Țintă fixă: Florentin Popa, efrafa
Alex CIOROGAR
Dirty Metamodernism
Dezvoltările ce contribuie la consolidarea unei noi paradigme poetice ar putea fi sistematizate prin examinarea relațiilor pe care fiecare formulă o întreține în raport cu aspectele centrale ale metamodernismului. Căci, fără excepție, toate sistemele auctoriale recente par să articuleze problematicile actualității (tematicile post-umane și filtrele digitale, să zicem) cu câteva dintre codurile și convențiile principale din istoria liricii moderne. Așa cum douămiiștii au prelungit, de pildă, practica producției de manifeste, câțiva metamoderniști au reluat, fără niciun fel de încărcătură social-politică, retorica avangardei (Hutopila, Drăgoi, Buzu, Olaru). Florentin Popa rămâne, totuși, exemplul cel mai potrivit în acest sens. Atunci când îi definește poezia drept „un cocktail în același timp retro și avangardist”, Iovănel descrie, probabil involuntar, tocmai esența metamodernismului, unde renașterea interiorității afective devine o consecință directă a post-ironiei: „și te-ai întors încet și ai spus naturlich senzual ca într-o/ reclamă la detergent catedrale gotice reverberau de muzică de/ lift”. Citește în continuare →
Alexandru VLAD – Acele minunate personaje negative şi conjuraţiile lor infernale
Orice am spune, parcă nu mai găsim astăzi acele minunate personaje negative şi conjuraţiile lor infernale care constituiau deliciul lecturilor noastre iniţiatice. În basmele copilăriei, zmeii şi balaurii cu şapte capete nu mă speriau prea tare: nu aveam cum să am de-a face cu ei pentru că nu eram eu Făt-Frumos. Cu Baba-Cloanţa? Puţin probabil. Prefera păduri mai mari ca ale noastre. Dar mă temeam de Spânul şi de omul cu Părul Roş – cu aceştia mă puteam întâlni oricând, personaje ceva mai diurne. La vârsta aceea învăţam ce este răul din cărţi. Pentru că până la o anumită vârstă mi se părea că toate personajele negative sunt exclusiv în cărţi. În viaţa reală nu cunoşteam nici unul. Părinţii vegheau încă asupra noastră, iar mai apoi prietenii nu aveau cum să fie altcumva decât personaje pozitive, asemenea nouă. Ca să nu spun după chipul şi asemănarea noastră. Citește în continuare →
Petru CIMPOEȘU – Percepție greșită
Nu știu de ce nu-mi plac anumite cărți, pe care alții le laudă. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să citesc recenzii elogioase la o carte oarecare și, bizuindu-mă pe ele, să cumpăr cartea, iar după aceea să-mi dau seama că e păcăleală. Probabil că e o problemă de percepție. Bănuiesc, adică, ce mai, sunt aproape sigur că recenziile astea, cronicile literare sau cum s-or mai fi chemând, trebuie citite într-o anumită cheie, care mie îmi lipsește. De aici, impresia desigur falsă că unii scriu cărți pentru a-și ascunde o infirmitate sub un munte de cuvinte, pentru a o transfera altora – un fel de transmigrație a neputinței. Simt nevoia de a povesti pentru a se justifica. Dar asta, repet, e doar o impresie subiectivă generată de lipsa acelei chei de lectură care să-mi permită să văd capodopera acolo unde nu găsesc decât plictiseală și fraze înșirate ca să fie. Citește în continuare →
Ana BLANDIANA – Un nenoroc mai mic
Printre expoziţiile internaţionale pe care le-a găzduit de-a lungul anilor Memorialul Sighet a fost una care m-a marcat profund prin felul în care m-a obligat să mă gândesc, oarecum comparativ, la destinul popoarelor. Expoziţia se numea „Exterminarea elitelor poloneze” şi era despre Katyń. Îmi amintesc cum, privind-o, nu m-am putut împiedica să mă gândesc – nu fără să mă întreb dacă ceea ce fac nu este cumva o blasfemie – că, poate, noi suntem un popor fericit. Citește în continuare →
Vatra nr. 9-10/2017
Dialog cu Ştefan BORBÉLY: „Postmodernul e mai arhaic decât se doreşte el să fie…”
– Vă propun un dialog niţel mai neconvenţional, prin care să scoatem la suprafaţă „secretele” omului retractil care sunteţi. Aveţi secrete? Lucruri despre care nu v-a întrebat nimeni până acum?
– „Omul retractil” la care faceţi referire derivă din „impersonalitatea” teoretizată de către T.S. Eliot, despre care se spune că nu mânca niciodată în public, pentru a nu le oferi indiscreţilor din jur gesturi intime, neobiective. Ne vorbeau despre ea Ioana şi Liviu Petrescu, ilustrând-o prin comportament personal. Acesta a fost motivul pentru care m-am supărat atunci când jurnalul Ioanei Em. Petrescu a fost făcut public: arunca o lumină indiscretă asupra omului pe care cei doi doreau să-l facă uitat atunci când creau.
La mine, retractilitatea se combină în adâncime cu timiditatea, aliajul rezultat nefiind, de fiecare dată, dintre cele mai fericite. Citește în continuare →
Țintă fixă: Ştefan Borbély (5/5)
Comentarii la cărţi de critică de întîmpinare
Al. CISTELECAN
Frivolităţile unui erudit
Dintre toţi echinoxiştii, Ştefan Borbély e cel care se plimbă pe cele mai mari suprafeţe şi prin cele mai diverse locuri. E probabil şi singurul dintre ei predispus – şi abilitat – la/în erudiţie. Cărţile lui – cu vremea destul de multe – sunt, în principiu, de două feluri: unele „solide”, de explorare cu mirajul exhaustivităţii, altele „frivole”, amestecînd comentarii literare cu eseuri de actualitate social-politică ori cu intervenţii de atitudine. După cum e firul bibliografic, par a alterna într-un ritm programat: după o carte de exegeză care tinde să istovească tema, una care strînge articole cît mai apropiate de – şi implicate în – ipostazele actualităţii. E ca şi cum Borbély s-ar relaxa, între o carte „grea” şi alta, cu specii de glose mai libere, incitat de realitatea imediată, fie literară, fie meta-literară. Cu toată această alternanţă, Borbély e unul din cronicarii literari cei mai devotaţi, consemnînd literatura la zi cu normă întreagă (de nu şi mai mult). Citește în continuare →
Țintă fixă: Ştefan Borbély (4/5)
Comentarii de carte
Georgeta MOARCĂS
Ştefan Borbély şi calea dionisiacă
În cele peste cincisprezece cărţi publicate din 1995 până astăzi, Ştefan Borbély este acelaşi comparatist egal cu sine însuşi, care a ales, cu maturitatea unui debut de excepţie, perspectiva critică, metoda, traseul hermeneutic ce va fi doar adâncit, extins, ramificat în volume cu tematică diversă. Eseistul şi-a stabilit din start uneltele sau armele cu care va aborda literatura. Prezente în primul volum deja într-o proporţie semnificativă, cele două concepte nietzscheene, apolinicul şi dionisiacul devin căi de lectură în întâlnirea cu operele unor mari scriitori, printre cei aleşi numărându-se Thomas Mann, Hermann Hesse, Liviu Rebreanu, E. Lovinescu. Dar ele nu sunt doar instrumentele preferate în exegeza literară, ci acţionează insidios pentru modelarea viziunii existenţiale a scriitorului. Influenţa gândirii nietzscheene e difuză şi seducătoare, semnalând nu doar o alegere raţională, ci devoalând şi resorturi de adâncime. Dincolo de afinitatea pe care Ştefan Borbély ar putea-o avea cu spaţiul cultural german, crepuscul, decadentism şi vitalism, dincolo de dimensiunea catalitică a unor interpretări ale literaturii române dintr-o perspectivă comparativistică firească, am considerat provocatoare încercarea de a reconstitui ipotetic motivaţia alegerii acestor arme şi unelte. Citește în continuare →
Ţintă fixă: Ştefan Borbély (3/5)
Comentarii globale şi tematice
revistavatra.org 