Back to the Basics. O relectură a Copilăriei lui Kaspar Hauser
„[…] you call this «deconstruction». Do you know what you’re deconstructing? Your own racism. And a deconstructive racist is still a racist.”
din Háromezer számozott darab (2022), reg. Ádám Császi
Ce rămâne după „cancel”?
Să ne întoarcem, totuși, la subiectul care a dus – fie și indirect, prin pasajul trecător din invitația noastră – la realizarea acestui dosar: scandalul din vara lui 2023 despre cartea cu conotații rasiste a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, Copilăria lui Kaspar Hauser (Polirom, 2017).
Deși principiul „autonomiei esteticului”, o strategie a câmpului literar românesc de a-și conserva independența profesională într-un interval când dirijismul politic amenința s-o anuleze, a supraviețuit și după 1990, în ultimii ani s-au înmulțit dezbaterile legate de legitimitatea sau de actualitatea acestei paradigme. Sintagme precum „political correctness” – lansată imediat după 1990 în mod defensiv de intelectuali de dreapta – și, mai recent, cea de „cancel culture”, polarizează câmpul cultural autohton, grefându-se însă cel mai adesea pe vechea și deja clișeizata opoziție între „ideologic” și estetic”. Cel mai recent episod al acestei dezbateri, din august 2023, a fost prilejuit de chestionarea, de către jurnalistul Valeriu Nicolae, a prezumțiilor ideologice ale unui roman semnat de Bogdan-Alexandru Stănescu, Copilăria lui Kaspar Hauser, acuzat că ar pune într-o lumină defavorabilă minoritatea etnică romă. Cu puține excepții, mai degrabă decât să se transforme într-un pretext de dezbatere cu privire la modalitățile de reconfigurare a discursului critic sau literar din ultimii ani, angajând în același timp alte exemple și contexte ale culturii române, acest episod s-a transformat repede fie într-un atac la persoană, fie într-o repliere pe poziții care exclud nuanțele.
Au trecut deja mai bine de două decenii de când Franco Moretti a început să utilizeze metodele cantitative pentru a analiza fenomene literare în Atlas of the European Novel (1998), precum și două decenii de la celebrul eseu „The Slaughterhouse of Literature”, publicat în 2000 în Modern Language Quarterly, care a pus bazele teoretice pentru acest demers denumit ulterior distant reading sau „lectură distantă”. Cu toate acestea, nu se poate spune că au existat modificări semnificative de paradigmă în acest interval (de altfel, fertil) pentru studiile cantitative. Motiv pentru care Moretti a rămas numele cel mai problematizat din acest domeniu în curs de dezvoltare.
Literatura anti-aspirațională. Greaua renaștere a „socialul”-ului
Prin „social” în literatură se poate desemna cam orice, parcă de fiecare dată lumea pare să știe exact despre ce vorbim când spunem social. Uite așa am ajuns la consensul că literatura română a ultimului deceniu a redescoperit „socialul”.
Distant Reading: „un ghimpe în coasta literaturilor naționale”
În ultimul secol, studiile cantitative au avut o utilizare largă în cadrul studiilor literare, așadar nu pot fi asociate cu o paradigmă unică, de sine stătătoare. Metodologia cantitativă sau computațională reprezintă un simplu instrument prin care pot fi demonstrate sau infirmate anumite ipoteze, pornind de la date empirice neorganizate; abia dimensiunea teoretică sau pragmatică din subsidiar îi dirijează utilitatea. Alegerea obiectului cercetării, selecția corpusului, reprezentarea grafică a datelor, interpretarea rezultatelor: toate aceste elemente care țin de praxis sunt determinate de o anumită perspectivă asupra fenomenului literar. Cu alte cuvinte, întrebarea la care trebuie să se răspundă este: ce pot să arate studiile cantitative? Sau, mai exact: cu ce scop pot fi folosite? Istoria utilizării metodelor cantitative subliniază o modificare a mizei instrumentării acestora. Conceptul de distant reading, teoretizat de Franco Moretti în opoziție față de close readingul tradițional, vizează doar ramura recentă a acestei instrumentări: cea aflată la intersecția dintre Digital Humanities, formalism, literatură comparată, world literature, marxism, evoluționism literarși world-system analysis.
Încă de la sfârșitul deceniului 2000 (prin nume ca val chimic și Gabi Eftimie), în poezia română contemporană a început să fie cartografiată o zonă pe care critica foarte tânără a numit-o „postumanistă”. Ceea ce trebuie remarcat este că, pentru acest postumanism local, tematizarea tehnologiei și a digitalului nu e importantă decât într-un plan secundar. Ceea ce contează mai mult este noul rol pe care îl primește textul poetic. Poezia nu se mai dorește a fi un document de mărturii ale autorului sau un act cu importanță socială/existențială de mare gravitate, ca în generațiile anterioare. Textul devine în mod programatic o comoditate estetică, în stare să simuleze funcția protetică a tehnologiei și Internetului. Cu alte cuvinte, textul devine recipient și transportor pentru „instalații” posh și înscenări exotice (la Alex Văsieș sau, mai târziu, Ovio Olaru), pentru efecte de atmosferă (vezi Andrei Doboș) sau chiar pentru o subiectivitate alternativă, „deteritorializată” (la Andrei Dósa, Cosmina Moroșan sau Vlad Moldovan). Conceptul-cheie care se află la baza acestor programe poetice este „proiecția” – de cadre, de stări, de scenarii ș.a.m.d.
La sfârşit de an, revistele culturale întocmesc topuri, clasamente, liste mai mult sau mai puţin relevante. Revista „Vatra” şi-a propus şi ea să alcătuiască o listă a celor mai bune cărţi apărute în 2019. Am solicitat unor critici, eseişti, scriitori să întocmească o listă alcătuită din cinci titluri (dispuse în ordine valorică) a celor mai importante cărţi din literatura română apărute în 2019, dar şi o opţiune, motivată, pentru cartea anului 2019. Fără să fie un an al insurgenţelor, al experimentelor şi inovaţiilor de mare calibru, anul 2019 a adus cu sine nuanţări, continuităţi şi consolidări ale unor formule sau ipostaze auctoriale. A fost, cu alte cuvinte, un an bun pentru literatura noastră. Redăm mai jos răspunsurile primite, mulţumindu-le călduros celor care au avut amabilitatea de a contribui la această anchetă de bilanţ.
Cu câteva excepții (anume articolele coordonatorului și al lui Carmen Borbély), volumul Postumanismul cuprinde toate articolele pe această temă publicate acum doi ani în dosarul revistei Vatra (nr. 3-4, 2017, p. 82-132). Având în vedere absența postumanismului din discuțiile culturale și academice „oficiale” din spațiul românesc de după 2000, acest fenomen a reprezentat până nu demult mai degrabă o nișă teoretică, un exotism conceptual, rămas neclarificat și neproblematizat, decât o direcție propriu-zisă de studiu. Acestei necesități de sistematizare îi răspunde colecția de eseuri de față. Trebuie spus din capul locului că volumul nu excelează în a oferi o perspectivă inteligibilă asupra subiectului și nu ar putea reprezenta o referință bibliografică pentru un potențial studiu despre postumanism. De această dată, formatul de dosar nu se dovedește avantajos temei de discuție. Majoritatea studiilor reprezintă introduceri scurte și inconsistente, care frecventează și sintetizează, în mare, aceeași bibliografie: Francis Fukuyama, N. Katherine Hayes, Donna Harraway și Rosi Braidotti sunt numele cele mai citate. Aș spune că traducerea celor mai importante studii internaționale pe tema postumanismului s-ar dovedi mai utilă decât elaborarea unor inventarieri panoramice, de multe ori incongruente și decontextualizante. Alte articole se poziționează, mai mult sau mai puțin vehement, împotriva postumanismului – aceste problematizări sunt importante, însă, de cele mai multe ori, provin dintr-o neînțelegere a ceea ce înseamnă postumanismul (neînțelegeri existente și în tezele pro-postumane). Câteva articole nici nu fac uz de o structură argumentativă propriu-zisă, alegând să bovarizeze pe marginea tematicii (vezi Andrei Codrescu și Cosmina Moroșan). Sunt articole care vizează latura „ontologică”, experiențială a acestui sistem conceptual, altele care se concentrează pe fundamentul etic al postumanului și câteva care teoretizează și exemplifică o estetică postumană. Sunt articole care încă aplică o viziune distopică despre evoluția tehnologiei, autori care văd în această mutație epistemologică o potențială utopie (o „lume de cyborgi de după singularitate: fluidă, rizomică și în continuă mișcare” [p. 51], ar spune Cristina Diamant) sau alții care argumentează contopirea (evident, sous rature a) non-umanului cu umanul în realitatea prezentă cea mai concretă (vezi Laura T. Ilea). Rezultatul lasă impresia că selecția a funcționat pe un bizar principiu de laissez-faire.
Reconfigurări ale manifestelor dadaiste în poezia românească a anilor 2000
Sistemul literar românesc de după 1989 e pus în discuție din două direcții: pe de o parte, în anii ʼ90 recuperarea textelor interzise în perioada comunistă are un rol major, iar, pe de altă parte, în anii 2000 se produce o liberalizare a discursului literar. În acest context, una dintre chestiunile care predomină în cercetările umaniste este avangarda și impactul său major la nivel cultural. Orientare avangardistă, dadaismul devine subiectul cercetărilor literare din ultimii ani, atât în plan național, cât și internațional, la nivel teoretic sau chiar al criticii literare. Poezia douămiistă propune o nouă formulă estetică prin care militează pentru detabuizare, pentru un discurs poetic eliberat de rigori la nivel formal, dar și tematic, aspecte care au stat și la baza manifestelor dadaiste. Se produce așadar o reiterare a acestora în poezia anilor 2000. Studiul de față are în vedere procesul prin care douămiiștii produc o schimbare de paradigmă la nivel poetic prin recuperarea direcțiilor avangardiste. Citește în continuare →
Asumându-mi toate riscurile, m-aș hazarda în a propune un soi de sistematizare* a fenomenelor lirice extrem-contemporane care se confundă, aș zice, cu o nouă paradigmă poetică aflată dincolo de postmodernism. Ceea ce înseamnă că orice încercare de a livra „experimentele” generației 2000 drept o nouă mutație estetică este, din acest punct de vedere, pur și simplu eronată. Influența culturii Beat și a Școlii de la New York, reciclarea modelelor avangardei istorice sau reșaparea liricii confesiv-expresive rămân orice altceva în afară de veritabile elemente înnoitoare. Să ne înțelegem. Nu contest valoarea textelor acestei generații, doar impulsul critic de a le fi livrat drept revoluționare. Mai cinstit ar fi să realizăm, odată pentru totdeauna, că, din varii motive, doar cei debutați în jurul lui 2010 au reușit să se desprindă cu adevărat de tradițiile veacului trecut. Din anii optzeci până azi, de la „Cenaclul de Luni” până la „Manifestul Anarhist”, poezia română n-a făcut altceva decât să parcurgă, chiar dacă lent, traseul – oricum înapoiat – de la neomodernism la postmodernism. Citește în continuare →
revistavatra.org 