Categorie / Dosar

de VATRA

Portret în oglindă: Ioana și Liviu Petrescu (IV)

Mircea A. DIACONU

Ioana Em. Petrescu și testamentul ei plutonic

Reiau aici un text vechi despre Ioana Em. Petrescu, publicat inițial în „Adevărul Literar și Artistic” (an XIV, nr. 761, 29 martie 2005, p. 3) și apoi în La Sud de Dumnezeu. Exerciții de luciditate, Paralela 45, 2005) și în urma căruia, îmi amintesc ca prin vis, am avut un schimb de mesaje cu Mircea Borcilă, pe care, iată, din nefericire nu le mai găsesc. Îl reiau cu amintirea acestor dialoguri și cu regretul că, atunci când a apărut,  n-am reușit să scriu și despre Corespondența intimă. Ioana Em. Petrescu – Liviu Petrescu (1961-1978), 2012, Casa Cărții de Știință). Făcusem pe exemplarul pe care mi l-a trimis Adrian Popescu (și trimis tocmai în vederea prezentării lui în „Steaua”) notițe, însemnări, sublinieri etc. Citesc acum la întâmplare fragmente de care ai putea să te îndrăgostești. Nu e doar povestea unui cuplu asupra căruia parcă planează o aripă neagră (deși, înainte de orice altceva, e chiar povestea unui cuplu), nu e vorba doar de viața în armată și viețuirea în comunism, de tribulații sentimentale și de pasiune în stare pură; e vorba și de un proiect de carieră și universitar, de o primă călătorie cu o bursă în Vest, de felul cum arată studiile la Universitate și cum ar dori ei să le revigoreze, de căutări pentru a pătrunde, singuri și împreună cu studenții, în chiar inima literaturii.

Citește în continuare →
de VATRA

Portret în oglindă: Ioana și Liviu Petrescu (III)

Gheorghe MANOLACHE

Perspective duale asupra postmodernismului: Ioana şi Liviu Petrescu

Referindu-se la indiferenţa contemporanilor faţă de cei dispăruţi din viaţa culturală, ca la „una dintre caracteristicile urâte ale vieții literare românești (și nu de ieri, de azi)”, Răzvan Voncu considera că „uitarea” poate fi, în unele cazuri, mai primejdioasă „chiar decât ingratitudinea”. În situaţia în care ideea de justiţie (indiferent de forma de manifestare) este „lăsată de capul ei”, aceasta poate genera, potrivit lui Paul Ricœur1, „ceva vindicativ” care se distinge cu greu de „răzbunare”. Ca urmare, uitarea „perturbă sistemul general de valori” și, în absența reperelor etice, încurajează „afirmarea imposturii”, în tandem cu „o perpetuă ignorare a înseși istoricității intrinseci a fenomenului literar”2. Ori, (pe nedrept) „uitaţii” Ioana Em. Petrescu şi Liviu Petrescu sunt „repere” ale criticii și istoriei literare din ultima jumătate de veac. Am avut privilegiul de a le fi fost prezentat de către Profesorul Ion Vlad – un admirator vulcanic al „soţilor Petrescu” – şi şansa de a fi colaborat cu Liviu Petrescu3 (din păcate, pe o durată scurtă de timp: 1995-1999) pe chestiuni de fond ale postmodernismului în versiunea lui genuină (nord-americană) şi-n variantele (româneşti, franceze, britanice etc.).

Citește în continuare →
de VATRA

Portret în oglindă: Ioana și Liviu Petrescu (II)

Mircea BRAGA

Cosmologie şi poezie

Implicitul demersului analitic desfășurat de Ioana Em. Petrescu, la nivelul creației eminesciene, centrat pe funcția cosmologicului, ca principiu esențial în structurarea orizontului vizionar al poetului, dar și al căutării de sens într-un univers, într-o lume care însumează deopotrivă materialitatea și spiritualitatea, avea conotații care, într-o parte, refuzau coborârea unor intervenții critice în actul de supralicitare a stratificărilor excesiv formale și, într-o altă parte, duceau la înțelegerea că „obiectul” avut în vedere este încă departe de a-și revela substratul.

Citește în continuare →
de VATRA

Portret în oglindă: Ioana și Liviu Petrescu (I)

Argument

Nu e deloc simplu să spunem ceea ce au reprezentat Ioana şi Liviu Petrescu pentru literatura română, pentru Alma Mater Napocensis, pentru generaţiile de studenţi care au avut şansa şi privilegiul de a-i cunoaşte, de a le audia cursurile, de a le asculta sfaturile şi sugestiile de lectură. Înainte de toate, revelatorie era prezenţa lor, luminoasă, benefică, stimulativă.

Citește în continuare →
de VATRA

Condiția revistelor de cultură (IV)

Viorel MUREȘAN

Expresia normalității depline

1. Extrem de colorat, dar normal. De vreme ce apar publicații literare și în locuri (și nu sunt puține!) unde n-a existat niciun fel de tradiție, ori cel mult niște ruine legendare, ca-n baladă, zburdălnicia acestui peisaj nu poate fi pusă la îndoială. Acolo unde trăiesc oameni cu îndeletniciri culturale onorante, chiar dacă printre ei se mai strecoară și veleitari, ceea ce este absolut inevitabil, apariția unei reviste făcute cu un profesionalism emergent se cade a fi salutată. Există apoi venerabilele periodice care au trecut binișor suta de ani și care au încrustate pe frontispiciu nume de personalități,  grupări sau ideologii literare clasicizate, iar dintre ele, unele se țin foarte bine, în timp ce altele agonizează. Așa cum și revistele apărute după revoluție s-au sleit rând pe rând, unele mai dând semne de vitalitate doar în funcție de anotimp. Noroc că dinspre această categorie mai putem fi „apostrofați” de la Cluj, se mai încordează spre noi câte un „discobol” albaiulian, ori ni se mai trimite pe apele gândului o solară și elegantă „arcă” arădeană. Apariția capricioasă a altora, sau tirajele minuscule, le fac intruvabile. Dar, puse față-n față, neajunsuri și avantaje, dau impresia unui peisaj revuistic dinamic.

Citește în continuare →
de VATRA

Condiția revistelor de cultură (III)

Marian Victor BUCIU

Cu predicat și atribut

1. Eu nu știu câte reviste literare apar acum în România. Scriu literare, dar ar trebui să scriu, dacă nu „literare” (nu!), atunci măcar „culturale”, „de cultură”. Dar nici așa nu e exact, ele cuprind și alte arte. Deci, de literatură, alte arte și de cultură (se presupune în general) – dar să nu confundăm artisticul cu culturalul. Ca să ne apropiem de realitate, de adăugat că aceste reviste numite literare au și rubrici filosofice, lingvistice, științifice, ba chiar sportive. Nu le lipsește reflectarea politică. Dacă am glumi, am spune: doar horoscoape nu publică. Am cunoscut și reviste doar literare, dar cu o calitate artistică în scăzută. Nu sunt însă un cunoscător al revistelor tinerilor scriitori, ele fiind pasămite eminamente literare. Ca interes și valoare, clasarea revistelor la noi le-ar găsi de toată mâna, dacă nu chiar de ambele mâini. Malițios, s-ar spune că, pe ici, pe colo, par scrise și cu picioarele. Toate reprezintă, în bine sau în rău (pozitiv e să spunem: în mai puțin bine!) spiritul critic-creator al redacțiilor și autorilor textelor. Aici simt nevoia să spun scurt și banal că înțeleg calitatea critică în primul rând (restul e secundar, nu neglijabil) drept laudă pur și simplu: lăudăm ce și pe cine ne reprezintă înțelegerea. Ce e critica dacă nu evaluare după argumentare? Întâi predicat, apoi atribut. Strânsa legătură dintre cele două, mereu nelipsite, conferă temei criticii.   

Citește în continuare →
de VATRA

Condiția revistelor de cultură (II)

Magda CÂRNECI

De acolo vine schimbarea

1. Impresia mea generală este că nu stăm deloc rău cantitativ la numărul de reviste literare sau culturale din România. La o primă enumerare rapidă, am putut pune pe hârtie 20 de titluri de reviste – fie ele subvenționate de Uniunea Scriitorilor sau de Consiliile județene locale, fie de fundații sau de sponsori privați – și cred că mi-au mai scăpat din vedere unele publicații1. 20 de reviste culturale înseamnă mult la o populație de vreo 19 milioane de oameni, dintre care aproape un sfert se află în afara țării, iar cei mai mulți dintre cetățenii ei nu citesc literatură și nu-i interesează revuistica literară.

Citește în continuare →
de VATRA

Condiția revistelor de cultură (I)

Argument

O astfel de temă, Condiţia revistelor de cultură, nu este deloc comodă. Au avut loc, în ultimii ani, dezbateri suficient de aprinse cu privire la numărul, utilitatea şi necesitatea revistelor de cultură. Ion Simuţ spunea, într-un articol care a stârnit multe reacţii, că sunt prea multe reviste culturale (în ancheta noastră, Traian Ştef crede că sunt prea puţine…). Care este starea revistelor de cultură, azi, cum apare peisajul revuistic românesc, ce relevanţă mai au revistele tipărite, faţă cu efervescenţa şi freamătul informaţional al suportului on-line, care e statutul colaboratorilor, cum sunt ei selectaţi, cât de deschise sunt revistele de la noi faţă de autorii care se autopropun, într-o viaţă literară uneori în ebuliţie, alteori foarte ternă, cum se manifestă independenţa de opinie a revistelor, de fapt, mai bine spus, câtă independenţă mai au revistele de cultură de la noi şi care ar fi soluţiile pentru difuzarea mai eficientă a revistelor culturale: acestea sunt interogaţiile/ dilemele de la care am pornit în realizarea acestei anchete, în care am căutat să angrenăm cât mai mulţi conducători de reviste, editori, colaboratori ai revistelor culturale sau scriitori.

Citește în continuare →
de VATRA

Starea literaturii române contemporane în școală (V)

II. Literatura contemporană reinterpretată

Vlad LUPESCU

Luminița, mon amour: mai mult decât o vendetă literară

Evocarea numelui Cezar Paul-Bădescu în spațiul cultural românesc pare să trimită la ideea de scandal. Două au fost scandalurile care, într-o anumită măsură, i-au asigurat prozatorului și publicistului notorietatea. Primul a fost Cazul Eminescu, volumul din 1999 coordonat de C P-B și rezultat în urma numărului dedicat mitului eminescian din revista „Dilema” în 1998, coordonat tot de C P-B. Ambele apariții au stârnit reacții violente în presă, acuzații de anti-patriotism în Parlament, chiar amenințări adresate lui C P-B. Aceste fapte, pe de-o parte, au oferit publicului dispus să o accepte, măsura în care imaginea lui Eminescu fusese gonflată și instrumentată de discursurile naționaliste, iar, pe de altă parte, i-au conferit lui C P-B un renume de demistificator, de spulberător de mituri și clișee.

Citește în continuare →
de VATRA

Starea literaturii române contemporane în școală (IV)

Simona BUDÎI

Mai multă prospețime

I. Voi începe direct prin a spune că nu, „reticență” nu mai este un termen potrivit pentru a defini abordarea din programele actuale și din manualele școlare pentru gimnaziu. Dată fiind categoria de elevi cu care am lucrat până în prezent, pentru a fi onestă mă voi limita, pe cât posibil, la considerații cu privire acest ciclu. În programa din 2017 vorbim de schimbări, pe de o parte, în ceea ce privește gramatica limbii române și, pe de altă parte, literatura. În cazul literaturii române, din capul locului, spun că nu mai putem vorbi despre aceleași rezerve în fața literaturii contemporane și voi explica anecdotic de ce. Deschizând manualul de clasa a V-a, încă de la primele pagini, ne întâmpină textul Prietenul meu de Ioana Pârvulescu. În mersul firesc al lecției, le povestesc elevilor câte ceva despre autoare. Un moment important este cel în care copiii află că aceasta este profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității din București. Prima lor întrebare, „mai trăiește?”, este urmată de un soi de entuziasm al copiilor obișnuiți ca autorul să îi privească de sus (la propriu și la figurat) și, tot de acolo, să le arunce un text scos, parcă, din timp. Urmează reacții simpatice în fața descoperirii unui imaginar apropiat de cotidianul elevilor, de interes pentru aceștia.

Citește în continuare →