Motto: „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig.” (S. Esenin)

Pe căldura aceea înfiorătoare, haina i se păru mai grea decât altădată, apăsându-i umerii și trăgându-l în jos, de parcă nu căra un simplu sacou, făcut dintr-o stofă subțire și căptușit cu o mătase  și mai subțire, ci pietre de moară ascunse prin toate tiviturile și buzunarele. Știa că buzunarul din interior îi era burdușit ca lumea, pe lângă portmoneul din piele, purtând acolo și ceasul cu lanț și cu capac de argint. Ținea mult la acel ceas. Îl scoase și se uită la el. Nu știa dacă mai funcționează și nici nu mai conta acest lucru, pentru că ajunsese să-l poarte mai degrabă ca pe un talisman aducător de noroc decât ca pe un obiect folositor. Și pentru că˗l purta ca pe un talisman, nu se despărțea de el niciodată. Cât timp fusese în activitate, îl purtase tot în buzunarul de la piept, dar în cel din afară și cu lănțișorul la vedere, având impresia că asta îi sporea prestanța în fața elevilor săi. Și-l puse la ureche doar ca se afle˗n treabă, ceasul fiind mecanic și neîntors de multă vreme. Totuși, chiar și-așa, ceasul își făcuse datoria, trezindu-i lui Victor o amintire pe cât de îndepărtată, pe atât de necesară situației prin care trecea. Se afla la numai o aruncătură de băț de casa văduvei lui Parpală. Avea de îndeplinit o misiune grea și ingrată, căreia i s-ar fi sustras cu bucurie. Dar n-avea de ales. Găsi, totuși, o portiță de scăpare, cel puțin pentru moment, poposind în amintirea pe care i-o trezea de fiecare dată ceasul. Nu știa dacă el chemase amintirea sau dacă aceasta dăduse buzna peste el, dar nici nu mai conta, importantă fiind doar clipa de răgaz pe care ea, amintirea, i-o oferea cu multă generozitate…