau om de-al Securităţii omnipotente, a aruncat vinovăţia, zicând: îi puneţi o puşcă la streaşină şi de restul ne ocupăm noi. S-au ocupat aşa de bine, încât peste 20 de ani satul avea să se trezească cu toată această mizerie scoasă la iveală de apele care ar fi trebuit să ascundă totul.

– Paznicul de noapte Toma Buric, un personaj fascinant! Singurul care are curajul să i se opună preşedintelui Alexandru.

– Paznicul pare a nu avea altă raţiune decât să trăiască noaptea şi să doarmă ziua. Dezvoltă şi el teoriile lui, cum că fără paznic nu există comunitate, şi asta încă din cele mai vechi timpuri. De fapt, el are o problemă cu timpul. I se pare că îşi aminteşte când au venit ţiganii în sat, prin 1800 şi ceva, că i-a văzut în vârful dealului… El are o problemă şi cu păsările, cel puţin le spune copiilor că-l ajută bufniţele din copaci care văd totul. Uneori le imită şi ele răspund. Alteori, ştiu eu, are ritualul lui, cum aprinde felinarul… El ştie tot, aude tot, înţelege cu urechea ce se întâmplă chiar şi pe o uliţă mai îndepărtată unde iese cineva şi intră la vecină, latră un câine, scârţâie o poartă…

– Să încheiem cu, deşi n-am vorbit de sanitarul Kat, de predicatorul penticostal, de căruţaşul Zaharie, să încheiem cu Pompiliu, învăţătorul.

– Pompiliu este personajul care până la urmă cumulează o oarecare simpatie din partea cititorului. Deşi este destul de naiv şi, ştiu eu, puţin aerian la început. Cade victimă unei relaţii cu o femeie, e convins că el a început…

– Femeia fiind soţia preşedintelui!

– Da, destul de neglijată, care avea şi interese, şi poliţe de plătit. Cu toate astea, pentru mine rămâne destul de simpatică, o femeie adevărată. Până la urmă, Pompiliu se trezeşte implicat într-un fel de anchetă. Brigadierul îl roagă să găsească unde a dispărut ţigănuşul care aducea cafea. El, investigând, descoperă că există undeva o oarecare cabană. Spunându-i paznicului, acesta tresare şi zice: e, vii dumneata de-acolo? ştii ce-i aia? Medicul nu-l recunoaşte pe preotul greco-catolic, dar îi recunoaşte operaţia de apendicită. Zice: feţele îmbătrânesc, dar operaţia de apendicită prost făcută nu am cum s-o uit. Atunci şi cititorul constată că unul din personajele necunoscute, căzute, ştiu eu, din cer în sat, nu-i chiar un intrus. Doctorul zice: ar putea să fie fişa lui medicală pe undeva, ăia când au confiscat n-au luat chiar tot! Încet-încet atrag cititorul într-un hăţiş de curiozităţi, pe care le răsplătesc pe parcurs, şi-i las până în final ceva de aflat.

– Iar la final aflăm că…

– Aflăm ce va afla şi cititorul când va citi cartea.

– Doar atât: învăţătorul Pompiliu este cel care va duce mai departe, spre lumină şi dincolo de ape, adevărul.

– Pompiliu evoluează, el se schimbă, el începe să vadă lucruri pe care nu le-a văzut. Vântul bătând într-un Isus de tablă – altădată nu s-ar fi oprit acolo. Lişiţele ieşind din apă, nu se ştie, zboară, înoată, plutesc, iau apa cu ele. Lucruri care depăşeau sensibilitatea lui de băieţaş cam gogoman până atunci. El pleacă din sat ca şi cum ar fi scăpat în libertate şi-l aşteaptă o altă viaţă şi, mai ales, libertatea de a lua o decizie în ce-l priveşte. Printre puţinii care ies de acolo cu această libertate.

– Mai există un personaj care ţine de construcţia romanului şi care rezolvă în câteva pagini cam toată cheia poliţistă a cărţii, mă refer la detectivul din puşcărie, detectivul de şcoală veche.

– Da, există un detectiv care doar cu deducţia şi cu logica ne spune pe la mijlocul cărţii ce s-a întâmplat. Şi că preotului greco-catolic i s-a înscenat crima aceea. Dar noi nu-l credem! Ne amintim de el abia la sfârşit şi constatăm că a avut dreptate.

– Domnule Alexandru Vlad, vă mulţumesc! Vă doresc să aveţi linişte după aceste multe pagini ale romanului „Ploile amare”.

– Mi-aş dori şi eu, dar bănuiesc că presa sau alte lucruri n-or să mă lase chiar în linişte. Să sperăm că vor fi surprize plăcute sau majoritatea plăcute în continuare. Mulţumesc şi eu!

Interviu realizat de Daniel MOŞOIU

Radio Cluj, 5 martie 2012

[Vatra, nr. 7-8/2015]