1. Impresia mea generală este că nu stăm deloc rău cantitativ la numărul de reviste literare sau culturale din România. La o primă enumerare rapidă, am putut pune pe hârtie 20 de titluri de reviste – fie ele subvenționate de Uniunea Scriitorilor sau de Consiliile județene locale, fie de fundații sau de sponsori privați – și cred că mi-au mai scăpat din vedere unele publicații1. 20 de reviste culturale înseamnă mult la o populație de vreo 19 milioane de oameni, dintre care aproape un sfert se află în afara țării, iar cei mai mulți dintre cetățenii ei nu citesc literatură și nu-i interesează revuistica literară.
O astfel de temă, Condiţia revistelor de cultură, nu este deloc comodă. Au avut loc, în ultimii ani, dezbateri suficient de aprinse cu privire la numărul, utilitatea şi necesitatea revistelor de cultură. Ion Simuţ spunea, într-un articol care a stârnit multe reacţii, că sunt prea multe reviste culturale (în ancheta noastră, Traian Ştef crede că sunt prea puţine…). Care este starea revistelor de cultură, azi, cum apare peisajul revuistic românesc, ce relevanţă mai au revistele tipărite, faţă cu efervescenţa şi freamătul informaţional al suportului on-line, care e statutul colaboratorilor, cum sunt ei selectaţi, cât de deschise sunt revistele de la noi faţă de autorii care se autopropun, într-o viaţă literară uneori în ebuliţie, alteori foarte ternă, cum se manifestă independenţa de opinie a revistelor, de fapt, mai bine spus, câtă independenţă mai au revistele de cultură de la noi şi care ar fi soluţiile pentru difuzarea mai eficientă a revistelor culturale: acestea sunt interogaţiile/ dilemele de la care am pornit în realizarea acestei anchete, în care am căutat să angrenăm cât mai mulţi conducători de reviste, editori, colaboratori ai revistelor culturale sau scriitori.
I. Voi începe direct prin a spune că nu, „reticență” nu mai este un termen potrivit pentru a defini abordarea din programele actuale și din manualele școlare pentru gimnaziu. Dată fiind categoria de elevi cu care am lucrat până în prezent, pentru a fi onestă mă voi limita, pe cât posibil, la considerații cu privire acest ciclu. În programa din 2017 vorbim de schimbări, pe de o parte, în ceea ce privește gramatica limbii române și, pe de altă parte, literatura. În cazul literaturii române, din capul locului, spun că nu mai putem vorbi despre aceleași rezerve în fața literaturii contemporane și voi explica anecdotic de ce. Deschizând manualul de clasa a V-a, încă de la primele pagini, ne întâmpină textul Prietenul meu de Ioana Pârvulescu. În mersul firesc al lecției, le povestesc elevilor câte ceva despre autoare. Un moment important este cel în care copiii află că aceasta este profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității din București. Prima lor întrebare, „mai trăiește?”, este urmată de un soi de entuziasm al copiilor obișnuiți ca autorul să îi privească de sus (la propriu și la figurat) și, tot de acolo, să le arunce un text scos, parcă, din timp. Urmează reacții simpatice în fața descoperirii unui imaginar apropiat de cotidianul elevilor, de interes pentru aceștia.
În clipa de față, programele școlare sunt în plin proces de restructurare, fiind definitivate doar cele pentru gimnaziu, urmând să se scrie programele pentru liceu. Prin urmare, literatura contemporană trebuie văzută, în școală, pe cele două paliere: gimnaziul și liceul. Programa de gimnaziu, ghidată, în privința literaturii, de modelul dezvoltării personale, dar și de cel cultural și estetic, face unele precizări privind textele care pot fi aduse în fața elevului (sau și de elev la școală): „textele literare de bază să reprezinte în mod semnificativ patrimoniul literar românesc”1.
Nu sunt profesor de limba română şi trebuie să recunosc că nu sunt foarte familiar cu programele şcolare la această disciplină. Din câte ştiu şi am înţeles de la colegii mei care predau literatură, există o deschidere mai mare decât se întâmpla acum un deceniu sau mai bine, deschidere care de multe ori ţine şi de cultura şi disponibilitatea reală a profesorului de a aduce în faţa elevului literatura contemporană. Pe de o parte, există, desigur, cercuri literare, festivaluri pentru elevi (un exemplu remarcabil este Boovie! de la Focşani) sau centre unice de tipul Alecartului, care propun o frecventare deopotrivă deferentă şi îndrăzneaţă a literaturii contemporane. Rămâne însă de văzut cum pot fi crescute la scară astfel de modele, cum putem crea punţi fezabile peste prăpastia care există încă între viaţa şcolară şi cea literară.
Într-un articol incitant din „Dilema veche” de acum 10 ani („Un zmeuriș fără poteci”, nr. 383, 16-22 iunie 2011), Sanda Cordoș compara programele școlare din ultimul secol din unghiul deschiderii lor față de fenomene contemporane, ajungând la concluzia că „programa actuală este cea mai conservatoare, neîndrăznind să aducă în uzul elevilor literatura actuală”. Revista „Vatra” readuce pe tapet această problemă, recurentă în spațiul public și în mediile de specialitate, invitând la o reflecție sistematică și ceva mai concretă cu privire la prezența literaturii din ultimele decenii în școli. Am încercat să invităm specialiști din toate generațiile care cunosc curricula școlară, dar sunt familiarizați, în același timp, cu fenomenul literaturii contemporane. Dosarul se încheie cu o serie de abordări proaspete ale literaturii contemporane propuse de tineri exegeți.
1. Este o mare diferență între peisajul literaturii pentru copii de la momentul debutului meu literar, în 2008, și cel de astăzi. Se vede cu ochiul liber. Există mult mai multe edituri specializate în carte pentru copii, sunt mai mulți scriitori care s-au îndreptat spre acest gen de literatură, există între timp și o asociație profesională a scriitorilor pentru copii, De Basm – Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți, avem concursuri literare, cum este Trofeul Arthur, scriitori și ilustratori români participă la târguri internaționale de profil, cum este cel de la Bologna, iar în ultimii doi ani vedem că există chiar și interesul unor edituri străine pentru cărți din literatura română contemporană pentru copii. Asta ar trebui să ne bucure. Sigur, sunt privilegiate în continuare traducerile. Și cred că această tendință se va menține. Este de înțeles. Încă nu ne-am săturat să tot absorbim literatura străină de care am fost privați în perioada comunistă. Pe de altă parte, traducerile sunt preferate de edituri și din considerente economice. Este mai ușor și mai profitabil pentru edituri să traducă și să tipărească o carte străină decât să construiască de la zero o carte a unui autor român. Totuși, succesul de piață al unor cărți scrise de autori români ar putea fi un semnal pentru editori. Cred că ar putea paria nu doar pe cărțile străine, ci și pe cele ale scriitorilor români.
1. Trebuie să recunosc că industria cărții pentru copii este un teritoriu destul de nou pentru mine, căruia am început de puțin timp, mai exact de când am devenit mamă, să-i explorez geografia, să-i iau pulsul, să-i simt clima, așa că încă nu pot spune că am o imagine panoramică asupra lucrurilor sau că am cunoscut îndeaproape fenomenul. Însă ce am ajuns să descopăr în ultimii doi ani atât în plan autohton, cât și în literatura universală, m-a încântat. Faptul că există în România și în Republica Moldova edituri care au colecții întregi dedicate copiilor mi se pare un lucru important, iar titlurile sau autorii pe care îi publică sunt de multe ori nume noi, de scriitori contemporani, ceea ce indică nu doar un interes viu al editurilor pentru dinamica literaturii pentru copii, ci și o efervescență creativă, o preocupare a adulților față de narațiunile care provoacă și dezvoltă imaginația copiilor. De aici și o ruptură importantă între generații, pentru că una e să crești cu Petre Ispirescu, Frații Grimm, Hans Christian Andersen, Selma Lagerlöf și alta e cu Jurnalul unui puști, Harry Potter și Roald Dahl. În momentul ăsta mi se pare că încă domină traducerile, deși sunt și scriitori români care încep să prindă curaj în zona asta și să se contureze astfel un fel de literatură pentru copii autohtonă, dar cred că mai avem de lucrat.
În loc de a clama „minoratul” literaturii pentru copii, ar trebui să ne îngrijoreze minoratul metadiscursurilor dedicate ei
1. Fără să am la dispoziție suficiente date statistice – studii de piață, planuri editoriale, cifre de vânzări ș.a.m.d. – constat că, în ultimii zece ani, editurile românești au început să se deschidă, tot mai mult, și către literatura autohtonă pentru copii (sau „pentru copii și tineret”, cum i se spunea pe vremuri). Și nu mă refer doar la reeditările de vechi best sellers, ci și la apariții mai recente, din anii 2000-2020 (ilustrate de, între alții, Stelian Țurlea, Petre Crăciun, Adina Popescu, Lavinia Braniște, Ioana Nicolaie, T.O. Bobe sau, de ce nu, Mircea Cărtărescu în Enciclopedia zmeilor). Sigur, traducerile continuă să domine autoritar, după ce în deceniile comuniste datele politicilor editoriale autohtone duseseră la o înflorire fără precedent a genului în literatura română; nu-i mai puțin adevărat însă că revirimentul interesului autorilor români pentru acest tip de literatură, coroborat cu acela el editurilor pentru publicarea lor, se află într-o creștere vizibilă, chiar dacă – pentru moment – mult sub cel al producțiile S.F. sau polițiste. Au apărut și tot mai multe colecții de profil, între care unele s-au impus (Arthur de la Art, Corint Junior de la Corint, Litera Junior de la Litera, Literatura pentru copii – centrate mai ales pe basme – de la Polirom, colecții similare la Humanitas, Paralela 45 ș.a.). Există și numeroase vlog-uri de succes, unde copiii se află pe post de comentatori. Însă, contrar a ceea ce s-ar putea crede, literatura în speță este unul dintre cele mai dificile genuri, unde nu prea poți să falsezi fără să se simtă. Pentru a-i face pe micii cititori („naivi” prin excelență, dar greu de păcălit) să creadă în poveștile pe care le spui trebuie ca tu însuți, scriitorul/scriitoarea, să crezi în ele. Fițele pentru galeria academică sau pentru publicul de nișă nu-și au rostul. Din acest motiv (și din multe altele) înclin să cred că pentru scriitorii români de azi e destul de greu să abordeze competitiv acest tip de literatură; chiar mă tem că, pentru mulți dintre cei care o desconsideră și (în consecință) o evită, strugurii sunt prea acri…
Ancheta revistei Vatra – Starea literaturii pentru copii
1) Credeți că piața cărții pentru copii s-a dezvoltat/diversificat în ultimii ani în plan autohton sau editurile optează preponderent pentru traduceri?
2) Literatura pentru copii a fost considerată un gen minor și nu s-a bucurat de prea multă receptare din partea criticii noastre literare, de-a lungul timpului. S-a schimbat statutul ei în ultima decadă?
3) Dacă ar fi să faceți un „top 10” al cărților pentru copii, ce titluri/autori n-ar trebui să lipsească?
4) Cum ar putea fi încurajată lectura în rândul micilor cititori pentru a ne desprinde eticheta „analfabetismului funcțional”, care se ține scai de noi odată cu fiecare nouă testare PISA?
revistavatra.org 